Vila Imbroane  – despre familia Avram și Sofia Imbroane

L-aţi cunoscut deci pe Avram Imbroane. Cum să nu. A fost un om deştept. A fost din elita bănăţeană. Toţi or fost unu şi unu din elita bănăţeană: Cosma, tată-miu, Cornel Corneanu, Imbroane, ăştia or făcut guvernarea cea mai bună, de-o ajuns prosperă ţara românească. Guvernarea din ’33-’37, când tată-miu o fost vicepreşedinte de senat. Imbroane o fost şi el, cu tată-miu la Alba-Iulia. Foarte frumos o vorbit Cornel Corneanu. Am avut tren la dispoziţie să mergem la serbările lui Lepădat, la Cluj, că împlinise 60 de ani. Ziceam noi că-i bătrân. Uite, eu acuma la 88 de ani zic că-s încă tânăr. Din partea Partidului Naţional Liberal a vorbit Cornel Corneanu. Or pus un bănăţean să vorbească. Tătărescu o fost atunci şi l-o pus pe Corneanu. Eu îl ştiu pe vlădica Nicolae Corneanu de când era mic. Am fost consilier bisericesc tot timpul.

Eu consider că între cele două războaie mondiale, personalităţile marcante bănăţene, în afară de profesorii aceştia care erau la Timişoara, la Politehnică, era Băran la Vaidiş, care s-o chinuit, dar care a avut un rol extraordinar în construcţia Catedralei. Un rol important o avut şi tată-miu, în construcţia Catedralei. Tată-miu s-o dus la Duca şi i-o spus: „Domnu’ preşedinte, Caraşu’ acuma-i nou, acu s-o făcut de dumneavoastră şi trebuie să-i dăm prosperitate”. Şi o fost de acord Duca. Noi aveam aicea U.D.R.-ul, în Reşiţa şi o luat averile bisericeşti, ortodoxe. U.D.R.-ul erau Uzinele Domeniilor Reşiţa şi aveau director general pe evreul Auschnitt. Atuncea tată-miu i-o spus lui Duca: „Eu vă rog, domnu’ preşedinte, să vorbiţi cu Auschnitt”. Auschnitt era liberal, iar dintre bănci era Marmorosch Blank, un evreu tot liberal. Mai era Banca Românească, tot făcută de liberali. Duca i-a spus: „Bun, să vii mâine la mine, la ora cutare”. Asta o fost înainte de ’30. L-a invitat şi pe Auschnitt şi-i spune: „Domnule director general, ăsta-i părintele protopop Musta, al Oraviţei. Este o personalitate şi politică, şi bisericească. Ce vă cere, să daţi”. Auschnitt, cum să nu, l-o ascultat. S-o dus tată-miu şi-o făcut toate bisericile. Catedrala de la Oraviţa e foarte frumoasă. Iconostasul e în aur. Reconstrucţia bisericii o costat oficial 300 de mii. S-o dus tată-miu la Auschnitt şi-o zis că nu mai sunt bani. I-o mai dat 300 de mii din protocol, dar nu a mai fost decontat. Aşa că oficial o costat 300 de mii, dar o fost 800 de mii, că o mai cerut apoi 200 de mii şi o dat. A făcut biserica din Anina. O făcut cămin cultural la Sasca. S-o dus tată-miu şi-o spus: „Uite aici trebuie cutare” şi o dat banii imediat. În toate comunele montaniste: la Sasca, la Ciclova, Oraviţa. Tată-miu o exploatat şi-o mai dat şi la comunele care n-or fost montaniste, tot din banii ăştia. O chivernisit frumos. Toate bisericile or fost reparate în timpul lui. A fost un protopop renumit. Până în ’31 o trăit şi vlădica, uică-su, care a murit la 91 de ani. Asta-i viaţa. Tată-miu o fost o personalitate cred că mai mare decât îi Băran, care o fost şi el ministru, la Vaida, dar târziu. Lugojul avea personalităţi, Timişoara o avut, iar printre ei era şi tată-miu. Lugojul era atunci mai puternic decât Timişoara? Nu, nu, dar era mai românesc, ca forţă. Timişoara era oraş maghiarizat şi evreiesc şi avea mulţi nemţi. Aici au fost însă numai români.

Ce rol a jucat Imbroane? El o avut rolul ăsta că o fost secretar general la Culte. Dar până atuncea? Până atuncea o fost în Partidul Naţional, iar după aia s-o dus pe front şi-o ajuns prizonier la ruşi, un an. După prizonieratul de la ruşi s-o făcut publicist în Bucureşti şi în Timişoara, iar după aia s-o mutat în Timişoara. O făcut în Timişoara pe publicistul, pe ziaristul. O trăit bine, că o fost un om dotat. Vasile Loichiţă o fost rector la Cernăuţi, o mare personalitate bănăţeană. Ăştia or fost bănăţenii care-or condus în perioada aia, printre care era şi tata.

A avut Imbroane un rol la Unire? Păi a fost la Unire cu tată-miu. La Unire n-o fost episcopul Miron, reprezentantul celor două biserici, care s-a dus să predea Ardealul lui Brătianu, la Bucureşti. N-o fost Hosu şi cu Miron la Unire. Episcop la Caransebeş şi naşul lui tată-miu o fost Miron, fiindcă o prezidat şedinţa uica lui tata, Filaret, vicarul, arhiereul Musta. Pentru Filaret or avut toţi o stimă extraordinară, căci a fost o personalitate extraordinară bănăţeană înainte de secolul ăsta şi după aia o venit tată-miu, care pot să spun că a fost a doua personalitate bănăţeană, că nu-i lucru mic să fii vicepreşedinte de senat. O fost Titus Popovici, ministru, care-o fost de la Lugoj şi o fost din tinereţe un liberal.

În ’26 Avram Imbroane o devenit preşedinte de partid, cu Nistor, care-o devenit apoi prefect. În ’31 a murit Aurel Cosma. Dar Imbroane i-o luat locul din ’26. Din ’26 până în ’36 Imbroane o condus, ajutat de Nistor, care era mai mult la Bucureşti. Timişoara n-o avut aşa organizaţie. Primul pe listă la liberali o fost Richard Franasovici, care era din Turnu Severin şi care a fost Ministrul Comunicaţiilor la liberali, în perioada ’33-’37. Până în ’33 o fost deputat permanent în parlamentul ţării româneşti.  Fost mare om, să zic aşa. A mai fost pe listă Brânzei, profesor de franceză.

Şi Imbroane în ce perioadă a fost deputat? Imbroane o fost deputat o dată, în ’20 şi ceva, cred că ’23, cu liberalii şi după aceea a fost secretarul general al partidului. Cornel Corneanu a fost şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, iar tată-miu vicepreşedinte de Senat.

