);
Podul din Piața Morii, construit în anul 1908, a fost demolat în anul 1980 și înlocuit cu un pod nou.
Podul Mihai Viteazul
Podul Mihai Viteazul

Podul Mihai Viteazul

Podul din Piața Morii, construit în anul 1908, a fost demolat în anul 1980 și înlocuit cu un pod nou (azi Podul Mihai Viteazul). Proiectantul noului pod a fost inginerul dr. Radu Marinov de la Institutul de Proiectări Timișoara, iar execuția a fost efectuată de Întreprinderea Construcții Căi Ferate Timișoara. Noul pod a fost dat în circulație în anul 1981.

Proiectul pentru Podul din Piața Morii (astăzi Mihai Viteazul) a fost întocmit de către biroul de proiectări al profesorului universitar budapestan Kovács-Sebestény Aladár și de inginerul Póka Rezső, iar arhitectul acestui pod a fost Hikisch Rezső. Execuția s-a efectuat de către firma budapestană Magyar Beton- és Vasbeton – Épitési Vállalat WAYSS G. A. és Társa, iar lucrările s-au desfășurat pe parcursul anului 1908.

Pentru o mai frumoasă arhitectură a podului din Piața Morii, comisia urbanistică a aprobat propunerea oficiului ingineresc ca în câmpul pilonilor să fie aplicat câte un relief, care să redea momentele cele mai importante din vecinătatea podului. Pentru acest lucru, orașul a mai acordat încă 1000 de coroane firmei constructoare. Cele patru reliefuri au fost salvate de la distrugere și amplasate pe noul pod Mihai Viteazul.

Podul din Piața Morii a fost proiectat cu structura de grindă continuă. El a avut trei deschideri (8 m + 31 m + 8 m) și o lățime de 15 m. Pentru reducerea momentelor pozitive mari în câmp, grinda s-a continuat dincolo de culei cu încă 8 m, iar la capătul lor consolele au fost pline (pe o lungime de aproape 5 m), constituind contragreutățile necesare. Armăturile principale au fost construite din fier beton cu diametrul de 40 mm. Pentru construirea podului a fost cheltuită suma de 117.000 de coroane.

Podul din Piața Morii a fost demolat în anul 1980 și înlocuit cu un pod nou (azi Podul Mihai Viteazul).

Proiectantul noului pod a fost inginerul dr. Radu Marinov de la Institutul de Proiectări Timișoara, iar execuția a fost efectuată de Întreprinderea Construcții Căi Ferate Timișoara. Actualul pod Mihai Viteazul are trei deschideri (9,3 m + 31 m + 9,3 m) și o lungime totală de aproape 50 de metri. Soluția structurală constă din două tabliere metalice, fiecare fiind alcătuit din două grinzi chesonate legate între ele prin antretoaze la capăt și legături transversale intermediare, asigurând o mare rigiditate la torsiune și o repartiție favorabilă a încărcărilor. La partea superioară a fost realizată o placă de beton armat monolit de 22 cm grosime, legată cu conectori rigizi de tablierul metalic.

Din păcate, din cauza unei neglijențe la amplasarea basoreliefurilor salvate ale podului demontat, nu s-a respectat amplasarea lor inițială. Podul a fost dat în circulație în anul 1981.

În zona podului a fost construite de curând Centrul Cultural și Biserica Reformată Noul Mileniu.

Bibliografie:

Jancsó Árpád,  Istoricul podurilor din Timișoara, Editura Mirton, Timișoara, 2001, pp. 90-98, 227-229, 275.

