Piața centrală a orașului, numită Piața de paradă (astăzi Piața Libertății), a fost refăcută complet în sec. al XVIII-lea, cu scopul de a adăposti clădirile conducerii militare: Casa Generalatului, Casa Comandantului, Corpul de gardă principal, Cancelaria de război, Comisariatul militar.
În prima jumătate a sec. al XVIII-lea, datorită conducerii militare a Banatului, lucrările edilitare din perimetrul cetății Timișoara s-au concentrat mai mult în partea de sud a orașului, unde se aflau principalele instituții ale autorităților militare: Comandamentul general, cunoscut sub numele de Casa Generalatului, Casa Comandantului, Corpul de gardă principal, Cancelaria de război, Comisariatul militar.
Piața centrală a orașului, numită Piața de paradă (astăzi Piața Libertății), a fost refăcută complet în sec. al XVIII-lea, cu scopul de a adăposti clădirile conducerii militare.
Prima clădire construită în perimetrul pieței a fost Casa Generalatului, necesară adăpostirii comandamentului militar. Edificiul masiv de formă pătrată avea inițial o structură asemănătoare cu cea de astăzi, dar mult mai decorată, cu fronton, pilaștrii adosați, elemente specifice stilului baroc. După distrugerea parțială a imobilului în anul revoluționar 1849, clădirea a fost refăcută mult mai modest. Cunoscută astăzi sub numele de Comenduirea Garnizoanei Timișoara sau Garnizoana din Piața Libertății, clădirea a deservit pe rând autoritățile militare habsburgice, austro-ungare și române, iar în ultimele decenii la etajul imobilului a funcționat un punct muzeal dedicat istoriei militare, aflat în subordinea Cercului Militar din Timișoara. În anul 2019 clădirea a fost transferată Ministerului Culturii în vederea organizării unui Muzeu al Revoluției Române de la 1989.
Pe aripa vestică a Pieței de paradă, în imediata apropiere a fostei Biserici a Franciscanilor Bosnieci, a fost construită în sec. al XVIII-lea clădirea destinată comandantului general al cetății. Conform documentelor de arhivă, la mijlocul sec. al XVIII-lea edificiul nu era încă finalizat. Primul care a locuit în imobil a fost comandantul cetății, contele de Soro-Saurau, cunoscut în unele documente cu numele de Iohann de Sauer. Colţul din dreapta al edificiului exista din 1752, restul clădirii fiind în şantier în 1788. La etaj se păstrează decoraţiuni în stil rococo. Pe o porțiune a fațadei, la parter, a fost adăugat în sec. XX un corp de clădire în stil eclectic deasupra căruia a fost amenajată o terasă. Edificiul este cunoscut sub numele de Cazinoul Militar, fiind la ora actuală sediul Cercului Militar din Timișoara.
Bibliography:
Bibliografie:
- Rodica Vârtaciu-Medeleț, Valori de artă barocă în Banat, Un peisaj cultural european, Fundația Triade, Timișoara, 2015, pp. 48-52.
- Mihai Opriș, Mihai Botescu , Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014, p.64
Cazinoul și garnizoana din Piața Libertății
Robert Șerban
când trec prin fața garnizoanei
îmi vine uneori să bat pas de defilare
și să salut cu mâna la tâmplă
alteori am chef să stau
în punctul de la mijlocul țintei
acolo unde dacă nimerești și-i dai locotententului dreptul
iei FB și-o permisie
deseori
mă uit în sus și îmi vine să strig cât pot
în gând
hai, libi!
iunie 2022
„Sunt iar în Timișoara. Întreb coloanele înalte de piatră ale poştei degeaba: Nici o veste pentru mine. Şi mult prețuesc câteva şiruele în depărtări! Pe bulevardele largi, clădiri monumentale. Peste drum de cazarma ardeleană, redutele vechi, cu hrube boltite, cu firizi adânci și porți grele de fier. Sfântul Ion Nepomuk își pleacă capul sub cununa de stele, chip smerit în vecinătăți de urgiste amintiri. În centru, prăvălii aurite, în sticlă, în porțelan albastru. E un lux de ordine și o ordine în plan și-ți mângăie ochii pajiști și parcuri întinse, livezi și porumbiști înconjurând clădirile elegante, cu verdele lor odihnitor, căci după întocmirea dintru început, orașul s-a zidit din spre cartierele de margini, din spre fabrici, mahalalele orânduite, gări, – în spre centrul căruia s-au rezervat așezămintele mari și palatele.” (Cora Irineu, Scrisori bănățene, Editat și tipărit de Cultura Națională, București, 1924, p. 36-37)