Pe Sofia Imbroane aţi cunoscut-o? Cum să nu. A fost preşedinta Cercului de gospodine. Aşa a fost şi mama, preşedinta Cercului femeilor ortodoxe, că tată-miu era protopop şi de-asta, ca să mai adune oameni, să stea de vorbă cu ei. Atunci erau mai mult cercuri, decât societăţi. Erau cercuri bisericeşti, gospodăreşti. Pe vremea aceea nu făceau liceul şi şcoli universitare obişnuite toţi. Făceau vreo şase ani gimnaziul şi după gimnaziu se duceau la şcoala de menaj. Erau şcoli speciale de menaj, de doi-trei ani. Şi mama o fost la Sibiu. Acolo învăţai gospodărie. Asta erau soţiile şi după aia erau casnice.

Eu am fost prieten cu fiul lui Imbroane, cu Bujor. Cu Doru mai puţin (….)  Pe Bujor l-or făcut liberalii director în minister şi o fost magistrat. Şi Sorin Imbroane, fratele mai mic, tot magistrat a fost, o fost judecător, dar o fost cu 4 ani mai mic ca noi.

Horia Musta, născut în 1914 la Oraviţa – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la Timișoara în 2002, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Casa şi Fundaţia Sofia şi Avram Imbroane

 Ăsta este rostul omului, să ajute, nu să fie egoist şi să trăiască numai pentru el

 Toţi ceilalţi fraţi ai mei s-au născut în altă ţară – vorba vine – că nu era România Mare încă. Cel mare s-a născut la München, în timp ce tata şi mama făceau studiile în străinătate.

Tata a fost redactor la ziarul „Drapelul”, al lui Branişte, redactorul şef, şi a plecat în Germania să studieze şi studiind acolo a scris articole admirabile, pe care le trimitea la ziarul lui Branişte.

Al doilea frate s-a născut la Lugoj, când erau încă provinciile separate, al treilea la Bucureşti, iar o soră la Iaşi, în 1917, şi eu în 1920, când era România Mare…m-am născut la Timişoara. Cinci copii eram. Şi tatăl meu, a fost extraordinar de frumos, era un om extrem de generos şi a avut o coloană vertebrală excepţională, era un om de o mare moralitate şi patriotism. Şi el plângea soarta femeilor; nu şi-a dorit fete, ci băieţi, căci spunea că femeile au greu în viaţă. S-au născut băieţi, pe urmă sora mea şi au zis „o să-i găsim şi ei un soţ”, pe urmă m-am născut eu şi m-au botezat „băiatul Ionică” şi aşa mi-a rămas numele.

        Tata a fost vicepreşedintele Camerei, îndată după Unire, că el s-a luptat pentru Unire şi era să fie omorât şi judecat de unguri şi de sârbi pentru toată campania pe care a dus-o. El a scăpat aşa, în ultimul moment, fugind în Regat.

 A venit aicea (în Muntenia) cu mama. La Căldăruşani a fost diacon, în 1914, iar în  1916, alături de Titulescu, de Delavrancea şi de toţi s-a luptat pentru ideea Unirii. A ţinut cuvântări, tata fiind un mare orator. A fost şi publicist, şi mare orator, foarte talentat… A fost cu ei prin campanii ca să pregătească Unirea şi aşa a devenit el cunoscut.

Gala Galaction, care a fost la Cernăuţi când tata a studiat Teologia (acolo a cunoscut-o el pe mama, la Cernăuţi) l-a iubit foarte mult. Şi el, şi Delavrancea care a spus despre tata că este „privighetoarea Banatului”, şi Arghezi. N-a fost unul care să nu-l fi sprijinit, că tata nevrând să devină ministru, a devenit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor, cum se chema atuncea. În calitatea de secretar general i-a sprijinit pe toţi şi a căutat să facă imposibilul, să-i finanţeze şi să-i ajute.

În ce an a fost secretar general? ‘33-’38, că el a murit în ’38, pe post de secretar general. A pierdut-o pe mama în ’33, care a murit brusc, la 47 de ani. Mama a dus şi ea o activitate splendidă, pe tărâm obştesc. Ea a fost preşedinta Asociaţiei femeilor din Timişoara şi a gospodinelor. A făcut o şcoală, Şcoala de Menaj, a adus ţărănci de la ţară. Trebuia să capete clădirea aceea mare, cu coloane în care se află acuma Prefectura, care a fost clădită pentru a purta numele mamei mele, Sofia Topor Tarnovietzki, că ei au fost înnobilaţi de polonezi, în Cernăuţi. De fapt Topor îi chema, erau răzeşi, de pe vremea lui Ştefan.

Şcoala trebuia să se cheme aşa după ce a murit mama. Clădirea aceea cu coloane frumoase, trebuia să fie clădirea şcolii pentru femei, ca să facă educaţia socială a femeilor de la ţară, ăsta era visul ei, să se ocupe de fetele de la ţară. Ea a fost şi mare colecţionară de folclor, îndrăgostită de artă populară şi aşa l-a secondat pe tata într-un fel; pentru toată activitatea ei a luat premii mari, la Bruxelles, la Barcelona, medalii de aur pentru colecţiile ei, care s-au pierdut în timpul războiului.

Ce colecţii? Costume naţionale, broderii, ceramică făcută în Banat, gulere vechi bănăţene. A mers din sat în sat şi a colecţionat tot ce era vechi şi autentic şi a făcut o splendidă colecţie.

În ce an?  Până în ’33 când a murit. A avut o comoţie cerebrală şi a murit, la 47 de ani.

A avut un muzeu?  N-a avut nimica. A avut doar colecţia asta şi eu m-am străduit după aceea, am arătat lucrurile acestea… Nici nu mai am colecţia ei, doar parţial, puţin mi-a rămas, căci a fost luată de un domn care a zis că se va duce la muzeu şi le va depune, dar cred că le-a vândut în străinătate, a păcălit-o pe sora mea. I-a dat 3000 de lei, pe vremea aia o nimica toată şi a zis că el se asigură de această colecţie, şi aşa a dispărut. A mai rămas foarte puţin din colecţia mamei, ce se vede pe perete, astea sunt din catrinţe făcute de mama, ţesute jos, la noi în vilă. Erau femei de la ţară care veneau şi făceau covoare frumoase. A fost o colecţionară pasionată. Preşedinta Asociaţiei femeilor era regina Maria. Mama s-a ocupat şi ea, alături de tata, de aceste activităţi, având cinci copii, dar, am avut o mătuşă şi un unchi. Mătuşa, sora mamei, care era pictoriţă, nu era căsătorită şi s-a ocupat de noi, copiii, iar mama şi-a văzut de muncile ei obşteşti. Ea era pasionată de ideile astea.

Era născută la Cernăuţi? Mama era născută la Cernăuţi în 1886 şi o chema Topor. Tata era în 1880 născut.

A trăit o vreme la Cernăuţi?  Păi, toată copilăria. Tatăl ei a fost directorul liceului Aron Pumnul din Cernăuţi, fiind profesor de matematică. Era cu tradiţie familia Topor, care se trăgea din episcopul Baloşescu, ce era străbunul nostru. Era familie veche, bucovineană. Unchiul meu a fost director general la Căile Ferate şi a fost făcut, îndată după Unire, ministrul comunicaţiilor. Erau oameni care au fost înnobilaţi de polonezi pentru meritele lor de ordin profesional. Au înnobilat mulţi acolo în Bucovina, şi între ei, şi familia mamei mele. Tarnovietzki s-a adăugat la numele Topor.

