);
The local or allogeneic investors founded during this period some of the representative factories of the city
Factories – Faber
Factories – Faber

Fabrici-Faber, Splaiul Peneș Curcanul

After the economic crisis of the 1970s, the economy and especially the industry experienced an unprecedented development. The local or allogeneic investors founded during this period some of the representative factories of the city, many of them being built in the perimeter of the Fabric district.

After the economic crisis of the 1970s, the economy and especially the industry experienced an unprecedented development. The local or allogeneic investors founded during this period some of the representative factories of the city, many of them being built in the perimeter of the Fabric district.

Among the emblematic factories of the old Fabric neighborhood, we mention: Tedeschi & Comp. Foundry and Machine Building Factory, from Calea Buziașului street; Anton Novotny's Foundry; J. Anheuer safe-deposit box and car factory, opposite of the “Turul”; The brick factory on Calea Buziașului street, founded by Josef Kunz; Max Steiner Spodium Factory, which produced spodium, bone meal, bone fat, and animal coal; the Ladstätter brothers' straw hats factory; The soap factory in South Hungary, owned by Rudolf Hauser; The Kardos Gyula wagon factory, founded in 1905, which produced approx. 100-120 carts intended generally for the Balkan market; Wool Industry Joint Stock Company, which develops with the activity of director Rudolf Totis; “Turul” shoe factory, built in 1900 and put into use in 1901, which became in time one of the most important shoe factories of the monarchy, etc.

In addition, in Timișoara, there were numerous industrial units specialized in the field of agricultural products processing, wood processing, or in the field of construction materials and the chemical industry. This was a logical and organic continuation of the flourishing craft activity, which characterized the Timișoara economy in the previous period.

This development was favored by the measures taken by the local authorities to boost the industry in Timișoara. Thus, the enterprises established at that time in Timișoara received from the city authorities exemption from taxes for 15 years, free construction land, electricity at the manufacturer's price, as well as other subsidies.

In parallel with the industrial development of the city, there was a development of vocational education in the industrial and commercial fields, the two aspects being interdependent. The Timișoara industry, which had no less than 60 factories, surpassed the other cities of the province in the number of enterprises and could be compared with the most important economic centers of the dualist monarchy.

A faithful image of this upward evolution was provided by the industrial and agricultural exhibition in Banat in 1891, which enjoyed the presence of the sovereign Franz Josef I and was visited by a large audience.

The development continued in the interwar period when others were added to the existing industrial units, which contributed to the increase of the economic potential of the capital of Banat, under Romanian administration after the Great Union.

Bibliography::

Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016, pp. 88-96.

Video

Factories – Faber

Despre fabrica Azur. M-am născut în ziua de 8 aprilie 1930, din părinţii Manojlovic Milutin şi Manojlovic Zagorca, care s-au cunoscut la nunta mătuşii mele la Novi Sad, unde tatăl meu a fost – la englezi există „the best man” – prietenul cel mai bun al mirelui. Era neînsurat şi era mare director de fabrică şi acţionar la „Azur”, care atunci se chema „Excelsior”. Avea o situaţie materială foarte bună, călătorea prin lume. Arăta foarte bine… Arăta, într-adevăr, foarte bine – poza aceasta nu-i relevantă, dar am alte poze. Iar mama dvs.? Mama a fost foarte drăguţă, a fost blondă cu ochi albaştri. Tata a fost şaten, puţin creol la faţă, era înalt. Şi mama era destul de înaltă.

