Strada E. Gojdu nr. 2
Casa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care a locuit Valeria dr Pintea după decesul soțului, medicul Valeriu Pintea, în anul 1940.
mobil construit la sfârșitul secolului al XIX-lea în stil istorist cu accente clasiciste, o dată cu extinderea cartierului Iosefin spre Cetate, nucleul istoric al Timișoarei, și organizarea pe parcele a clădirilor din Iosefin. Valeria dr. Pintea a locuit după decesul soțului, medicul Valeriu Pintea, survenit în anul 1940, într-un apartament de două camere cu vedere spre Piața Mocioni și biserica ortodoxă.
Liana Maria Gomboșiu, nepoata Valeriei, a dedicat multe pagini amintirilor legate de acest apartament în romanul ”Valeria dr. Pintea”, apărut la editura Marineasa din Timișoara în anul 2013 (a se citi romanul în format pdf pe site-ul www.memoria.ro).
Clădirea din str Gojdu nr 2 – a doua locuință a Valeriei
Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p. 125, 145 – 146
(p. 125) În locuinţa din strada Gojdu nr. 2, bunica a înghesuit piese disparate din mobila salvată din cele şase camere ocupate înainte, iar Buna şi-a adus şi ea un minim de obiecte care alcătuiau o atmosferă din Lugojul de la sfârşitul veacului al XIX-lea. Mi s-au părut mereu fascinante camerele din strada Gojdu şi, dacă s-ar fi putut, nu m-aş fi despărţit niciodată de niciunul din obiectele demodate care se aflau în fiecare colţ. Dar, din nevoie, de-a lungul anilor grei de după război, însăşi Valeria s-a despărţit de unele dintre ele şi n-am să uit niciodată biroul lui Isidor Chiriţa, o mobilă complicată, cu două rânduri suprapuse de mici sertare, şi nici masa ovală susţinută de un picior central, ca o torsadă groasă, terminat la rândul lui cu trei picioruşe scurte. „Credenţul” Biedermeier a fost salvat şi a păstrat pe rafturile lui vesela pentru mese fastuoase care nu au mai avut loc, piese desperechiate din serviciul pentru scoici, pentru raci, salatiere şi sosiere cu toarte sofisticate. Nu voi uita cele douăsprezece pahare din cristal gros cu diverse irizaţii colorate, un set de tăvi din argint cu margini şi toarte bogat ornamentate. Şi mai erau tot felul de alte obiecte în „credenţul” de lângă unul din geamuri, figurine fermecătoare, gondola adusă de la Veneţia şi animalele mărunte din bronz care mi-au încântat jocurile din vacanţele de pe vremea când eram copil. De câte ori plecam înapoi la Bucureşti, bunica îmi oferea câte ceva din „credenţ”, dar mi-a fost cu neputinţă să accept aceste daruri, căci ar fi însemnat să o lipsesc de ceea ce mi se păreau adevărate comori pe care trebuia să le regăsec la locul lor, vară de vară. Acum, desigur, regret…
(p.146) Am iubit mult camerele din strada Gojdu nr. 2, unde au locuit atâţia ani Buna cu Mama Mi… Şi acum le mai am limpede în memorie, cu fiecare obiect în parte şi mai ales cu acea atmosferă de casă veche, primitoare, unde totul era bunătate şi armonie. Cum să nu le tot amintesc? Cum să uit comoda cu cele trei sertare pântecoase adăpostind comori de aţe, lânuri şi dantele, panglici de catifea, ace şi croşete, cutii de nasturi feluriţi, catarame şi paftale, garnituri de la rochii ce nu mai existau de mult… Cum să uit pernele brodate de Buna, fotografiile de familie înrămate sobru şi atârnate pe pereţi alături de nişte tablouaşe „de genre” şi de portretul în ulei pe care mama i l-a făcut fratelui ei, pe când era studentă la Academia de Arte Frumoase şi care a fost singura ei pictură… În fine, mai era şi „pielea de câine”, diploma semnată de principele Transilvaniei, Mihály Appafi, înrămată şi ea, ocupând mijlocul peretelui principal şi reflectându-se în oglinda mare de pe peretele opus. Pecetea care atârna de document şi care ameninţa să se fărămiţeze după trei veacuri era protejată de o banală cutie de Carbocif, ceea ce mă scandaliza mereu. „E singura având exact dimensiunea potrivită”, explica Mama Mi. Dintre toate mobilele vechi, cea mai veche şi mai uzată era cea pe care o iubeam mai mult şi care îmi era „dată în folosinţă” pe durata şederii mele la Timişoara: un mic „bureau à cylindre”, cu un sertar eliberat pentru mine şi nimic pe tăblia pe care îmi stivuiam cărţile şi caietele-jurnal. Cum ajunsese acea mobilă franţuzească în posesia bunicii? Explicaţiile ei au fost confuze.