Tata avea o voce splendidă. Grozăvescu însuşi a spus că are o voce mai frumoasă ca a lui, aşa o voce splendidă avea tata. A mers cu corul să cânte de Crăciun şi-a cunoscut-o pe mama şi s-a îndrăgostit de ea.

Cu ce cor a mers? Cu corul din Bucovina, de teologi, căci era student la Teologie. El a terminat Teologia şi Dreptul. Pe urmă a studiat Dreptul şi în străinătate.

Cum de a ajuns în Cernăuţi din Banat?  Păi a mers în Cernăuţi la Facultatea de Teologie care era cunoscută, chiar şi Gala Galaction a studiat acolo.

Tatăl dumneavoastră era născut la Lugoj? Tata era născut în Coştei, în Banatul iugoslav şi pe urmă bunicii mei au venit la Vărădia. Tata i-a sprijinit, în special atunci, pe cei din Banatul iugoslav. După aceea a fost la Cernăuţi ca student, pe urmă a venit la Lugoj, la Branişte, a fost redactorul ziarului „Drapelul” şi de-acolo a fost trimis în străinătate, în Germania, ca să studieze, să-şi ia doctoratul.

El a mers cu o bursă acolo, a studiat cu mari sociologi şi a trimis de-acolo articole fulminante. Am articolele lui, pe care un domn Rădulescu de-aicea, care a făcut închisoare, mi-a spus că o să le publice, dar în tot locul se cer bani, iar eu n-apuc s-ajung la bani ca să pot finanţa eu. A vrut să publice toate articolele lui tata, care sunt splendide.

A scris memorii?  Da de unde, numai de asta n-a avut timp. Tot timpul s-a luptat pentru tot felul de cauze naţionale, dar ca să scrie despre el nu… A fost de o mare modestie. La noi în casă era un şir lung de oameni care veneau cu solicitări, cât timp el a fost deputat ani de zile şi a fost vicepreşedintele Camerei.

Era liberal?  Da. A ajuns prim ministru Brătianu, fiindcă el a fost chemat în 1919 la Paris ca să se prezinte la Wilson şi acolo aproape că i-a convins cu talentul lui oratoric să cedeze partea din Banatul iugoslav pe care am pierdut-o, cu tot cu Coşteiul. Atuncea s-a schimbat aicea, au venit Brătienii la putere, s-a schimbat politica şi s-au întors de la Paris. S-a cedat partea aia şi a rămas graniţa, ceea ce a fost pentru tata extraordinar de dureros, că toată partea aia, atât de frumoasă şi cu oameni atât de pregătiţi şi buni români, a rămas în Iugoslavia. Şi-atunci, tata i-a sprijinit în continuare, cât a putut, atunci când au ajuns la putere liberalii.

În ce an a fost deputat? A fost îndată deputat. A fost vicepreşedintele Camerei, imediat după Unire şi pe urmă a fost deputat de câte ori au fost liberalii la putere. A murit pe postul de Secretar general al Ministerului Cultelor şi Artelor.

Tatăl dumneavoastră în ce an a murit? În ’38. Nu pot să-i mulţumesc suficient lui Dumnezeu că a murit tata înainte să fi făcut închisoare, că ar fi ajuns şi-n închisoare şi vă imaginaţi ce suferinţă ar fi fost pentru el şi pentru noi. După toată viaţa dedicată neamului ăsta, să ajungi să te închidă, cum au fost închişi atâţia oameni.

(…) În timpul acela, mama săraca a rămas la Iaşi singură şi vai de ea cum a trăit cu patru copii, din care unul, sora mea, s-a născut acolo. După un an i s-a spus că tata nu se mai întoarce, dar s-a întors săracul de el după un an de zile, pitit între două vagoane. Pe urmă, de la Iaşi, a plecat cu avionul şi a organizat Marea Unire de la Alba-Iulia. El a fost unul dintre organizatorii acestei sărbători. Am cuvintele de la secretarul Marii Adunări care a spus ce discurs fulminant a ţinut tata în ajunul Unirii, fiindcă acolo erau bănăţeni şi ardeleni care cereau autonomie. Chiar şi Branişte a fost pentru autonomia Banatului, ori tata a fost împotriva acestei idei, el fiind pentru unirea întregii ţări şi atunci a ţinut un discurs care a avut un efect extraordinar se pare, în ajunul acestei Mari Uniri. După aceea a venit la Timişoara şi ori era la Bucureşti, ca deputat, ori la Timişoara, unde şi-a dus activitatea.

Eu m-am născut în 1920, la Timişoara. În 1920 familia era deja la Timişoara.

Redactorul şef al ziarului „Banatul” era Camil Petrescu, care-l adora pe tata. A scris nişte lucruri admirabile despre tata, că l-a înţeles, a înţeles sufletul lui tata, aproape mistic, tata fiind un idealist extraordinar care a trăit pentru ideea Unirii.

Când s-a înfiinţat Institutul Dr. Avram Imbroane a românilor de peste frontieră, în ’34, el a ţinut o cuvântare pe care o am aici scrisă, între articolele astea. A ţinut o cuvântare despre lipsa de solidaritate a poporului român. Pentru tata asta a constituit una dintre durerile cele mai mari, când a văzut ce puţin solidari sunt românii. E un defect din naştere al lor care continuă şi astăzi, după cum vedeţi. Cum se ridica unul, în loc să-l sprijine, dimpotrivă… Şi l-a durut foarte tare pe tata şi a scris nişte lucruri admirabile, nişte articole foarte frumoase. Pe urmă a scris contra politicianismului. El nu a fost deloc politician de dragul politicii. El a devenit întâmplător, luptând pentru această idee, apoi a devenit deputat şi aşa mai departe, în partidul liberal, că a fost cu Brătianu, însă n-a iubit politica deloc, dar e adevărat că a fost un cap de politician, adică a gândit bine politic, ceea ce astăzi găseşti mai rar. Săracu’ tata…

Casa a cumpărat-o? Casa asta a fost cumpărată de unchiu’ şi mătuşa mea din Cernăuţi, care nu erau căsătoriţi. Unchiu’ a fost director general la Căi Ferate, iar mătuşa profesoară. Cealaltă mătuşă, pictoriţa, se numea Maria Topor Tarnovietzki. Toate tablourile sunt făcute de ea. A avut o expoziţie cu succes mare. Stoenescu a apreciat-o enorm. Ea a început pictura la 35 de ani şi a făcut pictură cu pasiune şi s-a ocupat de noi. Unchiu’ şi mătuşa au dat bani şi au cumpărat casa, că tata n-avea din ce să o cumpere. Ei au cumpărat casa că n-aveau copii şi-atunci au zis ca Sofia, mama mea, că aşa îi ziceau, să aibă o casă cu grădină, că are cinci copii. Mama visa să aibă grădină.