Iar mama lăsase pentru o săptămână facultatea, ca să vină la nunta surorii celei mai mari. Mama dvs. era studentă la… la Viena, la Medicină. Şi a venit la nunta mătuşei şi i-a căzut cu tronc tatălui meu, care, zor – nevoie, voia să se însoare cu ea. Şi mama nici în ruptul capului nu voia să lase Medicina, c-a fost foarte serioasă şi foarte studioasă. A fost bursieră a statului iugoslav la Viena, deci nu oricum. Şi pe vremea aceea fetele nu prea făceau liceu. Mătuşa mea, care s-a măritat cu un comerciant foarte bogat, cu Nenadovic, şi-a avut personal până-i lumea: bucătăreasă, cameristă, două bone la copii etc., o bătea la cap pe mama mea să se mărite cu acest domn Manojlovic, care este o partidă extraordinară, şi-un tip bine. Ce-i mai trebuie ei medicină?! Uite, el este director şi acţionar la Fabrica de Lacuri şi Vopsele „Excelsior”. Tata mergea cât putea de des la Viena şi-o scotea la Operă pe mama, săraca, şi a convins-o să se mărite cu el. Mama habar n-avea câţi ani are tata, şi-n ziua când a semnat actele de căsătorie a văzut că tata este cu treisprezece ani mai mare ca ea, şi era să leşine. (Râde.) Mama dvs. câţi ani avea? Când s-a măritat, douăzeci şi trei. Şi tata avea treizeci şi şase.

Xenia Manojlovic, născută în 1930 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Simona Adam, la Timișoara în anul 2002, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Despre fabrica Banatul. Aici a fost prima creşă şi primul cămin de copii din oraş, la Dermata, se poate întreba. La început Banatul a fost Dermata de Timişoara, ca şi Clujul. Când tata era director aicea, a făcut prima creşă şi un cămin. Doctorul Muţiu, care prin ’80 era încă directorul Policlinicii de Copii de aicea, a fost medicul căminului în tinereţe. Pentru copiii angajaţilor? Pentru copiii angajaţilor. I-am spus la tata: „tata, nouă de ce nu ne iei cuarţ? Cumperi numai acolo şi noi nu avem lampă de cuarţ.” Ultravioletele se numeau înainte cuarţ. Şi el mi-a spus: „nu, că voi când aveţi nevoie, eu vă trimit la doctorul Corcan – un pediatru renumit în Timişoara – vă face acolo câte şedinţe aveţi nevoie. Copiii ăştia nu au posibilitatea şi de aia le fac lor.” Din banii lui a dat de multe ori pentru carne şi pentru altele, ca să fie din plin. Şi-acuma îţi mai spun, tot o paranteză la asta, acuma când o fost aniversarea asta de o sută de ani şi am fost invitată şi am primit diploma pentru tata, în prezidiu a fost prefectul Ciocârlie, primarul, cineva de la Bucureşti din partea Ministerului Industriei, şi când a proiectat poza lu’ tata pe diapozitiv eu am început să plâng. Şi a spus şi directoarea Cazan, care este director general aicea: „să ştiţi că a fost un om extraordinar de bun.” Când am intrat în fabrică, mi s-a strâns inima. Am fost chemată de două ori să spun şi am spus aici a fost croitoria, aici a fost asta, şi zice: „dar vă aduceţi bine aminte.” Cum să nu-mi aduc aminte, am avut eu 7-8 ani, dar amintirile astea nu se uită! N-a existat excepţie, când era Crăciun şi când era Paşti, copiii muncitorilor primeau ceva.

Marieta Anhauch, născută în 1937 la Cernăuţi – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în anul 2005, Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă, ed. a II -a. Editura Brumar, Timişoara 2011.

 

Deşi era sărăcie, că toţi eram muncitori şi trăiam numai din salar… fluierau fabricile şi… Erau multe fabrici în zona asta, Fabric. În primul rând a fost Fabrica de Piele şi Mănuşi, a fost Teba, 1 Iunie, Fabrica de Ciorapi la Badea Cârţan. Tot la pod, la piaţă, a fost Ilsa, unde se făceau stofe. Peste tot erau muncitori. Era Fabrica de Vagoane, Gubanul şi mai câte… Mai erau atunci ateliere din astea mai mici: Fabrica de Gumă, ateliere de pantofi, Texta, Filtul. Toţi lucrau la fabrici, femei, bărbaţi, tineri, toţi. Ai terminat 7 clase, la 14 ani te-ai dus ucenic şi la lucru… Aşa că toată lumea avea o meserie, lucra şi din aia a trăit. N-au fost bani de şomaj sau… nu exista. Erau câţiva pierde-vară pe la piaţă, care le duceau doamnelor câte un coş cu cumpărături acasă, ajutau pe unul, altul… şi primeau ceva bani.

