);
The new synagogue in Fabric was built by the Status Quo mosaic community in 1899.
The Status Quo Synagogue
The Status Quo Synagogue

Sinagoga Status Quo, Strada I.L. Caragiale nr.1

The new synagogue in Fabric was built by the Status Quo mosaic community in 1899 in the Moorish style and was originally located on the bank of an arm of the Bega canal, which was later covered into a street.

The new Synagogue from Fabric was built by the Status Quo mosaic community in 1899. This imposing building, with a high dome and two towers, was built in the Moorish style and was originally located on the bank of an arm of the Bega canal, which was later covered and became a street. The Splash Kunz provided the natural boundary of the Factory to the non-building esplanade of the Cetate neighborhood, giving the volume excellent visibility, following the Archduke's House (1868) and the Josef Kunz Palace (1892), two buildings that provided the monumental gate of the neighborhood.

The religious building, designed by architect Leopold Baumhorn from Budapest, cost 162,000 crowns. After a first presentation of the project, Temesvarer Zeitung headlined on November 28, 1896: “The project is fabulous ! (...) the building will be imposing (...) and will be one of the most special architectural ornaments of the city of Timişoara ”. The success of the presentation mobilized the Jewish community in Fabric and, in a short time, most of the funds were secured through collections and donations. The local authorities contributed 6,000 crowns, obtained following a tender organized for this purpose.

In addition to Amalia Freund, who donated half the value of the land needed for construction, Alexander Kohn, the sales representative and lawyer of the Kunz brick company, also played an important role in the Synagogue's construction committee. He also served as chairman of the committee.

On September 3, 1899, on the eve of the Jewish New Year, the inauguration festivities took place in the presence of the emblematic mayor of Timișoara, Dr. Karl Telbisz, and Rabbi Jakab Singer.

Bibliography::

Josef Geml, The old Timișoara in the last half of the century 1870-1920, Cosmopolitan Art Publishing House, Timișoara, 2016.

Getta Neumann, Pe urmele Timișoarei evreiești. Mai mult decât un ghid, Editura Brumar, Timișoara, 2019.

Video
The Status Quo Synagogue

M-am născut în comuna Ceica în urma cu 83 de ani, în ianuarie 1917. Era un sat românesc, numai la margine de sat erau câteva familii maghiare. Şi era şi o comunitate evreiască mare. Acestea sunt primele lucruri ale unei comunităţi evreieşti: Templul, rabinul, hahamul și dascălul.(…)

După ce am terminat cele 4 clase primare, pentru că noi, ca “am ha-sefer”, ca “popor al Cărţii”, trebuie să ne străduim să sorbim cât mai mult din izvorul ştiinţei, al cunoştinţelor, părinţii mei m-au trimis la Oradea unde, la unchiul meu am găsit găzduire, şi-am urmat primele 3 clase ale gimnaziului israelit ortodox care funcţiona la Oradea. Atunci, pentru a trece din clasa a treia în clasa a patra liceala, era un examen de admitere pe care l-am dat tot la Oradea. Între timp, părinţii mei  s-au mutat de la Ceica la Beiuş. La Beiuş exista un liceu, un liceu nu oarecare, este unul din liceele care au adus faima Transilvaniei.  Era un liceu român numit „Samuil Vulcan”, care a fost înfiinţat în 1828… şi atunci am continuat studiile la acest liceu, un liceu renumit până în ziua de azi. Toţi cei originari din Beiuş, cei care am absolvit cândva liceul din Beiuş ne reîntâlnim aici la Timişoara an de an la “Balul Bihorenilor”, când vin actualii conducători ai liceului din Beius, profesori de acolo și ne întâlnim, ca o familie, cei care au vreo tangenţă oarecare cu oraşul, care au fost legaţi de şcoala respectivă şi cei care actualmente trăiesc în orăşel.

După absolvirea liceului, am urmat seminarul rabinic din Budapesta, la care, încă de la înfiinţare s-a pus condiţia ca, paralel, cel care este seminarist, după examenul de admitere prin care a fost acceptat în acel institut, să fie totodată şi student al universităţii. La vremea aceea la Budapesta erai obligat ca după patru ani de învaţământ să alegi între istoria antică şi limbi semitice. Trebuia să faci o disertaţie. Titlul disertaţiei mele a fost “Despre istoricul creaţiei”, aşa cum se prezintă în Hagada, într-o anumită parte din Talmud. Şi înainte de a absolvi seminarul trebuia să dispui de titlul de doctor pe care ţi-l acordă într-un cadru cu totul festiv juriul alcătuit din 7 profesori şi preşedinte. Te prezinţi în faţa fiecăruia şi fiecare îţi spune “Doktorrá avatom”(transcrierea maghiară”), te privesc, te acceptă ca doctor.