Ştiţi de la cine au luat casa?  De la un domn care s-a cam ruinat, mi se pare că juca cărţi sau aşa ceva, şi a trebuit să o vândă la un preţ accesibil. De cumpărat a cumpărat-o în 1929. Necazul a fost că era jumătate şi jumătate trecută pe cartea funciară. După aceea s-a vândut şi la licitaţie şi la un moment dat era gata-gata s-o pierdem. În timpul războiului, nu ştiu cum s-a întâmplat că era gata-gata s-o pierdem. Până la urmă s-a plătit suma şi era clar că era casa noastră, nr.14, şi casa lui Franzen neamţu’, nr.16. (…)

Eu m-am născut în apartamentul care e acum al fratelui meu, în strada Ion Ghica nr.1, vizavi de fostul liceu Notre Dame. Era pe colţ o casă cu un turn, erau patru apartamente a patru fraţi. Jos era blănăria lui Strumper şi trei prăvălii.

(…)

Dumneavoastră ce liceu aţi terminat? Eu am terminat la Timişoara, în ’38, iar în ’39 am plecat la Paris, că îl aveam pe fratele meu Doru acolo, dădea doctoratul. Era excepţional acest frate, dar a murit la 27 de ani, la începutul războiului. A fost excepţional, a luat trei doctorate la Paris. Am fost un an cu sora mea acolo şi după aceea m-am întors şi am făcut Belle Arte.

Aţi făcut studii acolo?  Am făcut în special studii de artă decorativă.

În ce oraş? La Lausanne. Fratele meu săracu’ a venit în ’40 şi pe urmă a murit aicea. Noi ne-am întors după un an fiindcă a început războiul. Eu m-am înscris la Academia de Belle Arte, ca să-i fac mai mult o plăcere mătuşii mele care era pictoriţă. Aveam talent pentru portrete, dar eu vroiam foarte multe lucruri să studiez şi, în afară de Academia de Belle Arte, am studiat pe urmă Literele, în special Istoria Artelor, am făcut cu Oprescu patru ani.

(…)

În Timişoara aţi stat până aţi terminat liceul?  Eu am terminat liceul în ’38, iar în ’39 am plecat la Paris. În ’40 m-am înscris la facultate şi în ‘42-’43 am fost la München, la studii.

Erau nişte burse?  Nu, dar ştiţi ce ieftin era… În Germania am trăit mai ieftin decât dacă aş fi trăit în Bucureşti. Erau condiţii speciale. M-am dus la un cămin unde m-am împrietenit cu diferite fete de-acolo, şi-acuma mai corespondez cu unele din ele. Era un cămin de studente. Am stat un an acolo şi pe urmă au început bombardamentele şi nu m-au mai lăsat să plec de-aici, şi-am rămas aici şi am terminat studiile.

Cum era viaţa la Timişoara când eraţi la liceu?  Aşa cum era, era frumoasă viaţa. Nu era aşa mare activitate culturală cum e acuma. Acuma mult s-a ridicat Timişoara culturală, în ultimii ani. Pe vremea aia era mai puţină activitate culturală, însă tata a sprijinit-o, a sprijinit teatrul din Timişoara. De altfel el a sprijinit şi la Lugoj, fiind acolo redactor, a sprijinit pe actorii din România. Unul dintre actori, Leonard, a spus că nimeni nu a făcut pentru ei aşa de mult cât a făcut Avram Imbroane prin presă, că a scris articole despre teatru şi a sprijinit enorm de mult teatrul românesc. El a considerat că este important pe linie culturală.

Cu cine eraţi prieteni de familie în Timişoara?  Eu am avut colege multe, Ligia Montane, care a fost măritată cu prefectul. Familia Gomboşiu, am cunoscut-o pe Valentina Pintea. Eu am avut un unchi în Timişoara, Ion Imbroane, care a făcut biserica din Iosefin şi care a fost profesor de religie la Carmen Sylva şi care mi-a fost şi mie profesor. Nu-mi dădea însă nota maximă, ci îmi dădea 9, ca să arate că nu ţine cu familia. Am făcut liceul Carmen Sylva, care era un liceu extrem de serios şi când am terminat am ştiut perfect franceză. (….)

Am devenit profesoară de desen tehnic în Bucureşti, un an de zile la şcoala generală, pe urmă la Liceul Cantemir şi apoi la Spiru Haret. Recent, chiar m-am întâlnit cu elevi de-ai mei. Aveam pe Radu Gabrea, care mi-a fost profesor de pedagogie la facultate, iar copiii lui mi-au fost elevi. Profesor Dr. Bruckner mi-a fost elev la Spiru Haret şi până şi primarul de la sectorul 2 de aici din Bucureşti, Popescu. L-am întâlnit acum zece zile şi mi-a spus: „doamna Crăiniceanu, vorbesc cu fratele meu care-i la Köln despre dumneavoastră, că ce profesoară aţi fost, ce educaţie ne-aţi făcu!… „. M-am ocupat mult de educaţia artistică a copiilor şi am căutat mult, în orele de dirigenţie, să le fac educaţie artistică. Mi-a plăcut foarte mult învăţământul. Vă spun sincer, eu n-am vrut să mă fac profesoară, au am vrut să mă fac cercetătoare, dar m-a pasionat până la urmă contactul acesta pe care l-a avut cu studenţii. (….)

Acasă se ocupa mătuşa de dumneavoastră? Mai mult mătuşa se ocupa, că mama era prea prinsă cu treburile. Mă observa când studiam la pian.

Cine gătea? Aveam bucătăreasă pe vremea aia. Atâta pot să spun că, săraci cum eram, că nu eram foarte bogaţi, ne-am putut permite să avem bucătăreasă. Singurul lucru pentru care o invidiez pe mama acuma, fiindcă aşa am detestat bucătăria… Mi-a luat jumătate din viaţă ca să pregătesc mâncarea, încât am spus că uite, săraca mama, ea a putut să-şi permită să aibă o bucătăreasă.

Şcoala de menaj a înfiinţat-o mama dumneavoastră?  Ea, cu ajutorul reginei Maria. Eu am fotografii cu mama şi cu regina Maria. Ea a înfiinţat-o, a pus tot sufletul şi a adus ţărănci de la ţară care s-au format la şcoala asta. A avut idei mari, a vrut să realizeze multe, din păcate însă a murit aşa de tânără (…)

Noi am copilărit tare frumos şi am avut fraţi foarte conştiincioşi, valori, oameni serioşi. Fratele Bujor, de care am spus că a fost dat afară din magistratură, a avut de suferit din pricina numelui. Tata numai bine a făcut ţării, n-a fost bogătaş, n-a avut avere, nu avea pentru ce să fie judecat, dar comuniştii l-au judecat fiindcă era un nume. (…)

Cine era Nicolae Imbroane? Fratele tatălui meu, care era avocat şi prefect în Timişoara. E bunicul acestei fete care m-a ajutat la început cu fundaţia. Nicolae Imbroane a fost dus în Bărăgan.

Din Vărădia a fost ridicat?  Da, a fost un timp şi pe urmă a murit destul de repede.