Video

Podul Mihai Viteazul

La Prinţul turcesc 

Ajungem în curând într-un loc care se numea Grăgina lui Ciukur. Dar acel Ciukur nu era Ciukur. Acolo o fost proprietatea lui Ceakir-bei. Cred că a fost guvernatorul turc al oraşului Blaşca Mare. Acest Ceakir-bei mai avea o proprietate, o cafenea acolo unde este staţia Prinţul Turcesc. Acolo era un pod peste un braţ al Begăi care venea dinspre Piaţa Sarmisegetusa şi ocolea, trecea pe lângă Fabrica de bere şi se vărsa în Bega, unde-i acum o pasarelă. Denumirea românească de Prinţul Turcesc este mai aproape de adevăr decât cea germană sau maghiară. Cea germană este de  „Zum Türkischen Kaiser”, care înseamnă ” La împăratul turcesc ”, iar ungurii spuneau „A Török Császár”, care-i cam acelaşi lucru. Dar beiul nu putea să fie împărat. Prinţ putea să fie. E vorba de acest Ceakir-bei. În Prinţul Turcesc erau abatoarele de miei. Aceste abatoare de miei, iarăşi erau pe plute ancorate şi printre plutele grinzilor se scurgea sângele direct în Bega. Cred că o stradă acolo s-a numit pe vremuri Lämmerstraße, strada mieilor. Pe partea cealaltă a străzii Take Ionescu erau foarte puţine clădiri, până după război. Ici şi colo câte o vilă. Azi, la marginea Grădinii lui Ciukur îi spune strada Zürich.

George Vaida, născut în 1926 – fragment din interviul realizat de Smaranda Vultur la Timișoara 1998, Arhiva Grupului de Istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur

 

Sorina Jecza – Str Zürich nr. 2

Ieri, o zvâcnire, târzie, de frumos. Pe străzi simțeai, însă, neliniștea toamnei ce se voia înstăpânită: frunze, într-un du-te-vino alert, galben aurind aerul –  sursă de solară melancolie…

Mă întorc pe unde-am mai umblat zilele astea: strada Zürich nr. 2. De unde să o apuc? Poate chiar din galbenul castanilor din parc.

Să cobor mai întâi în curte. Se întindea între unghiurile clădirii în formă de U, doar că baza era mult mai largă decât laturile perpendiculare. În curte urcai, de fapt, pentru că blocul avea și subsol. Parte din el era locuit: cum coborai cele câteva trepte, imediat, pe partea dreaptă, era tanti Welther, portăreasa blocului. La ea se găsea “cartea de bloc”, unde erau consemnați toți locatarii. Nu avea soț. Îi murise, cândva, nu știam când. Avusese, se spunea și un fiu, Erwin sau Walther, nu mai știu, ce dispăruse și el, poate murise. Rămăsese doar cu o fată, Eva, mai mare mult decât noi. De-o vârsta cu Ada Erhan – cu care era și într-un fel de concurență… Eva a rămas nemăritată. Nu i-am cunoscut niciun cavaler. La tanti Welther mergeam uneori. Intram direct în camera principală (erau două în total). Ne aștepta mereu o prăjitură pe masă. De vorbit, vorbea puțin. Foarte discretă. Când ne trimitea mama cu “banii de bloc”, o găseam cosând tot timpul câte ceva.

Pe partea opusă era familia Toma. Spaima și teroarea copilăriei noastre. El, nenea Toma, bătrân – cum ni se părea nouă, fost ofițer, stătea tot timpul la pândă, să ne prindă scăpările. Dacă, jucându-ne cu mingea, o scăpam pe micul coridor din fața geamului său, era întotdeauna mai rapid decât noi. Înșfăca “obiectul delict”, cu care începea apoi interminabile negocieri. Miza era să nu ne mai jucăm “Omul negru”. De câteva ori, negocierile au eșuat, iar mingile noastre, sparte cu un obiect ascuțit, a cărui agresivitate nu reușeam niciodată să o pun în relație cu sensul ce-l știam benign, își încheiau existența săltăreață, într-o apatică dezumflare ridicolă… Pentru noi, nenea Toma era, într-un fel, chiar întruchiparea omului cel negru. Odată, în drum spre curte, furișându-ne tiptil, să nu bage de seamă careva dintre ei ca să-și pună în stare de alertă vigilența, am devenit noi martori fără să vrem. Dincolo de ușă, țipetele înspăimântate ale femeii ce implora să nu o omoare. Alergătură. Țipete, din nou… Ne-am îndepărtat în grabă, să nu asistăm la masacru, retrăgându-ne în colțul curții de lângă spălătorie, de unde nu puteam fi văzuți și șușotind…  Moment de intensă tensiune.  Mai târziu, nu mai mică ne-a fost surpriza de a-i vedea iar împreună, parcă la fel de senini ca întotdeauna, împreunându-și puterile spre a ne spiona pe noi.