Sipos Péter, născut în 1925 – fragment din interviul realizat de  Antonia Komlosi la Timișoara în 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

 

 Despre fabrica de mănuși

Prieteni evrei nu avea? Industriaşi? Industriaşi, nu, însă erau unii care lucrau în fabrică – era unul Ritter, era unul Berger… Dar majoritatea au plecat în Israel pe urmă. Deci fabrica unde se afla? Era în Fabric, tot pe malul Begăi, şi se chema pe vremuri “Splaiul Morarilor”.  După Prinţul Turcesc? Asta nu ştiu exact. Drept înainte, după Piaţa Traian. Era IRP (Industria Română de Piele), era Westendt (?), pentru mănuşi şi era “Ideal” – de pantofi. Deci, el a cumpărat doisprezece case care erau împrejur. Când s-a mutat din Oraviţa, el a vrut să vină şi muncitorii, că el a adus din Occident, din Elveţia, Franţa şi chiar Italia, nişte oameni care i-au învăţat să facă modele, ceea ce este o meserie, nu doar muncă la maşină. Şi ei erau foarte calificaţi. La Timişoara el nu găsea muncitori din aceştia, şi ca să vină după el, la fabrică, a cumpărat 12 case înconjurul fabricii, ca să-i cazeze. Şi au venit cu toţii, cu familiile. În Oraviţa unde erau aceste…? Ştiţi, în Oraviţa este o stradă, strada principală, şi erau în Oraviţa română, în partea de jos. Spre biserica greco-catolică? Exact. Mai sunt clădiri din epoca aceea? Mai sunt, mai sunt. Şi-acum ce e acolo? Sunt particulari. Cam câţi muncitori erau la Oraviţa? Două sute – două sute cincizeci. Şi pe toţi două sute i-a adus cu el? I-a adus, da, că ei au vrut. Nu era de muncă la Oraviţa. Vă atrag atenţia că acolo, în Oraviţa era Prefectură când m-am născut eu, şi după ce-a plecat uzina, nu mai prezenta nici un interes oraşul acesta, şi s-a mutat (prefectura) la Reşiţa, unde era industrie. Eu, când m-am născut, Primăria actuală era Prefectură. Deci, acolo a fost şi fabrica de mănuşi, şi fabrica de pantofi? Nu, fabrica de pantofi a fost creată la Timişoara. Era fabrica de mănuşi şi era pielea. Şi la Timişoara a făcut şi această fabrică de pantofi – “Ideal”. Da, da. Domnul de care am vorbit adineauri, de la Centrul Francez, era un tip foarte simpatic, şi el mi-a arătat casa… Şi-mi zice: “Mi s-a spus aici, în oraş, că tatăl dumneavoastră a avut nişte fabrici.” “Da. De ce?”, zic eu. “S-ar putea să am nişte clienţi.” “Păi asta mă interesează!” I-am dat numărul meu de telefon, n-am mai auzit de el, şi-ntr-o bună zi deschid ziarul “Le Figaro” şi văd pe două pagini că francezii investesc în Timişoara fiindcă sunt oameni cu mult mai serioşi acolo decât în Regat. M-am gândit că e chiar adevărat acest lucru, şi că vor să creeze firme şi nu ştiu ce… Deci, eu mă precipit la telefon, să-l chem pe acela. Zice: “Da, tocmai am un domn aici care caută şi tare m-aş bucura să fiu intermediar.” Şi eu am un prieten acolo la Timişoara, al cărui tată a stat la doi paşi de fabrică, deci o localizase el. Zic: “Ascultă, te-ai duce tu cu francezii ăştia să le arăţi?” “Da, cum să nu.” Se duce la Centrul Cultural Francez, eu bineînţeles că l-am chemat pe domnul acela pe care-l ştim noi, şi s-a dus cu clientul francez… Da. Şi se duc cu industriaşul francez care dorea să cumpere o fabrică. Şi se pomenesc că iese portarul şi spune: “E vândută.” Niciodată n-am fost înştiinţată. (Şi cine a făcut asta?) Ce ştiu eu, nişte pakistanezi, sunt cinci persoane, au făcut blănuri. Fabrica este goală, se deteriorează total, că eu pe urmă m-am mai dus cu cel care ştia pe unde vine… Cine a putut s-o vândă Statul român? Statul român, da. Şi ceea ce mă doare e că fabrica nu funcţionează, că dacă ar funcţiona ar aduce bani şi m-aş linişti cu asta. Acoperişul se strică total, şi unde nu stă nimeni, întotdeauna se deteriorează, peste tot e aşa. Asta e! Fabrica a funcţionat până când aţi plecat?)Şi pe urmă. A fost confiscată în `48…