În Vărădia mai există casa?  Nu ştiu. A fost casa noastră, dar cred că s-a terminat cu ea. A moştenit-o familia Brătianu, că noi suntem înrudiţi cu ei. Verişoara mea, fata lui Nicolae Imbroane, s-a măritat cu un Brătianu. Foarte frumoasă fată era Delia Imbroane. Tot liceul l-a făcut la Timişoara şi s-a măritat cu Radu Brătianu, nepot pe linia lui Dinu Brătianu. Copiii ei, dintre care una a murit, iar cealaltă este profesoară la Câmpina, au moştenit această casă a bunicilor de la Vărădia.

Erau Brutus, Delia şi Titus Imbroane, care aveau nume latineşti şi care erau copiii lui Nicolae Imbroane. Şi tata a avut grijă să pună nume din astea, ca să nu poată să fie maghiarizate. La noi se numeau Bujor, Doru, Sorin Nicolae, Dora Romaniţa şi Steluţa.

Titus Imbroane a stat în Bucureşti? El a studiat la Cernăuţi dreptul şi a trăit la Oţelul Roşu. Acolo e familia lui Titus. Fata lui Brutus Imbroane este Cornelia Rădulescu, care este la Timişoara.

Unchiul dumneavoastră cum de era de la Vărădia? El era avocat, dar a lăsat avocatura şi s-a dus şi a făcut o moară acolo, având o bucată de pământ de la bunicul meu, şi i-a plăcut la ţară şi de-acolo l-au ridicat.

(…) Ideea mea, acuma, este să-i sprijin în mod special pe cei din Cernăuţi, că cei din Banatul iugoslav o duc mai bine. Nu ştiu cum a fost conjunctura, că au legături cu românii… O duc prost ăia din Timoc şi de dincolo, însă cei din Bucovina o duc îngrozitor. A venit Tărăşteanu, un ziarist, la mine şi nu ştia cum să mă îmbrăţişeze când a auzit că vreau să le dau bani. Am vorbit şi cu Mioc şi cu Orban, că am vrut la un moment dat să-i găzduiesc la mine pe revoluţionari, în vilă. Pe urmă am renunţat, că le-a dat o casă mare nu ştiu unde în Timişoara. Ideea îmi surâdea, că aveam entuziasmul respectiv, de-atunci. Ana Blandiana a vorbit direct cu Orban, că doamna Crăiniceanu vrea să dea şi nu reuşeşte…

 (….) Eu am un cult al morţilor şi am făcut pentru tata un mormânt admirabil la Timişoara.

Unde este mormântul?  În Calea Lipovei, cum intraţi este o capelă şi lângă ea este un mormânt c-o cruce dublă făcută de Anghel, un mare sculptor de aicea. Jos e cavoul unde zace toată familia mea: tata, mama, fraţii, iar cu două morminte mai încolo este mormântul unde sunt mătuşile mele. Am adus şi mormintele bunicului meu şi ale mătuşii mele tot în acest mormânt, unde-i înmormântat şi soţul meu şi unde voi fi şi eu înmormântată, fiind şi numele meu scris acolo. Un mormânt ne desparte de mormântul lui tata. Scrie Petre Crăiniceanu, iar pe partea cealaltă scrie numele tuturor morţilor, printre care este şi bunicul meu Mihai, din partea lui tata. Pe bunica mea n-au mai găsit-o. (…)

Ce credeţi dumneavoastră că e important în viaţă?  Să realizezi ceva, încât să rămână ceva după tine, asta-i după mine important. Să realizezi ceva, nu să vegetezi. Să te lupţi pentru o cauză. Mă uit şi la cei care sprijină copiii, că am prietene care se ocupă de copiii orfani. Asta e o idee frumoasă, care trebuie sprijinită. Pentru asta trăieşti, ca să faci ceva, să ajuţi pe oameni. Eu am moştenit asta şi nu-mi place să mă laud, că nu-mi place să vorbesc despre mine, însă cât pot fac bine, îi ajut pe oamenii din jur pe care îi văd că au nevoie de ajutor, cu sfaturi, cu ce pot…cu medici, că am cunoştinţe mulţi medici care mă iubesc şi l-au îngrijit pe soţul meu şi când pot îi ajut pe oameni. Ăsta este rostul omului, să ajute, nu să fie egoist şi să trăiască numai pentru el.

Tata a fost aşa. Să fi îndrăznit unul din tot şirul ăla de oameni care-a venit acolo, când era deputat, să-i ofere o găină, că-l expedia de la uşă, că nu era pe vremea aia să vii cu mită şi cu cadouri. O făcea pentru că era datoria lui s-o facă, ca deputat, să-i spijine pe oameni dacă putea.

Îi primea acasă?  Acolo se făcea un şir până afară pe stradă. Era şirul de oameni care veneau în audienţă la tata ca să-i susţină în Parlament pentru diferite cauze. …Şi-atuncea, vin eu să dau mită unui magistrat, ca să-mi câştig averea moştenită de la o mătuşă şi care nu era o avere nu ştiu cât de mare…o avere acolo. Urâte vremuri am ajuns să trăim !

Eu n-am fost invidioasă niciodată în viaţa mea. N-am suferit de boala asta şi nici de gelozie, din fericire. Singura mea invidie acum este pe cei care au murit, că au scăpat de această mizerie de viaţă care se desfăşoară sub ochii noştri. Pentru că toată politica asta este aşa o mizerie groaznică, nu pot să spun.

Atâta am suferit de pe urma comunismului, atâta nenorocire a adus comunismul ăsta în lume, în toate ţările astea ! Nu vedeţi că nu progresează o ţară cum trebuie, şi a noastră e în frunte. Au ajuns să ne întreacă Albania şi Bulgaria. Şi-atuncea cum pot să fiu fericită. Doamne, ce fericită sunt că n-a trăit tata, că n-a apucat epoca comunistă.

Ştiţi vreunii dintre cei cu care era prieten? Era evreul Löffler, care a fost mare fotograf în Timişoara. Tatăl lui toată ziua era la noi în casă. Şi maghiari a avut tata prieteni, dar n-a făcut nici o diferenţă între ei. Bineînţeles că prima interesul naţiei, dar nu aveai voie să persecuţi pe minorităţi, nu exista aşa ceva. În toate articolele lui se vede treaba asta. De-aia era aşa iubit. Până şi Maniu, şi din alte partide, toată lumea îl respecta pe tata. Era un om de o curăţenie şi o frumuseţe sufletească rarisimă, şi asta nu pentru că era tatăl meu.

Eraţi apropiată de tatăl dumneavoastră? Păi, cum să nu. Era aşa de frumos ca suflet, era excepţional. (…)

Steluţa Crăiniceanu-Imbroane  (născută în 1920 la Timişoara) intervievată de Smaranda Vultur, în 1999, la Bucureşti. – Fragmente din interviul publicat în Dr. Avram Imbroane, Testament Politic, ediția I, Ed. Marineasa, Timișoara, 2003, Prefață de Constantin Jinga, Cuvânt înainte de Mihai Șora, Cronologie de Remus Jurca-Unip, In memoriam de Horia Musta, Ediție îngrijită de Adrian Onică și Roxana Pătrașcu.