Tot la subsol, intrând de pe coridorul ce împrejmuia curtea, după ce treceai de geamurile familiei Welther, cotind-o ușor la dreapta, se mai făcea un mic apartament, după care, în față, era ușa ce se deschidea spre întunericul adevăratei pivnițe, unde fiecare familie își avea un spațiu de depozit pentru proviziile  de lemn pentru iarnă. În apartamentul  acela stătea tanti Hajos. Tăcută, mititică, nu prea avea treabă cu noi. Vorbea rău românește. În casa ei nu țin minte să fi intrat vreodată. Nici ea nu cred că punea mare preț pe ea. Adevărata casă a lui Hajos neni, cum îi spuneam noi când vorbeam cu Sari neni sau cu Gizi neni despre ea, era în curte. Acolo compensa ea lipsa spațiului de care nu se prea bucura la subsol. În fața geamurilor ei, pe latura mică a U-ului curții, cea din dreapta, sădise un rând complet de hortensii. Bogate, rotunde, puternice, erau mai semețe decât micuța lor grădinăreasă, ce se proiecta în puterea lor ca într-o oglindă mai îngăduitoare. Hortensiile erau forma prin care Hajos neni își marca existența în lumea blocului. Prin ele câștiga competiția cu tanti Welther, ce construise și ea rândul ei verde. La tanti Welther, însă, domina buxusul, după care venea regina nopții, la al cărei miros am devenit mai atenți în anii de mai târziu, căci aducea a visare și taină…

Al treilea “competitor” își avea domeniul în jumătatea din stânga curții. Acolo familia Toma își pusese, gospodărește, roșiile, cele pe care le păzea de pericolul ce eram noi. Tot acolo tânăra tanti Peia, mama lui Tavi, prietenul meu, nou venită în bloc, după ce se măritase cu nenea Peia, își căuta locșorul pe care să-l ia în stăpânire. Printre firele de legume se insinuau, fragil, semnele unei sensibilități proaspete, ce noi, copii fiind, o intuiam și o răsplăteam cu solidaritate afectuoasă.

Emulația pe care o creau micile grădinițe de flori era urmărită, de pe balcoanele de sus, cu echidistanță simulată. În fapt, se creau partizanate, a căror expresie florile din curte o preluau. Hortensiile erau, de departe, câștigătoare – dovadă că neutralitatea din viață e câștigătoare în toate sensurile: tanti Hajos, în toată discreția ei, era suverană. Mică Elveție, concordantă cu strada unde se instaura.

Da, asta era curtea noastră. De-o parte, bordura florilor. Mai încolo de ea, coridorul îngust, pe unde ne puteam și ascunde, când ne jucam de-a-ascunselea. În cele două capete ale coridorului – la stânga, spălătoria, un univers în sine, ce ne deschidea porțile altor lumi. La dreapta, întunericul pivniței ce ne ademenea cu mister, unde intram, uneori, însoțiți de senzația incredibilei aventuri …

Pe partea cealaltă, curtea se despărțea de cea a blocului învecinat printr-un gard de sârmă. Un spirit al ierarhiei ne despărțea de copiii de de “blocul cel nou”. Erau cei ce încălcau teritoriul. Barbarii. Tratați prin dispreț suveran.

Pe partea stângă, după zidul blocului nostru, începea parcul. Alt univers. Spre el aveam acces direct, prin poarta mare ce o făcuse tata. Ne strecuram pe poartă și, deodată, intram în teritoriul mirajului. Alte dimensiuni, alte repere. Lumea mică a casei se dizolva, pierdută în nesfârșitul unui fel de pădure.

Sorina Jecza

Strada copilăriei mele fremătând… Orașul meu interior încă viu… , stimulată să-l regăsesc.

Vor fi  zece asemenea povești alese și multiplicate, ce vor intra, apoi, într-o istorie povestită a Timișoarei.

Întâmplarea mi-a adus, iară, aproape, casa, oamenii, întâmplările de pe strada mea, Zürich nr. 2.