Prin O.N.T. veneam la Timişoara. N-aveam voie să stau la ei, la bunici, trebuia să stau la Hotelul „Banatul”. Şi a venit o doamnă care mi-a spus că-mi arată Timişoara. I-am spus: „Ştiţi, eu nu sunt chiar bogată, am plătit mult pentru hotelul acesta şi vreau să stau cu bunicii mei, eu Timişoara o cunosc.” „Da, dar aşa e programul. Îmi pare rău, doamnă, dar trebuie!” Şi-atunci a venit cu o maşină, cu un taxi, şi-ntâi m-a dus la Catedrală, de parcă eu nu ştiam unde era. Îmi plăcea foarte mult Catedrala, mai ales că tot Regele Mihai a venit s-o inaugureze. Au inaugurat-o în `46. Şi, în fine, înainte de a mă duce ea m-am dus s-o revăd, deci n-aveam eu nevoie… Mai ales că de la hotel nu era departe.

Şi după două zile, iar mă cheamă la hotel: „Am venit după dvs., iarăşi vă arăt oraşul”. Şi nu eram încântată, că n-aveam nevoie. Am stat doar opt zile şi erau orele cu bunicii. Dar m-a dus la fabrică, şi-am şi intrat. Şi ce fabrică era acolo? Blănuri erau. Pe vremea noastră era piele, şi piele care se exporta, era piele foarte frumoasă. Acum erau blănuri, mă rog. V-a dus întâmplător, sau ştia? Nu, a ştiut, da, da. Dar ea mi-a spus că asta face parte din program, că şi pe ceilalţi străini îi duce. Mă rog… În ce an era asta? Asta era în `60.