Portrete feminine în Timișoara sec. XX – Ep.1: Sofia Imbroane, material video realizat de Claudia Tănăsescu

Link: https://www.youtube.com/watch?v=Qe26mU_DRc0

(…) Din păcate, când m-am născut eu, una dintre bunicile mele, mama mamei, nu mai trăia. Cealaltă bunică trăia în Ungaria, în Pécs. Vara mergeam la ea în vizită, dar cam asta a fost tot. Aşa că n-am prea fost împreună nici cu familia mamei, nici cu familia tatălui meu. Mama mea este de provenienţă austriacă, acolo s-a născut. Bunicul meu a fost medic. De fapt, bunica mea s-a despărţit de tatăl mamei mele şi s-a recăsătorit cu acest medic, cu bunicul. Tatăl mamei nu-i lăsa în pace, îi tot hărţuia şi atunci bunicul s-a hotărât să plece la Homokos (Nisipari), unde a fost medic comunal. Părinţii mei s-au cunoscut acolo. Tata era din Baranya, din zona Pécsului. Tatăl meu a fost notar în Kevevara. Acolo m-am născut eu în 1905, pe 21 iunie. Am să aduc harta ca să-ţi arăt unde era Kevevara, lângă Dunăre, aproape de Belgrad.

Povestiţi-mi de război. Aţi cunoscut nemţi care au fost duşi în Rusia? Da. Am avut prietene, care apoi au plecat în Germania. Prietena mea a fost dusă în mină şi i-a căzut un stâlp pe picior. A suferit mult. Când mergeam în Germania la ea, stătea greu pe fotoliu cu piciorul ăla. Ea mai trăieşte şi mai una, atât. Pe mulţi i-au luat. Şi unguri au fost duşi, din Braşov. Povestiţi-mi. Aici în Timişoara, în ‘44 cred că era, sau la începutul lui 45. Familia mea a fost mutată din casă într-un apartament din clădirea de peste drum. Aici, în casă, a fost sediul armatei ruse care îi aduna pe nemţi. Şi armata română era aici, la etaj. Din oraş îi aduceau aici pe nemţi şi-i învagonau la Gara Mică. Noi ne uitam pe fereastră. Şi după aia ne-am întors în casă.

Ce credeaţi despre ce se întâmpla? Păi toţi eram trişti şi îngrijoraţi. Că nemţii şi ungurii trăiau foarte bine împreună. Şi la fel era cu evreii. Aici nimeni nu te-a întrebat niciodată ce naţionalitate eşti. Nici în Kevevara nu s-au făcut diferenţe. I-au dus şi pe prizonierii unguri. A fost o fabrică aici pe aproape, unde lucrau vreo 25, 30 de prizonieri unguri. Şeful lor, care era un ofiţer, nu lucra şi noi ne-am împrietenit cu el. Horwáth Iános îl chema. Venea la noi la prânz şi ne-am înţeles foarte bine. Într-o zi ne-a sunat că dacă mai vrem să-l vedem, să ne luăm rămas bun, să mergem la Spitalul de Copii. A zis că acolo îi adună să-i trimită înapoi acasă, în Ungaria. Dar nu i-au dus acasă, ci în Rusia. (V-a scris mai târziu sau cum aţi aflat?) Da, ne-a scris din Budapesta. Ne-a mulţumit că ne-am purtat aşa de bine cu el. El şi soţia lui ne-au invitat la el în vizită. Asta a fost în 47.

(…) Aşa am făcut testamentul că până eu trăiesc, vreau să fiu singură în această casă. Când mai trăia şi mama mea, cea de-a treia cameră ne-a fost luată. Era problema aceea cu casele şi au adus aici familii de câte trei, patru persoane. Timp de doi, trei ani au stat unii şi apoi au adus pe alţii. Noi am suferit foarte, foarte mult din cauza asta. Ne ziceau: „babe bătrâne ce sunteţi, aşa arunc pe voi afară! Locuinţa asta e a noastră!” Ne băteau. Am suferit enorm, enorm de mult! Şi de aceea am spus că eu, cât mai trăiesc, vreau să fiu singură. Aş putea să închiriez camera aceea frumoasă din faţă, dar n-o fac. Nu suport să locuiesc cu un străin. Nu aveam curaj să mergem în bucătărie, nu aveam curaj să mergem la baie, că ne atacau. Au luat masa din bucătărie şi au dus-o în casa scărilor. Câte am îndurat… Aşa de mult am suferit că nici nu-ţi pot spune.

Aveţi o casă foarte frumoasă. Este frumoasă şi este foarte practică. Multe lucruri am vândut deja şi multe am dat cadou. Renattei, fiicei prietenei mele celei mai bune, i-am dat o garnitură de salon din piele, a dus-o în Germania. Am mai avut mobilă, divane, tot felul de lucruri, dar le-am vândut când au venit străinii în casă. (…)

Pintér Sarolta, născută în 1905 la Kevevara – fragmente din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Surorile Pinter