(…) După ce am terminat studiile –  era deja în anul 1940 –  m-am întors în ţară, pentru că din prima clipă cu această intenţie am plecat la studii la Budapesta – ca să profesez în România. Şi am depus un examen de capacitate la Bucureşti, iar începând din 3 aprilie 1941 am fost angajat al Comunităţii Evreieşti din Timişoara. La început, predam în dublă calitate: 8 ore de religie pe săptămână şi, în acelaşi timp, îndeplineam funcţia de rabin la templul din Fabric, pentru că trebuia să-l înlocuiesc pe Singer Iacob, care era de zeci de ani prim rabin al templului din cadrul Comunităţii Evreieşti din Timişoara. În vremea aceea erau foarte multe şcoli evreieşti: şcoli primare, şcoli liceale, liceu de băieţi, liceu de fete, liceu comercial.

Au fost vremuri grele pe care le-am apucat, pentru că abia am ajuns aici în 3 aprilie şi la 3 august a venit perioada de dictatură antonesciană, când s-a dat dispoziţie ca toţi tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani să se adune pe terenul de la Arena electrică, de lângă “Gara Mică” din Timişoara. Şi eu am fost repartizat în lagărul de muncă de la Filiaşi. Desigur că enoriaşii n-au lăsat ca eu să fiu dus pe şantier; am făcut planton 2 săptămâni până am primit telegrama din partea preşedintelui Comunităţii de atunci, că problemele s-au rezolvat, că sunt scutit, că pot să mă întorc acasă şi să-mi îndeplinesc misiunea. A fost o misiune foarte grea, pentru că trebuia să încurajăm credincioşii asupra cărora plana pericolul deportării în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Deportarea masivă a avut loc de fapt în 1944.

Aici, în Banat pericolul unei deportări nu era deportarea la lagărul de exterminare de la Auschwitz, ci deportarea în Transnistria: o parte a evreilor ( puţini ) pentru că au fost implicaţi în procese comuniste, alţii pentru că au cerut viză de tranzit în Uniunea Sovietică – ca să ajungă în America, toţi aceştia au fost frumos luaţi şi duşi în Transnistria şi-o grupă a fost exterminată. Ei – mi se pare că au inversat lucrurile – au vrut să extermine grupa celor care erau implicaţi în procese comuniste şi au exterminat grupa cealaltă. Numele lor figurează pe o placă comemorativă afişată pe unul din pereţii sălii de ceremonii din cimitirul nostru, aici, în Timişoara. (…)

De la Timişoara vreo 30 de coreligionari au fost deportaţi din diferite motive: unii pentru că făceau parte din mişcarea comunistă, alţii pentru că au cerut viză de tranzit prin Uniunea Sovietică pentru a ajunge în Statele Unite ale Americii…, şi aceştia au fost deportaţi. Unii au fost exterminaţi. Dar, de fapt, dacă noi am pornit aici în 1941 cu 12000 de evrei, într-un oraş cum era Timişoara la vremea aceea, care avea 80000 de cetăţeni, când războiul s-a terminat tot 12000 de evrei au fost, ceea este o raritate, pentru că noi ştim foarte bine că dacă la Oradea erau 25000 de evrei înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial, la întoarcere erau doar 5000 de evrei, fiindcă au pierit în lagărele de exterminare din Germania hitleristă.

Când v-aţi căsătorit?  În mai 1948. Soţia era din Timişoara?   Era din Sighetu- Marmaţiei. A fost deportată la Auschwitz. Supravieţuitori sunt foarte puţini. În Timişoara nu mai ştiu dacă sunt 4 supravieţuitori – dintre cei care au fost deportaţi din Ardealul de Nord, în lagărele de la Auschwitz.(…)