El unde a făcut studiile, tata? El a studiat o parte la Budapesta, acolo era o Academie de Comerţ, pe urmă a venit la Paris pentru drept şi-a terminat la Cluj. A făcut un doctorat în drept la Cluj. Şi legături cu francezii cum a ajuns să aibă, în ce context? Au venit francezi la Timişoara destul de des, au vizitat fabrica. Avea el prieteni. Deci prin relaţiile industriale. Ei importau produsele din fabrică? Da. Westend-ul, care era fabrica de mănuşi, a avut la expoziţia din `37 de la Paris primul premiu. Mănuşile erau foarte elegante. Şi de ce a venit pe urmă la Paris: străbunicul de care v-am vorbit, austriacul, avea un ucenic. Casa din spate era cu ucenici. Şi el era fiul unui analfabet care era pădurar. Şi într-o bună zi i-a zis străbunicului meu: „Aveţi doar o fată, s-a logodit. Moldovan nu va lua cofetăria şi brutăria. Oare dacă eu fac rost de bani mai târziu, mi-aţi vinde prăvălia?” Şi străbunicul i-a spus: „Ascultă, Eftimie, să ştii că tu valorezi mai mult. Poţi să faci altceva decât să fii cofetar. Du-te în lume, cultivează-te!” Şi s-a pomenit că nu ştia bine să scrie, l-a pus să înveţe. Şi la un moment dat a plecat la Constanţa, s-a pus pe un vapor şi-a venit în Occident. A trăit nu ştiu câţi ani în Germania şi-a dat de Hitler. S-a dus să vadă operele lui Wagner, că asta era pasiunea lui Hitler. Şi Hitler a vrut să-l convingă să devină nazist, să adopte ideile lui. Dar Gherman, care era un om bun, s-a gândit că asta nu era ceva ce-i plăcea lui şi s-a întors în România. Ce era el? Român. În Caraş e foarte cunoscut Eftimie Gherman. Între timp s-a dezvoltat toată familia şi a intrat şi tatăl meu în familie. Şi Gherman se prezintă la bunicul Moldovan, pe care -l ştia foarte bine, şi-i zice: „Aş vrea să fac politică.” Şi între timp a devenit socialist. Dar bunicul tot social-democrat era. Şi l-au susţinut, l-au finanţat şi-a ajuns deputat. Numai că la un moment dat comuniştii şi cu socialiştii nu erau de-acord şi a plecat din România, ajungând la Paris. Deci el a aranjat aici, ca să putem intra, împreună cu prietenii francezi ai tatălui meu. Era foarte greu, pentru că toţi românii erau consideraţi spioni. Deci nu se dădea drumul la intrare aşa uşor. Pe urmă, l-am frecventat foarte mult la Paris.

Mariana Duval, născută Langer în 1935 la Oraviţa – fragment din interviul realizat de Smaranda Vultur în 2005 la Paris, publicat parţial  în Memorie și diversitate culturală la Timișoara  – Meserii şi meseriaşi, autori: Smaranda Vultur, Vlad Colar, Thomas Remus Mochnacs, Gabriela Panu, Editura Brumar, Timişoara, 2014.

Străinii cumpărau de la noi mărfuri… Eu pot să spun de Fabrica de mănuşi, care la început era mică, cu 100 de muncitori, şi apoi s-a extins, avea 4000 de oameni, care exporta în Germania, America, în Rusia. Şi mergeau în India şi China după piei şi blănuri. Pentru a avea calitatea cerută, a cumpărat maşini din străinătate. Dar s-au primit maşinile care acolo erau deja vechi.

Aşa sunt la noi şi tramvaiele… Şi până la urmă concurenţa ne-a înlăturat de pe piaţă, din cauza calităţii noastre scăzute. Şi s-a ajuns că de la noi n-a mai cumpărat nimeni. Iar dezvoltarea are o condiţie: dacă nu se produce, nu se poate trăi. Mulţi sunt şomeri. La Fabrica de Mănuşi, din 4000, dacă mai lucrează 100 de persoane. La Ilsa la fel, că nu mai trebuie stofe. Aduc din străinătate hainele proaste şi ieftine şi oamenii le cumpără, că nu-şi permit altele. În ziua de azi nu mai există suszter – pantofar, să-ţi pună o talpă sau un toc la pantofi. Asta este o meserie care aproape a dispărut. Croitorii nu prea mai sunt solicitaţi. Nimeni nu-şi mai face costume, ci le cumpără de gata.Nu mai există potcovar, căruţaş, nu mai sunt cai de potcovit.

Nu mai există kádár – ce făcea butoaie. Acum sunt butoaie din plastic, nu? Vă daţi seama ce meserie era să fie kádár când se făcea atâta vin şi ţuică la sate pentru care trebuiau butoaie? Erau şi butoaie de 1000 de litri şi mai mici. Era o meserie care azi nu mai este necesară.

„Care erau cele mai bune meserii în Timişoara? Şi cine cu ce se ocupa? Spuneaţi, de exemplu, că evreii aveau cele mai multe magazine.”