Astă seară, familia Pinter. Șari și Ghizi. Două surori. Trăiau cu mama lor, în apartamentul cu care se închidea în partea stângă balconul. Trăiau aproape singure în apartamentul cel mare. Aproape, spun, pentru că într-o cameră, ce era separată, locuia nenea Roșca, bărbat singur, mult mai tânăr, ce, mai târziu, a ajuns, pentru o vreme, soțul lui Șari. Mult timp, casa lor a fost pentru copilul ce eram, un loc plin de taine. În primul rând, apartamentul le era separat de restul. Aveau, pe balcon, o ușiță din zăbrele de lemn, ce se închidea cu un ”foraibăr”, un sistem culisant, prin care o limbă mică de metal, fixată pe partea batantă a ușii,  aluneca în lăcașul părții fixe. Ca să intri, ar fi trebuit să fii destul de mare să poți trece mâna peste portiță… Mare nu eram destul, așa încât ajungeam până în fața gărdulețului porții și iscodeam printre stinghiile de lemn să văd pisica cea gri a lui Ghizi neni, poate-poate apărea în vizorul meu. În casă nu am intrat decât de vreo două-trei ori, mai târziu. Aveam acces, uneori, în bucătăria largă, în care își petreceau mai tot timpul cele trei femei. Bucătăria se putea vedea și dinafară, însă, când stăteam pe balcon în colțul opus, pe cealaltă latură a ”U”-ului pe care curgea viața noastră. De acolo, cercetam, atent, ritualul zilnic al pregătirilor. Cele două femei mai tinere lucrau împreună, secondate de mama lor, așezată la masa pătrată acoperită cu mușama. Nimic nu era mai prețios, însă, ca momentul când se făceau prăjiturile. Ghizi tanti cobora de pe dulapul înalt, din lemn, vopsit în verde, vasul sclipitor, din metal arămiu, ca o jumătate de minge mare. În el se frecau ouăle, se băteau spumele. Pe scăunelul cel mic, din colțul bucătăriei, am avut de câteva ori, puține, privilegiul să veghez spectacolul. Nu știam încotro să privesc: ca într-un balet, perfect regizat, fiecare din cele șase mâini ce performau, în tăcere, stăpâneau partitura perfect. Într-o parte se separau gălbenușurile, ce se amestecau cu zahăr. În alta, din lichidul vâscos, lăsat să curgă atunci când oul se spărgea, se umfla spuma albă, ca o nea, ce putea sta în aer fără să cadă… Rânduiala nu permitea nicio derogare: din cămările ce se înșirau în fața mea, Șari scotea trufandale de care nici nu auzisem: smochine, brune, stafide, aurii, nucă… În vremea când desertul la care aveam acces era marmelada ce se tăia cuburi, la alimentara din colț, Ghizi tanti avea rezerve secrete de ingrediente adevărate, din care ele își croiau iluzia unui timp normal. Fuseseră fete de notar, se zvonea că aveau încă avere, casa lor, închisă accesului noilor vecini, aduși cu repartiție, ascundea rosturile de demult, de la care fuseseră rupte. Noi, fetele Ianovici, eram, cumva tolerate. Prietenele de joacă ale lui Renate, doar, de care ”bătrânele” aveau grijă. Pe tatăl lui Renate noi nu îl cunoscuserăm decât din poza de pe perete, iar tanti Roji lipsea de acasă. De Kurti – ce era mai măricel – și de Renate, cam de vârsta lui Carmen, cu un an doar mai mare, aveau grijă surorile Pinter. Renate mânca acolo și atunci puteam merge și noi – eu îmi aveam locul pe scăunelul cel mic, aproape nevăzută. Când protocolul nașterii dulciurilor se încheia, primeam pe o farfurioară cu fructe  pictate, câteva feliuțe de prăjitură. În casa Pinter, cu farfurioara în mână, am auzit nume a căror sonoritate te purta departe, în locurile unde mâncarea se făcea după un ceremonial ce aducea a vrajă, unde gestul de a o duce la gură era măsurat, iar gusturile se așezau delicat în concavitatea gurii. Puțin mai târziu, când am învățat să citesc cărticelele cu figura lui Piticot pe copertă, și ajungeam acolo unde prințul o invita pe prințesă la dans, în marea sală de bal, eu știam că pe masa dintre coloane trebuie să se găsească, sigur, pe tăvi de argint, feliile de ”zserbo”, cu statul de ciocolată neagră deasupra celui de aluat și nucă, și cu gustul acrișor al gemului dintre ele, sau rotițele de ișler, subțiri și fine, sau, dacă o și cerea de soție, știam cu siguranță că prințesa ajungea să mănânce și doboș torta și să-și încerce dinții în tăria glazurii de zahăr caramelizat….

Ghizi tanti vorbea ungurește cu Renate și atunci când Renate plângea o lua în brațe și îi spunea ”kicsikem”. Mie nu-mi spunea nimeni kicsikem, dar mama mea nu era la închisoare, cum am auzit că era mama lui Renate. Nu prea înțelegeam, însă, de ce plânge Renate că mama ei e acolo, când acolo trebuie să fi fost bine – am auzit că era împreună cu tot felul de doamne ce erau prietene cu regina. Mulți ani mai târziu, când eram deja mare și mergeam la tanti Müller în vizită, o găseam scriind, cu scrisul ei frumos, alunecând în volute. O întrebam cui scrie mereu și mi-a spus atunci că are multe prietene cu care a petrecut câțiva ani în închisoare și că acelor prietene le scrie. Pe una am și cunoscut-o – era Frida Holban. Venise cu Mircea, soțul ei, să-și ia rămas bun de la tanti Roji, înainte de plecarea lor în Elveția. Mircea avea acolo un castel, după cum auzisem eu. Așa o doamnă încă nu văzusem. Fuma cu șpiț, țigarete lungi și purta pălărie cu voaletă. Multe am învățat de la tanti Müller, dar astea sunt altă poveste.

Nu știu când a murit bătrâna doamnă Pinter. Țin minte doar că atunci am avut acces în restul casei lor și am văzut ”comoara” la care ani lungi tânjisem: sufrageria mare, grea, cu placă de marmoră roșie și dulapurile frumos sculptate. Mai impresionant, însă, decât exteriorul mobilierului a fost bogăția dinăuntru. Pe masa mare de sufragerie – ce s-a desfăcut, cu acel prilej, făcându-se mai mare, Roji tanti a început să scoată vesela și tacâmurile grele, de argint, din cutii mari din lemn. Apoi pahare din cristal, strălucind. Atât de tare m-au impresionat semnele vieții lor așa rânduite, încât niciodată de atunci, văzând oriunde se putea cumpăra, porțelanul alb, gros, nu mi-am putut reprima dorința să îl adun, să-l așez cu îngrijire pe raftul dulapului, ca să-l scot, arar, semn că viața are, încă așezare, că duminicile încă pot mirosi a tihnă și scorțișoară, că vremea nu s-a stricat și rosturile nu au pierit.

Ne-am mutat de la etajul al doilea, jos, la parter. Eu eram deja mare, la liceu. Cu doamnele Pinter nu mă mai întâlneam. Șari a mers lungă vreme, la Vinga, la Pencoop, de unde mai aducea ouă. Prăjiturile erau, probabil, la fel de bune. Noi, însă, mergeam de-acuma la cofetărie. Mâncam savarine, zemoase.

Mama făcea, de Crăciun, zserbo, după rețeta lui Gizi tanti. Noi preferam, însă, savarinele, mâncate cu băieții, la cofetărie…

Apoi am plecat. Acum vreo câțiva ani am citit în ziar că Primăria a trimis o delegație pe strada Zürich unde trăia o femeie ce a împlinit o sută de ani.

Gizi tanti.

Sorina Jecza – Strada  Zürich nr. 2 – 12 iulie 2015

Locul unde m-am ştiut dintotdeauna. Cu distanţele ce se micşorau pe măsură ce anii treceau: drumul până la Gara Mică, de unde mama ne „dădea în grijă” vreunui consătean, să ne ducă la Maichi, la Izvin; sau drumul făcut singure, până la strada Telegrafului, unde ne aştepta tanti Ani, la grădiniţă. Cu Carmen de mână, cu mica gentuţă din metal, unde mama ne punea de mâncare. Apoi, puţin vizavi, casa Maricăi Sârbulescu, unde mă lăsa, din când în când, mama, la joacă. Curtea lor mare, cu castani. Marica, firavă şi slăbuţă, tăcută. Sachs Otto Eugen, mai sigur pe el, protejat de sora-i mai mare, Rita. Cu Marica mă mai întâlnesc prin piaţă. Îmi dă coroanele pentru morţi întotdeauna cu reducere. Îşi înfăşoară şalele cu un pulovăr gros – e aşa curent în piaţa asta! -, şi nu dă niciun semn de vorbă. De Sachs Otto Eugen nu mai ştiu  nimic. Auzisem c-a plecat demult în Germania, cu Rita cu tot. Strada Telegrafului s-a lărgit. Leagă zona vechiului Fabrik de oraş. Trebuie să merg într-o zi pe-acolo, să văd hotelurile ce au răsărit peste tot…

Pe strada Zürich ne simţeam în străinătate. Întreg cartierul îşi desena conturul  la marginea de est a oraşului, chiar în apropiere de gară – Gara Mică, cum îi spuneam noi. Locul era, de fapt legătura oraşului cu satele dimprejur. Fantezia nu ştiu cărui edil, însă, visând la neutralitatea elveţiană, a adus aici nume de străzi cu sonoritate cosmopolită:  Alsacia, Lorena, Zürich, Geneva, Basel…  Ele se desprindeau din Kogălniceanu, stradă largă, pe unde trecea tramvaiul 2, cel ce făcea să vibreze paharele în vitrină, la fiecare trecere prin faţa casei. Printre străzile din micul cartier, marii oameni ai istoriei naţionale – Mihail Kogălniceanu, Samuil Micu, Simion Bărnuţiu – se intersectau paşnic cu o europă domestică, ce-şi răsfira pe la garduri, tufele de liliac şi forsitie.

