Orașul sufletului meu

de Daria Nicole Busta, clasa a XII-a
Liceul Teoretic ,,Grigore Moisil” Timișoara

17 decembrie 1989, Timișoara: focuri de armă, țipete, oameni fugind în toate direcțiile pentru a se feri de violența cruntă dezlănțuită de ordinul Tovarășului. Imaginea a sute de femei și bărbați nevinovați prăbușindu-se în jurul meu, haosul complet care se desfășura în Piața Operei, locul unde amintirea vieții scurgându-se din ochii oamenilor prăbușiți la pământ, cât și sunetul asurzitor al gloanțelor ce îi loveau, îmi tulbură gândurile până și în ziua de azi. Au trecut 35 de ani de atunci, 35 de ani de când mi-am dat ultima suflare pe scările Operei.
Înainte de toate acestea, eram o femeie normală, mamă a trei copii, o fată, un băiat, și un alt copilaș pe drum. Aveam un soț iubitor care trăia după aceleași principii ca mine, un om blând, implicat în ale gospodăriei, un partener iubitor și un tată extraordinar. Duceam o viață simplă, dar fericită alături de micuța mea familie. Viitorul senin al acesteia a fost însă spulberat de dorința noastră de a contribui la binele țării, dorința de a ne face auziți și de a lăsa loc pentru mai bine.
Din vorbă-n vorbă, a ajuns și la urechile noastre zvonul despre revolta oamenilor din oraș. Nu credeam că se va ajunge la pagube drastice, la focuri de armă și vieți luate, iar naivitatea noastră și-a spus cuvântul. Așadar, după ce am fost despărțită de soțul meu în mulțimea disperată și însetată de libertate, am suferit o moarte rapidă, dar cruntă. Am fost doborâtă de un glonț cu o durere acută în piept. Am dus mâna la pântece și am închis ochii, amintindu-mi că nu sunt singură. Mi-am luat la revedere de la ochii pe care nu mai urma să-i văd niciodată, ochii copilului meu nenăscut, apoi am lăsat ultimul aer din plămânii mei să iasă pentru totdeauna.
Imaginația mea a creat o speranță, care de-a lungul vieții mele a devenit o idee fixă: după moarte ajungi în altă lume, una foarte diferită de a noastră, unde nu există lucruri rele, boli, suferință sau pierderi. Ei bine, spre deosebire de ce mi-am închipuit, după câteva momente de beznă m-am trezit în același loc în care am închis ochii. Dar de data aceasta mă priveam pe mine, prăbușită la pământ într-o baltă de sânge. Priveam mulțimea care încă nu se liniștise, priveam copiii plângând după părinții lor, priveam soldați ai partidului care încercau să se impună în fața rebelilor și, totuși, nu reușeam să percep de ce eram încă acolo. Am început să fug, crezând că poate trebuie să găsesc o ieșire dintr-un coșmar pe care l-am creat în capul meu. Am fugit și am tot fugit zile întregi, în toate direcțiile pe care le putea gândi mintea mea tulburată, până când m-am împăcat cu ideea că nu exista nici o ieșire, nici un refugiu care să mă ferească de crunta realitate. Sunt forțată să rămân cu picioarele pe pământ, să privesc cum viața merge înainte fără mine, într-o proximitate pe care nu pot să o depășesc.
Zilnic mă trezesc într-un loc diferit din zona centrală a orașului. Nu am niciun fel de control asupra acestui fapt, iar de fiecare dată când încerc să trec de Piața Libertății, sau de zona Catedralei, mă izbesc de o barieră invizibilă, pe care nu o pot atinge sau depăși. Cu timpul, am învățat să fac abstracție de faptul că nu există scăpare din acest loc și am încercat să-mi îndrept atenția asupra lucrurilor din jurul meu. Am observat că pot intra în unele clădiri din Piața Operei și în Catedrală. Așadar, am fost martoră la multe evenimente, iar după atâția ani pot zice că multe lucruri s-au schimbat.
O lovitură majoră pentru subconștientul meu este evoluția societății. Femeia nu mai este inferioară bărbatului, aceasta are o voce și o putere proprie asupra viitorului ei, îi este oferită o alegere în privința căsniciei și este respectată în societate mult mai mult decat acum 35 de ani. Mai există totuși loc de îmbunătățire cu privire la acest capitol, dar cu siguranță femeile vor continua să lupte pentru ce li se cuvine. Vestimentația oamenilor în viața de zi cu zi a devenit vie, colorată. Majoritatea femeilor preferă să poarte pantaloni sau chiar costume la muncă, bărbații nu se mai îmbracă în cămăși și pantaloni atât de des, ci în blugi și tricou. Nunțile la care am luat parte în incinta Catedralei dovedesc că acestea își pierd din tradiționalism, vestimentația mireselor și obiceiurile se modifică din ce în ce mai des, iar încercarea de a avea o nuntă autentică ocupă prea mult spațiu în gândul îndrăgostiților. Pe de altă parte, relația dintre membrii unei familii s-a răcit tragic de mult. Cei mai mulți părinți uită că sunt părinți și își lasă copiii pe mâna sorții, fiind prea ocupați cu munca încât să mai acorde atenție rodului iubirii lor, iar copiii sunt prea distrați de tehnologie ca să observe. Și uite așa, familia devine o obligație, nu un refugiu, un loc în care să îți găsești liniștea când simți că totul se prăbușește în jurul tău. Indiferența adulților față de părinții lor este, de asemenea, un lucru care mă surprinde, bătrânii fiind uitați de cele mai multe ori fără niciun fel de ajutor sau respect.
Industriile evoluează zi de zi, unele clădiri se prăbușesc, altele răsar peste noapte, totuși modalitățile de divertisment nu s-au schimbat chiar atât de mult. Principala mea ocupație este asistarea la diferite evenimente din sala Operei, fie private, fie publice. Recent, am vizionat o piesă de teatru foarte dragă sufletului meu: ,,O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale este piesa care mi-a făcut cunoștință cu lumea actoriei de la o vârstă fragedă, când tatăl meu a decis că sunt destul de mare să înțeleg arta teatrului. Am rămas complet impresionată de interpretarea acesteia și eram convinsă că o să fie la fel si de data aceasta. La începutul spectacolului, am fost lovită de o altă perspectivă asupra piesei, una foarte haotică și scoasă din context. Au fost schimbate destul de multe aspecte, esența piesei rămânând singura neatinsă. Comedia era în continuare prezentă, dar asupra acesteia era accentuată o tragedie a lucrurilor care, de fapt nu exista, o tragedie forțată și exagerată. Personajele intrau în scenă fugind pe o platformă care venea din public către scenă, idee pe care nu am fost capabilă sa o înțeleg. Personajul Ghiță Pristanda a fost conturat ca fiind un om cu capacitate mentală limitată, intra în scenă dansând o horă pocită sau spălând pe jos, făcând analogie la faptul că de altceva nu era capabil și ruinând imaginea pe care însuși Caragiale o crease. La fel a fost portretizată și Zoe Trahanache, care în opera originală este prezentată drept o femeie independentă și descurcăreață, în timp ce în interpretarea piesei fugea în stânga și-n dreapta după ordine de la Zaharia Trahanache sau Ștefan Tipătescu. Presupun că aceste schimbări au fost menite să reprezinte diferența dintre percepția lui Caragiale asupra timpurilor respective și realitatea pe care o vedea regizorul, dar totuși nu sunt convinsă.
Multe lucruri nu îmi sunt clare în privința zilelor pe care le trăim, dar un lucru este cert: Timișoara s-a vindecat de suferința adusă de Revoluție, s-a ridicat din cenușă și a continuat să lupte. A reușit să evolueze, iar în unele privințe poate chiar să regreseze, dar toată lumea știe că viața e cu urcușuri și coborâșuri – important este să nu ne lăsăm bătuți. Nu știu ce-mi rezervă viitorul, nu știu dacă voi rămâne prinsă pentru totdeauna în amintirile acestui oraș, dar sper din suflet că îmi voi găsi liniștea. Iar dacă nu, măcar știu că voi avea mereu alături orașul sufletului meu.