Fiecare meserie avea o Asociaţie meşteşugărească, unde meşterii se adunau şi discutau preţurile şi tot felul de alte probleme. La tâmplari, erau cei care făceau mobilă de dormitor lăcuită şi vopsită, erau cei care făceau numai mobilă de bucătărie şi tot aşa, pe specializări. Ca cineva sa-şi poată deschide un atelier meşteşugăresc, trebuia să meargă mai întâi la Şcoala de Maiştrii. După absolvirea şcolii trebuia să lucreze cel puţin trei ani ca ucenic. Apoi, trebuia să se înscrie la un examen de maiştrii… fiecare oraş avea astfel de ateliere. Acolo, timp de o săptămână, trebuia să îşi facă meseria şi, în plus, dădea examen din teorie. Şi de abia după toate acestea putea să deschidă o firmă, să facă mobilă.

Era concurenţă foarte mare!  Pantofarul punea afară trei, patru perechi de pantofi şi, dacă erau frumoşi, oamenii intrau să vadă şi să cumpere. Era concurenţă, cine nu ştia să facă ceva de calitate, dădea faliment, nu putea să existe. Ăia mergeau să lucreze pentru alţii ca şi calfe sau făceau altceva.

Erau magazine ale Fabricii Dermata, Turul… care făceau pantofi superbi de damă. Era moda cu pălării: şi femeile şi bărbaţii purtau pălării toată ziua. Copiii şi elevii purtau şăpci şi adulţii pălării. Nu erau cu baticuri sau cu capul gol… nu! Era eleganţă. Nu erau exagerat  de scumpe, dar erau de calitate. Cumnatul meu de exemplu, când s-a căsătorit, acum 25-30 ani, şi-a luat o pereche de pantofi de lac combinat cu antilopă… frumoşi, cu talpă subţire, şi încă îi sunt buni. Lucruri de duzină nu se puteau vinde pentru că era concurenţă şi pretenţii. Firmele care ţineau la calitate rămâneau pe piaţă, iar restul închideau.

Şi acuma dacă mă duc pe stradă pot să număr câte S.R.L.-uri au rămas şi câte au închis. Toţi au vrut comerţ… dar trebuie să te pricepi.

De multe ori caut ceva şi nu reuşesc să cumpăr, nu găsesc. Nu găsesc şireturi pentru pantofi, o talpă, un loc unde să repar o foarfecă… nu mai sunt. Nu mai găseşti un carpetar care să-ţi repare un fotoliu, un şezlong, ceva! Nu mai sunt firme unde să mergi să găseşti anumite mărunţişuri. Erau pe vremuri magazine unde de la petrol pentru lampa de petrol până la sare, dulciuri, găseai să cumperi de toate. Intrai în magazin şi-ţi puteai face cumpărăturile pe toată săptămâna. Şi ţi le aduceau şi acasă. Mama meşterului meu avea un magazin de condimente şi zilnic primea 1000 de kg de lemne. Noi, ucenicii, le căram înăuntru. Erau mărunţite şi le vindea la kg. Putea omul să-şi cumpere numai 50 de kg de lemne dacă vroia.

Toţi aveau de lucru. Era o viaţă echilibrată, armonioasă. Oamenii nu erau, subliniez, nu erau aşa de pretenţioşi. Azi oamenii sunt pretenţioşi şi ar vrea să trăiască bine fără muncă. Atunci oamenii nu erau înfometaţi după avere, ca azi. Fabricul, ÎntreVii – aceste cartiere – erau formate în jurul oraşului. Doi soţi, cum a fost sora mea cu soţul ei, lucrau ca pantofari într-o fabrică şi au cumpărat un teren în rate (de la un moşier care a vândut teren pe parcele). Un salar îl dădeau la rată şi din celălalt trăiau. După ce achitau terenul, tot pe datorie făceau gard. Apoi făceau o fântână şi dacă nu aveau bani, făceau văiugă, din noroi cu pleavă şi din aia ridicau casa. Încet, încet, se făceau casele, dar nu cu mare chinuială. Trebuia să munceşti foarte mult… şi toţi munceau… dar se făcea.