Voiam să vă întreb dacă înainte de ’89 au existat conflicte în Timişoara între minorităţi şi majoritate, au fost ele de natură etnică sau religioasă? Pe plan local pot să dau un răspuns negativ, pentru că noi şi-n timpul dictaturii comuniste ne aveam ca fraţii. De fiecare sărbătoare, Crăciun, Paşte, An Nou sau alte prilejuri, reprezentanţii tuturor cultelor religioase ne adunam la reşedinţa mitropolitană. Din 1962 mitropolitul Nicolae Corneanu este în fruntea Bisericii Ortodoxe. El este o pildă, un exemplu pentru toţi clericii, e o mare autoritate de care ne leagă sentimente de prietenie, de preţuire, de dragoste. Despre conflicte nu se poate vorbi. Că dictatorul Ceauşescu nu era un filosemit este fără doar şi poate, pentru că a încurajat manifestări antisemite, dar pe plan local noi n-am avut motive de a ne plânge. Am dus o viaţă cvasi normală, am avut posibilitatea de a ne păstra credinţa.

Sunteţi unul din puţinii care n-a dorit să facă alia spre Ereţ Israel. De ce? Eu nu spun că n-am fost tentaţi să plecăm, la un moment dat, când încă mai era primul val de emigranţi, eu şi soţia mea. Ne-am gândit că locul nostru ar fi acolo, dar în acelaşi timp ne-am simţit foarte legaţi de obşte, de oraş, de ţară, şi, toate aceste considerente, au făcut ca noi să rămânem pe loc şi să ne desfăşurăm menirea căreia ne-am dedicat toată viaţa.

Un rabin a spus că lumea, viaţa evreiască se bazează pe trei principii : pe învăţătură, pe serviciul divin şi pe facerea de bine.(…) Noi suntem un popor plin de viaţă şi de dorinţa de viaţă şi, în pofida tuturor vicisitudinilor putem spune fără să ne lăudăm, că faţă de omenirea întreagă, am câştigat foarte mari merite în evoluţia acestei societăţi, a vieţii umane, în toate domeniile, nevorbind despre trecutul îndepărtat, de faptul că  noi am fost cei care, prin revelaţia sinaită, prin Abraham, am respins idolatria şi am devenit credincioşi unui unic Dumnezeu spiritual. Prin legile acelei morale, care au fost revelate, Decalogul este şi acum şi ar trebui să fie o călăuză pentru toate popoarele. El cuprinde şi imperativul „să nu ucizi”, pentru că viaţa este sacră şi stingerea este o nelegiuire. Dacă omenirea ar ţine seama de principiile stipulate în Cartea Cărţilor, în principal de viziunile profeţilor, atunci viaţa nu ar fi arătat tot timpul, aşa cum arată la ora actuală.

Prim-rabin dr. Ernest Neumann, născut în 1917, Ceica, jud. Bihor – Fragment din interviul rezultat din colaţionarea a două interviuri, unul realizat de Smaranda Vultur în noiembrie 1998 şi altul de Adriana Roșioru în martie 2000, publicat în  Memoria salvată, Evreii din Banat ieri și azi, coordonat de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iași, 2002.

În limba ebraică, evreii spanioli aveau cultul Sefardimilor, iar ortodocşii şi neologii aveau cultul Aşchenazimilor, erau evrei proveniţi din Germania, dar şi din Galiţia, din Podolia. Neologii aveau sediul în Cetate, unde este şi astăzi sediul Comunităţii, dar aveau sinagoga cea mare, vestită.  Era o casă pentru consiliu, pentru adunările generale, în Fabric, unde astăzi este casa de rugăciuni. În casa de rugăciuni din Fabric, am reuşit să salvăm mobilierul sinagogii spaniole din Fabric. Sinagoga, construită în 1889, din Fabric, după modelul sinagogii din Seghedin (…) Şi atunci ca să avem un locaş sfânt am luat sala mare a consilierilor, unde s-au ţinut şedinţele de consiliu şi am transformat-o în casă de rugăciune, şi mobilierul l-am luat din sinagoga spaniolă. Evrei spanioli la Timişoara, nu ştiu dacă mai sunt, erau: Schatteles, Bivas, familii de evrei spaniole ca Borgida, Aroesti; ei între ei vorbeau în ladino, un amestec, un jargon de ebraică şi spaniolă, aşa cum idişul este un jargon al limbilor germană şi ebraică. (…)

Oscar Schwartz, născut în 1910, Viena – fragment din interviul realizat de Adrian Onica în 2001 la Timişoara publicat în Memoria salvată, Evreii din Banat, ieri şi azi, coordonat de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

360
Panorama
English