Pe vremea când familia Kimmel construise casa, spre a o da în chirie,  la etaj fuseseră doar trei apartamente. Un balcon comun, ce dădea înspre curte, le lega pe toate, permițând accesul spre fiecare apartament în mod independent, dar, creând, în același timp, un spațiu de schimb, ce lăsa loc socializării, prieteniei, conversației. Era locul predilect, unde se trecea sarea de la o bucătărie la alta, unde te familiarizai cu lenjeria vecinilor, întinsă la uscat pe sârmă, de-a lungul balconului  (fără a fi, neapărat, un intim al lor), unde aflai toate veștile și unde  noi, copiii, ne jucam, ba adunându-ne în grupuri, selectate pe te miri ce criterii (începeau să se înfiripe și cele sexiste – ”noi, fetele” și ”ei, băieții”, separat), ba despărțindu-ne – pe alte, te miri ce criterii (mi-aduc aminte de expresia consacrată: ”azi nu vorbesc cu tine, că…”. Ce urma după acel ”că” varia în funcție de moment – motive ”importante”, oricum…). Când ne-am mutat noi în casă, însă, puține apartamente rămăseseră așa cum fuseseră gândite inițial. Era prin anii 50 – mai precis, sfârșitul lui 55 – începutul lui 56, la puțină vreme de la nașterea mea,  – când ai mei deciseseră să se mute de la Reșița, unde tata se dusese ca inginer la Combinat, ca să i se scape urma, după ce, ca tânăr asistent, a fost dat afară de la facultate: era fiu de moșier – ”dușman al poporului”, în viziunea timpului. Făcuseră un schimb de locuințe – alt model al timpului, doar că, totul raportându-se la acel model al timpului, se făcuse un schimb în trei. Ei găsiseră, inițial, un apartament situat la etajul unei vile din preajma Medicinei, dar unul dintre tovarășii de la partid a considerat că e mult prea frumos acel spațiu pentru un biet inginer, ce avea și  ”tinichele” în biografia sa, așa încât  tovarășul de la partid a luat apartamentul cel frumos, locatarii de acolo l-au luat pe cel din Reșița, iar ai mei au primit cele două camere rămase libere din apartamentul de la etajul al doilea al blocului de pe strada Zürich. Întâmplările ce croiesc destine!

Apartamentul avea trei camere, dintre care două, împreunate. Câte un dulap masiv, așezat în dreptul ușii comune, separa cele două familii. De o parte, noi. De cealaltă, familia Homeag. El, ofițer. Nu mi-l mai amintesc. Îmi revine în minte doar figura doamnei, cu cocul ei înalt, tapat, și cu buzele  vopsite veșnic cu roșu strident. Pe Țuțu, băiatul lor, l-am reîntâlnit, târziu – un fel de activist social al unei fabrici. Venise la școala unde eram deja profesoară să pregătească ceva alegeri…, nu mai știu care.

Azi nu-mi mai pot imagina cum se putea împărți, ”la comun”, bucătăria  baia…, cum cele două femei găteau, în același spațiu, mâncăruri diferite.  O intimitate imundă amesteca mirosuri, vieți, destine, egalizând, ștergând diferențe, distrugând individualități. Cred că doar vigoarea sănătoasă a mamei, crescută la Izvin și primind de acolo forță, voință, vitalitate a făcut să poată înfrunta anii aceia… Tata, fire molcom reflexivă, nu ar fi răzbit… De fapt, până la urmă, el a și fost cel care  a clacat.

Să fi durat câțiva ani această conviețuire – o fotografie la aniversarea lui Carmen  mi-o arată de vreo 6 ani, cu Țuțu în spate. Trecuseră, așadar, deja vreo trei ani. Eu, între ei, cu ochi mari, negri, încercând să cuprind cu privirea mai mult decât puteam cuprinde cu vorba.