Erau şi din ăia care vindeau diferite lucruri. Un ou era 90 de bani. Dacă venea o ţărancă cu 500 sau 1000 de ouă şi nu avea timp să stea să le vândă, că trebuia să se întoarcă la ţară, le dădea cu 70 de bani şi vânzătorul care le lua, le vindea cu 90 de bani. Era şi asta o modalitate de a face bani, de a trăi. Puii erau ieftini. Ţăranii ţineau porci, vreo cinci sau şase, din care doi tăiau şi restul îi vindeau.

Să facem un calcul. Eu câştigam într-o oră 10 lei, ceea ce sunt  10 ouă într-o oră. O lubeniţa mai mare costa 3 lei, dar nu dădeai mai mult de 5 lei pe nici o lubeniţă. Mergem cu tatăl meu la Piaţa de Fân (Piaţa Badea Cârţan azi) cu roaba şi luam pepeni, că tata se pricepea la pepeni, şi mâncam pe săturate. Atâta mâncam că ne înota tot în lubeniţă. Îţi puteai permite, nu ca acuma. Scria de curând în ziar că o femeia s-a dus la piaţă şi a luat o lubeniţă mare şi scumpă. A dus-o acasă şi când au tăiat-o era dovleac. Soţul s-a supărat că ea a dat atâţia bani şi nu se pricepe la lubeniţă şi s-a dus el să cumpere. A ales-o, a pipăit-o şi când a dus-o acasă tot dovleac era. În final, scria ziaristul, au dat atâţia bani şi tot n-au mâncat o lubeniţă. Mâţa în sac. Oamenilor care aduc lubeniţa nu le pasă ce vând. O culeg devreme şi n-o lasă să se coacă. Şi apoi, cultivarea lubeniţei este o meserie. Trebuie să te pricepi, aşa că nu oricine poate s-o facă.

Horwáth Lajos, (Lali)  născut în 1921, la Becicherecu Mic – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în 2001, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Despre fabrica Azur. M-am născut în ziua de 8 aprilie 1930, din părinţii Manojlovic Milutin şi Manojlovic Zagorca, care s-au cunoscut la nunta mătuşii mele la Novi Sad, unde tatăl meu a fost – la englezi există „the best man” – prietenul cel mai bun al mirelui. Era neînsurat şi era mare director de fabrică şi acţionar la „Azur”, care atunci se chema „Excelsior”. Avea o situaţie materială foarte bună, călătorea prin lume. Arăta foarte bine… Arăta, într-adevăr, foarte bine – poza aceasta nu-i relevantă, dar am alte poze. Iar mama dvs.? Mama a fost foarte drăguţă, a fost blondă cu ochi albaştri. Tata a fost şaten, puţin creol la faţă, era înalt. Şi mama era destul de înaltă. 

Iar mama lăsase pentru o săptămână facultatea, ca să vină la nunta surorii celei mai mari. Mama dvs. era studentă la… la Viena, la Medicină. Şi a venit la nunta mătuşei şi i-a căzut cu tronc tatălui meu, care, zor – nevoie, voia să se însoare cu ea. Şi mama nici în ruptul capului nu voia să lase Medicina, c-a fost foarte serioasă şi foarte studioasă. A fost bursieră a statului iugoslav la Viena, deci nu oricum. Şi pe vremea aceea fetele nu prea făceau liceu. Mătuşa mea, care s-a măritat cu un comerciant foarte bogat, cu Nenadovic, şi-a avut personal până-i lumea: bucătăreasă, cameristă, două bone la copii etc., o bătea la cap pe mama mea să se mărite cu acest domn Manojlovic, care este o partidă extraordinară, şi-un tip bine. Ce-i mai trebuie ei medicină?! Uite, el este director şi acţionar la Fabrica de Lacuri şi Vopsele „Excelsior”. Tata mergea cât putea de des la Viena şi-o scotea la Operă pe mama, săraca, şi a convins-o să se mărite cu el. Mama habar n-avea câţi ani are tata, şi-n ziua când a semnat actele de căsătorie a văzut că tata este cu treisprezece ani mai mare ca ea, şi era să leşine. (Râde.) Mama dvs. câţi ani avea? Când s-a măritat, douăzeci şi trei. Şi tata avea treizeci şi şase.

