);
Casa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care a locuit Valeria Pintea
A doua locuință a Valeriei Pintea
A doua locuință a Valeriei Pintea

Strada E. Gojdu nr. 2

Casa din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care a locuit Valeria dr Pintea după decesul soțului, medicul Valeriu Pintea, în anul 1940.

I

mobil construit la sfârșitul secolului al XIX-lea în stil istorist cu accente clasiciste, o dată cu extinderea cartierului Iosefin spre Cetate, nucleul istoric al Timișoarei, și organizarea pe parcele a clădirilor din Iosefin. Valeria dr. Pintea a locuit după decesul soțului, medicul Valeriu Pintea, survenit în  anul 1940, într-un apartament de două camere cu vedere spre Piața Mocioni și biserica ortodoxă.

Liana Maria Gomboșiu, nepoata Valeriei,  a dedicat multe pagini amintirilor legate de acest apartament în romanul ”Valeria dr. Pintea”, apărut la editura Marineasa din Timișoara în anul 2013 (a se citi romanul în format pdf pe site-ul www.memoria.ro).

Video
A doua locuinta a Valeriei Pintea

Clădirea din str Gojdu nr 2 – a doua locuință a Valeriei

Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p. 125, 145 – 146

 

(p. 125) În locuinţa din strada Gojdu nr. 2, bunica a înghesuit piese disparate din mobila salvată din cele şase camere ocupate înainte, iar Buna şi-a adus şi ea un minim de obiecte care alcătuiau o atmosferă din Lugojul de la sfârşitul veacului al XIX-lea. Mi s-au părut mereu fascinante camerele din strada Gojdu şi, dacă s-ar fi putut, nu m-aş fi despărţit niciodată de niciunul din obiectele demodate care se aflau în fiecare colţ. Dar, din nevoie, de-a lungul anilor grei de după război, însăşi Valeria s-a despărţit de unele dintre ele şi n-am să uit niciodată biroul lui Isidor Chiriţa, o mobilă complicată, cu două rânduri suprapuse de mici sertare, şi nici masa ovală susţinută de un picior central, ca o torsadă groasă, terminat la rândul lui cu trei picioruşe scurte. „Credenţul” Biedermeier a fost salvat şi a păstrat pe rafturile lui vesela pentru mese fastuoase care nu au mai avut loc, piese desperechiate din serviciul pentru scoici, pentru raci, salatiere şi sosiere cu toarte sofisticate. Nu voi uita cele douăsprezece pahare din cristal gros cu diverse irizaţii colorate, un set de tăvi din argint cu margini şi toarte bogat ornamentate. Şi mai erau tot felul de alte obiecte în „credenţul” de lângă unul din geamuri, figurine fermecătoare, gondola adusă de la Veneţia şi animalele mărunte din bronz care mi-au încântat jocurile din vacanţele de pe vremea când eram copil. De câte ori plecam înapoi la Bucureşti, bunica îmi oferea câte ceva din „credenţ”, dar mi-a fost cu neputinţă să accept aceste daruri, căci ar fi însemnat să o lipsesc de ceea ce mi se păreau adevărate comori pe care trebuia să le regăsec la locul lor, vară de vară. Acum, desigur, regret…

(p.146) Am iubit mult camerele din strada Gojdu nr. 2, unde au locuit atâţia ani Buna cu Mama Mi… Şi acum le mai am limpede în memorie, cu fiecare obiect în parte şi mai ales cu acea atmosferă de casă veche, primitoare, unde totul era bunătate şi armonie. Cum să nu le tot amintesc? Cum să uit comoda cu cele trei sertare pântecoase adăpostind comori de aţe, lânuri şi dantele, panglici de catifea, ace şi croşete, cutii de nasturi feluriţi, catarame şi paftale, garnituri de la rochii ce nu mai existau de mult… Cum să uit pernele brodate de Buna, fotografiile de familie înrămate sobru şi atârnate pe pereţi alături de nişte tablouaşe „de genre” şi de portretul în ulei pe care mama i l-a făcut fratelui ei, pe când era studentă la Academia de Arte Frumoase şi care a fost singura ei pictură… În fine, mai era şi „pielea de câine”, diploma semnată de principele Transilvaniei, Mihály Appafi, înrămată şi ea, ocupând mijlocul peretelui principal şi reflectându-se în oglinda mare de pe peretele opus. Pecetea care atârna de document şi care ameninţa să se fărămiţeze după trei veacuri era protejată de o banală cutie de Carbocif, ceea ce mă scandaliza mereu. „E singura având exact dimensiunea potrivită”, explica Mama Mi. Dintre toate mobilele vechi, cea mai veche şi mai uzată era cea pe care o iubeam mai mult şi care îmi era „dată în folosinţă” pe durata şederii mele la Timişoara: un mic „bureau à cylindre”, cu un sertar eliberat pentru mine şi nimic pe tăblia pe care îmi stivuiam cărţile şi caietele-jurnal. Cum ajunsese acea mobilă franţuzească în posesia bunicii? Explicaţiile ei au fost confuze.

360
Panorama
Română
Română English