La un moment dat, în locul familiei Homeag a apărut familia Bucur. ”Nenea” Bucur, tot ofițer, bărbat frumos, de care cred că i-a cam plăcut mamei, după inflexiunea ce i-o dădea numelui – Pa-avel…, apoi Șari, soția lui, casnică, evreică, uscată și foarte harnică. Ținea casa curată ca un pahar. Mătura, așezată lângă ușă, ștergea imediat urmele oricărui vizitator ce intra. La fel și ”fărmăturile” – compulsiunea gospodinei din ea. Viorel, de vârstă cu soră-mea, a fost, până când a plecat în America, partenerul lui Carmen la toate năzbâtiile copilăriei: înotul, noaptea, sărind peste gardul de la ștrandul UMT, bătăile, vara, cu apă… Campaniile se desfășurau de pe balcoane… Echipele se constituiau pe etaje – noi, cu avantajul de a fi sus. Când spun ”noi”, spun prea mult, pentru că eu nu eram considerată suficient de competitivă ca să fac parte din echipă. Trăirile mele, însă, erau așa intense, încât nu simțeam discriminarea. Eram acolo – total, definitiv, eroic. Cita, sora  lui Viorel, era sub protecția mea. Mai mică decât mine cu patru ani, se lipea de mine cu premoniția puterii ce-o voi dezvolta în timp…

Puțin am locuit cu ei în comun, propriu-zis. Mama a reușit să parcurgă etapele birocratice ale independenței: apartamentul s-a ”defalcat”. Topografia locului s-a modificat. Modelul adus de mama a fost, ulterior, preluat și la etajele inferioare. Lumea se emancipa, își recăpăta statutul individual. Peste ani, regăsesc spiritul constructor pe care acel moment mi l-a arătat: nici un an nu a trecut, cred, din viața mea adultă, fără a ”defalca” câte ceva de altceva, fără să modific, fără să construiesc, să deconstruiesc. Atunci, însă, mă sustrăgeam efectului demolator al acțiunilor prin care mama își cucerea statutul de femeie aprigă. Eu eram ”cea mică” – protejata tuturor. O întreagă ierarhie a feminității își ocupa pozițiile deasupra mea: Carmen, cu trei ani mai mare, Pușa, verișoara adusă de la Izvin, după ce ”Nagi” murise. Nagi (Naghiu, tratat drept venetic ungur de ceilalți, Nagy) era soțul mătușă-mii, sora mamei  – Muma, cum îi spuneam noi. N-a fost niciodată asimilat familiei. Vina lui cea mai mare era că a murit prea timpuriu, lăsând-o pe Muma văduvă de tânără, cu doi copii de crescut. Pe Pușa a luat-o mama la Timișoara. Pușa era liceeană, cu nouă ani mai mare decât mine, și mă proteja, matern. Prelua obligațiile mele, când îmi venea rândul la șters praful și la făcut curățenie. Dan a rămas la Izvin. Pe lângă Carmen și Pușa, cu care dormeam în aceeași cameră – eu cu soră-mea pe ”recameu”, pe patul cel larg al mobilei combinate, Pușa, pe dormeza din colț, în casă mai era mama, ce avea privilegiul matrimonial de a sta cu tata în cameră separată – separată de noi, dar cameră de trecere, în locuința tip ”vagon” ce o aveam. Ca să ieșim din încăperea noastră, noi, copiii, treceam prin camera părinților. Doamne, săracii, cu ce înțelepciune trebuie să-și fi petrecut momentele de intimitate, când curiozitatea mă scotea din locul meu să văd ce sunete trădează peretele  despărțitor…

În holul de intrare, transformat din inițiala bucătărie, dormea bunica, venită de la Bacău, după ce bunicul a murit în casa aceea străină în care îi mutaseră, cu domiciliu forțat, comuniștii.

Asta era lista ”locatarilor” stabili. Câteodată, aici mai apărea nenea Tache, fratele lui tata, pe care mama îl îmbrăca, ad hoc, în câte o cămașă de noapte de a ei, căci venea neașteptat, fără bagaje, fără nimic. De niciunde. O apariție de care noi cam râdeam. Sau Maichi. Cu ea era altceva. Ea aducea bucuria alintului. Istoria de-acuma, însă, ar trebui să se oprească la locuri. Mă opresc. Despre oameni, altă dată…

360
Panorama
Română