Xenia Manojlovic, născută în 1930 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Simona Adam, la Timișoara în anul 2002, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Despre fabrica Banatul. Aici a fost prima creşă şi primul cămin de copii din oraş, la Dermata, se poate întreba. La început Banatul a fost Dermata de Timişoara, ca şi Clujul. Când tata era director aicea, a făcut prima creşă şi un cămin. Doctorul Muţiu, care prin ’80 era încă directorul Policlinicii de Copii de aicea, a fost medicul căminului în tinereţe. Pentru copiii angajaţilor? Pentru copiii angajaţilor. I-am spus la tata: „tata, nouă de ce nu ne iei cuarţ? Cumperi numai acolo şi noi nu avem lampă de cuarţ.” Ultravioletele se numeau înainte cuarţ. Şi el mi-a spus: „nu, că voi când aveţi nevoie, eu vă trimit la doctorul Corcan – un pediatru renumit în Timişoara – vă face acolo câte şedinţe aveţi nevoie. Copiii ăştia nu au posibilitatea şi de aia le fac lor.” Din banii lui a dat de multe ori pentru carne şi pentru altele, ca să fie din plin. Şi-acuma îţi mai spun, tot o paranteză la asta, acuma când o fost aniversarea asta de o sută de ani şi am fost invitată şi am primit diploma pentru tata, în prezidiu a fost prefectul Ciocârlie, primarul, cineva de la Bucureşti din partea Ministerului Industriei, şi când a proiectat poza lu’ tata pe diapozitiv eu am început să plâng. Şi a spus şi directoarea Cazan, care este director general aicea: „să ştiţi că a fost un om extraordinar de bun.” Când am intrat în fabrică, mi s-a strâns inima. Am fost chemată de două ori să spun şi am spus aici a fost croitoria, aici a fost asta, şi zice: „dar vă aduceţi bine aminte.” Cum să nu-mi aduc aminte, am avut eu 7-8 ani, dar amintirile astea nu se uită! N-a existat excepţie, când era Crăciun şi când era Paşti, copiii muncitorilor primeau ceva. 

Marieta Anhauch, născută în 1937 la Cernăuţi – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în anul 2005, Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă, ed a II -a. Editura Brumar, Timişoara 2011.

Deşi era sărăcie, că toţi eram muncitori şi trăiam numai din salar… fluierau fabricile şi… Erau multe fabrici în zona asta, Fabric. În primul rând a fost Fabrica de Piele şi Mănuşi, a fost Teba, 1 Iunie, Fabrica de Ciorapi la Badea Cârţan. Tot la pod, la piaţă, a fost Ilsa, unde se făceau stofe. Peste tot erau muncitori. Era Fabrica de Vagoane, Gubanul şi mai câte… Mai erau atunci ateliere din astea mai mici: Fabrica de Gumă, ateliere de pantofi, Texta, Filtul. Toţi lucrau la fabrici, femei, bărbaţi, tineri, toţi. Ai terminat 7 clase, la 14 ani te-ai dus ucenic şi la lucru… Aşa că toată lumea avea o meserie, lucra şi din aia a trăit. N-au fost bani de şomaj sau… nu exista. Erau câţiva pierde-vară pe la piaţă, care le duceau doamnelor câte un coş cu cumpărături acasă, ajutau pe unul, altul… şi primeau ceva bani.

Sipos Péter, născut în 1925 – fragment din interviul realizat de  Antonia Komlosi la Timișoara în 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

360
Panorama
English