Timișoara, un loc de poveste
de Matei Popa, clasa a VII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
În paginile de istorie, Timișoara își scrie povestea,
Cu cuvinte ce rămân vii și pline de semnificație.
Pe străzile ei pietruite se plimbă umbrele trecutului,
Iar ecourile eroilor se aud în fiecare colț și în fiecare piatră.
La marginea orașului, în pădurile de castani și salcâmi,
Se spune că se aud încă suspine de iubire și doruri neîmplinite.
Sub cerul înstelat, pe malurile Begăi, cresc povești de dragoste,
Și legende vechi transmise din generație în generație, ca vântul ce mângâie frunzele copacilor bătrâni.
În Piața Unirii, inima orașului bate mai tare,
Printre clădiri și fântâni arteziene ce strălucesc sub lumina lunii.
Aici, au loc întâlniri și comploturi politice,
Și se spune că fiecare piatră păstrează un secret ce așteaptă să fie dezvăluit.
Pe străzile înguste din Cetate, se ascund taine și mistere,
Iar fiecare colț are o poveste ce așteaptă să fie descoperită.
La fiecare pas, simți că pășești într-o altă epocă,
Și poți auzi suspinele de odinioară și râsetele copiilor ce aleargă pe străzile vechi.
În cafenelele boeme, se nasc povești și idei revoluționare,
Unde poeții și intelectualii își găsesc refugiul în cuvinte și gânduri.
La o masă de cafea sau sub lumina lămpilor cu gaz,
Se nasc discuții aprinse și planuri ce vor schimba cursul istoriei.
La marginea orașului, în suburbii și cartiere mărginașe,
Se ivesc povești de viață și de luptă pentru supraviețuire.
Fiecare casă și fiecare curte ascunde o poveste,
Și fiecare locuitor își poartă cu mândrie tradițiile și obiceiurile strămoșești.
La granița dintre trecut și prezent, Timișoara își construiește viitorul,
Cu încredere și hotărâre, depășind obstacolele ce apar.
În fiecare zi, se scrie o nouă pagină în cartea destinului său,
Și fiecare locuitor își adaugă povestea personală la mozaicul bogat al orașului.
În Parcul Central, sub umbra copacilor seculari,
Se desfășoară povești de prietenie și dragoste, de bucurie și tristețe.
Fiecare bancă și fiecare alee ascunde amintiri și întâmplări,
Și fiecare vizitator adaugă un nou capitol la frumoasa carte a parcului.
La granița dintre realitate și fantezie, Timișoara devine un loc magic,
Unde se întâlnesc personaje fabuloase și creaturi mitice.
Pe străzile înguste și în piețele aglomerate, se desfășoară scene de basm,
Și fiecare locuitor devine părtaș la o poveste ce depășește granițele realității.
La răscrucea dintre culturi și tradiții, Timișoara devine un amestec al diversității,
Unde se împletesc obiceiuri și ritualuri din toate colțurile lumii.
În fiecare festival și sărbătoare, se celebrează unitatea în diversitate,
Și fiecare locuitor se simte mândru să facă parte din acest oraș multicultural.
La marginea și în inima orașului, natura își arată splendoarea,
În grădinile și parcurile ce se întind la infinit.
Fiecare copac și fiecare floare își spune povestea,
Și fiecare râu și fiecare lac devin mărturie a frumuseții orașului.
Prin trecerea anilor și schimbările ce vin odată cu ele,
Timișoara rămâne un loc plin de farmec și mister.
În inimile locuitorilor și în amintirile străbune,
Se păstrează vie flacăra ce aprinde spiritul orașului și îi dă viață.
La finalul călătoriei prin Poveștile Timișoarei,
Îmi întorc privirea cu nostalgie spre orașul ce-mi stă în față.
Cu inima plină de amintiri și sufletul îmbogățit de experiențe,
Mă desprind încet de acest loc al poveștilor și al magiei.
Cu promisiunea că voi reveni într-o zi, să descopăr noi povestiri,
Plec cu pasul ușor și cu zâmbetul pe buze, căci știu că acest oraș,
Cu toate poveștile sale, va rămâne mereu viu și plin de viață,
Un loc unde istoria se împletește cu prezentul, iar viitorul strălucește mereu în zare.
La răscrucea drumurilor, întind mâna spre cer și rostesc un ultim gând,
Mulțumindu-i Timișoarei pentru frumusețea sa și pentru poveștile minunate.
Cu inima plină de recunoștință și dorința de a reveni,
Plec către noi aventuri, dar cu promisiunea că amintirile din Timișoara vor rămâne mereu vii în sufletul meu.
–-