Casa noastră era chiar în faţă, pe „Zürich, colţ cu Kogălniceanu”, cum aveam să dăm reperele mai târziu, când ne conduceau acasă cavaleri cu taxiuri. În spate, aproape un sat: după parcul Ocsko – parcul Fabricii de ciorapi, cum îl apucaserăm noi, al familiei Kimmel, cum fusese, de fapt -, străzile se înşirau liniştit, cu căsuţe modeste, curate. O lume în care bunicilor nu le fuseseră luate avuţii, căci nici nu le avuseseră, dar care păstrau liniştea patriarhală a unei lumi aşezate. Curţi cu cireşi şi caişi, ce înfloreau primăverile cu miros promiţător, de început. Din aceste case veneau, mai târziu, colegii noştri – Cornelia Ţeicu, de pe Renaşterii, Rodica Garofeanu, de mai jos, de pe Zürich… Trăiau acolo de generaţii. Celor mai mulţi le cunoşteam bunicii. Alţii, erau mai recent instalaţi aici: se mutaseră în „blocul nou”, de la capătul parcului: Gelu Drăgoi, cu soră-sa, Luminiţa ce a ajuns dentistă, apoi Pupa, căreia îi murise, ani mai târziu, amantul italian în pat, făcând dragoste, şi când tot cartierul stătea atent la cum umblau poliţiştii să descopere tot…  Ei, copiii de la bloc, veneau mai des în curtea noastră, să ne jucăm „ţările”, pentru că ei stăteau în camere de bloc, unde se înghesuiau cu tata ce voia să fumeze sau mama ce i-ar fi pus la treabă…

Noi eram pe colţ: bloc vechi, cu două etaje (când s-a construit, mai apoi, blocul de alături, prin anii 60, făcuseră din aceeaşi înălţime patru etaje, să încapă mai bine poporul!). Cu ferestre la stradă, pe cele două laturi ale blocului – o parte pe strada Kogălniceanu, spre tramvai, cealaltă, unde era şi poarta de intrare, pe Zürich. Geamurile aveau esslinger uri (nu ştiu dacă numele rulourilor de lemn ce ne păzeau de căldura verilor toride vine de la numele designerului de la Apple; erau, însă, cu siguranţă, de provenienţă germană, fiind prea bune!). Tot blocul fusese construit casă de raport de familia Kimmel. Chiriaşii erau de dată mai recentă, înghesuiţi în apartamentele mari, generoase, câte două trei familii. Noi primisem două camere sus, la etajul al doilea, la apartamentul 11. Nu îmi amintesc decât vag cum era înainte de a face ai mei „defalcarea”, marea revoluţie ce avea să ne aducă plusul de confort al locuirii separate. Când s-au mutat de la Reşiţa, unde mă născusem eu, în perioada când tata a lucrat acolo, apartamentul de patru camere găzduia 3 familii: familia Homeag, familia Toma şi noi.

Noi aveam camerele dinspre stradă. În prima, mobila mamei, primită dar de nuntă, făcută la atelierul Fântâneanu, din lemn de nuc, curbat, cu vitrina din cristal în care stăteau rânduite paharele ce nu se scoteau toată ziua. Era un model de mobilă aşa-zis „combinată”, semn al vremurilor amestecate, şi ele: cu un şifonier înalt, de care era lipit corpul ce corespundea sufrageriei, ceva mai scund decât partea garderobei: o vitrină de sticlă îngustă, sus, sub care la mijloc „barul” – cu o uşă ce cobora orizontal, transformându-se într-un fel de măsuţă. Având interiorul căptuşit cu oglindă, barul era ţinut pentru cele câteva sticle unde mama punea vişinata făcută în casă şi lichiorul de ouă, în care mi-ar fi plăcut să-mi înmoi puţin buzele, atât de apetisant era – gros, mieros, dulce, aşa cum îi simţisem gustul în rarele ocazii când „curăţam” resturile rămase pe păhărelele micuţe, din care, cu evlavie aproape, se servea musafirilor câte puţin. Sub bar erau vreo câteva sertare, cu forma rotunjită dolofan. În ultimele două stătea istoria familiei: cărţi funciare, acte de dotă, certificate de naştere, de deces, cum era rânduiala vremilor. Acolo am început să căutăm, târziu, pe când cu reconstituirea proprietăţilor, actele de care tot aveam nevoie pe la tribunal. Lateral faţă de bar era a doua vitrină din sticlă, mai largă, sub care, alt fel de uşi, două la număr, se deschideau de la mijloc, pentru a lăsa trei rafturi largi, pe care stăteau aranjate, orizontal, comori la care tânjeam…

Sorina Jecza (în Zile de la capăt și alte zile) – 16 februarie 2017

Astăzi am încercat o veche clanță, aproape forțând-o: am mers împreună pe strada Zürich, la numărul 2 – casa copilăriei noastre, nemaivăzută de Carmen de mai bine de treizeci și cinci de ani. Am tot reconstituit  poveștile casei în ultimele zile, dar ne împiedicam în vreo două locuri: cu cine împărțea familia Kappler, de la etajul întâi, apartamentul și cum îi chema pe orbii ce împleteau mături la subsol, în apartamentul din curte. Nici de doamna Gulyas nu prea eram sigure – Gulăcioane, cum ajunsese, mai târziu, în gura mai noilor locatari, veniți din Oltenia. Ezitam, la început, între Gombos și Galambos… În rest, au ieșit cu toții la socoteală – și familia Pinter, și Welther, și tanti Erhan, cu Ada și Cezar Ofițeru, și familia Wechsler. Și Klein, și Peia, și Bucur, și Müller, și noi, Ianovicii…

Casa de pe strada Zürich – mică elveție benignă, împărțită neutru între evrei și unguri, între români și nemți, între țigani și sârbi… legați de aceeași sărăcie a unui timp egalizator. Am plecat de acolo în 1982. Aveam 27 de ani.
Câte povești de spus și-au consumat acolo misterul… câte de ascuns…

Am petrecut trei ore azi acolo. Interlocutorii noștri – umbrele amintirilor, copacii din parc – imenșii arțari și castani, zidurile – mai strâmte, mai mici, mozaicul coridoarelor, pe care săream șotronul…, la fel de frumos, cu liniile sale curbe, ondulate, curgând, aidoma unui leitmotiv muzical.

Sorina Jecza