Un nor mititel

de Denis Darko Stepanov-Iovanov, clasa a VII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara

Într-o zi liniștită de vară, Timișoara sclipea sub razele soarelui care era acoperit din când în când cu câte un nor mic și pufos precum niște bucați mici de vată de zahăr. Unul dintre nori a prins viață și i s-a spus că are la dispoziție doar o zi pentru a vedea peisajele și locurile frumoase ale Timișoarei. Norul a fost atras de curentul ușii deschise a Operei Române direct înăuntru și s-a așezat deasupra tuturor pentru a vedea piesa „Amintiri din epoca de școală”. După ce piesa s-a terminat, publicul din sală s-a ridicat în picoare pentru a aplauda. Norul s-a abținut cu greu să nu se agite prea tare, chiar dacă era entuziasmat, că i-ar fi udat cu stropii săi de ploaie pe spectatori. Odată ieșit din Operă, norișorul a dat nas în nas cu clădirile impresionante cu urme de gloanțe rămase mărturii ale Revoluție de la 1989. Apoi, a zburat spre Catedrala Mitropolitană, fascinat de turlele colorate și  în care a intrat apoi, pentru a admira picturile murale.

Pentru că nu putea sta prea mult în interior, norul și-a propus să viziteze și câteva parcuri renumite ale Timișoarei. Pentru început, a zburat până în Parcul Copiilor, observând foarte mulți copii care se dădeau pe tobogane, pe leagăne, se jucau fotbal sau alergau. Apoi, într-o clipită, a ajuns la Parcul Rozelor. Acolo atmosfera era mult mai liniștită,  fiindcă erau mai mulți oameni în vârstă și adolescenți care stăteau și admirau peisajul formidabil al parcului, iar unii dintre ei erau așezați pe banci și citeau cărți.

Norului i-a plăcut foarte mult Parcul Rozelor, de aceea, a decis să mai admire puțin locul înainte de a pleca spre Parcul Botanic. După ce a ajuns în Parcul Botanic, norișorul a observat foarte multe specii de plante la fel ca și în Parcul Rozelor. A fost surprins să descopere acolo și o urmă din vechiul zid al Cetății. I s-a părut că e o distanță mare între Parcul Botanic și Bastion, dar și-a dat astfel seama de cât de mare era Cetatea Timișoarei. Norul a văzut că începea să fie din ce în ce mai întuneric și s-a grăbit să zboare deasupra râului Bega pentru a admira cel mai frumos apus. Când s-a făcut întuneric beznă,  s-a dus înapoi acasă alături de prietenii și familia sa.