Spitalul clinic municipal de urgență, denumit inițial Bürgerspital / Spitalul Civil, a fost construit în perioada 1744-1745 în stil baroc provincial. Spitalul militar a fost ridicat cu un singur nivel în perioada 1764-1766 și supraetajat în 1817-1818.
Spitalul clinic municipal de urgență (Str. Mărăşeşti 3 – 5, str. Sf. Ioan), denumit inițial Bürgerspital / Spitalul Civil, a fost construit în perioada 1744-1745, aripa clădirii cu etaj dinspre strada Mărășești fiind terminată în anul 1757, în stil baroc provincial. În timpul asediului cetății de către revoluționarii maghiari în anul 1849, spitalul a fost bombardat și reconstruit la mijlocului secolului al XIX-lea. După Al Doilea Război Mondial în clădire a funcționat Clinica Universitară de Dermato-Venerologie pînă în anul 2015.
Spitalul militar a fost ridicat cu un singur nivel în perioada 1764-1766 și supraetajat în 1817-1818. Clădirea a suferit în timpul bombardamentelor din revoluția maghiară la 1849, fiind renovată în 1894. Spitalul militar prezintă trei curți interioare, având fațade pe patru străzi: Brediceanu, Gheorghe Dima, Gheorghe Lazăr și Mărășești.
Bibliografie:
Mihai Opriș, Mihai Botescu – Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016.
Spitalul Militar și fostul spital civil
Robert Șerban
la intrarea-n spitalul militar
flutură zdravăn steagul NATO
te uiți la el
și te vindeci
de frică
iunie 2022
„Și nu departe de aici, începea strada spitalelor. Lungă, cu miros de creolină și iodoform. Spitalele toate, de adulți, militar, de copii, dermato-veneric, de femei, chiar contagiosul — se înșirau unul după altul, în clădiri mohorâte și igrasioase, cu pereții mâncați de pecingini. Iar la capăt, în ultima clădire, mai mică. mai izolată de celelalte, morga. Și tot în centru, exact între palatul somptuos al Băncii Naționale și tribunal, stătea înfiptă pușcăria. De câteva ori pe zi, pe poarta ei mare şi urâtă de lemn, treceau grupuri de puşcăriaşi în haine vărgate, însoţiţi de gardieni cu mutre imbecilizate, de bestii somnolente.” (Radu Ciobanu, Crepuscul, București, Editura Eminescu, 1971, p. 16)
Pierdut printre ruine
de Vora Priyanka Maria, clasa a VII-a
Școala Gimnazială nr. 24 Timișoara
Alerga micul Henry pe străzile umede ale Timișoarei, cu lacrimile șiroind pe obrajii catifelați. Nu putea să-și piardă cumpătul, nu acum, când fiecare secundă conta. Sirenele răsunau în apropierea Catedralei, anunțând următorul atac al otomanilor. Vremea îi era potrivnică: fulgerele brăzdau cerul, iar ploaia cădea insistent, lovind acoperișurile caselor.
Pe strada liniștită și pustie nu se mai afla nici țipenie de om, toți fiind ascunși la casele lor, iar armata era pregătită pentru orice atac. Henry, cu inima bătând nebunește, fugea disperat spre casă. Se grăbea, iar otomanii se apropiau cu pași repezi de zidurile cetății Timișoarei. Un zgomot puternic spărgea liniștea – o bombă explodase aproape de el. Oare avea să supraviețuiască? Se întrebă el, în timp ce alerga prin bălțile de pe Calea Circumvalațiunii, hotărât să nu se uite în urmă.
Cu picioarele obosite și corpul tremurând, Henry continua să alerge, dorind din tot sufletul să ajungă acasă și să-și vadă sora, poate pentru ultima dată. În cele din urmă, ajunsese. Fără ezitare, sări în brațele Lilei, surioara lui. Îmbrățișarea lor era caldă, făcându-i să uite, pentru câteva clipe, amenințarea de afară. Împreună, se simțeau puternici, crezând că, atâta timp cât erau unul lângă celălalt, niciun pericol nu-i putea despărți.
A stat un timp în brațele catifelate ale surorii sale, iar apoi s-a ridicat și a privit cu ochi reci în oglindă. Din privirea lui puteai să vezi că ura tot ce vedea în acea bucată de sticlă, așezată pe peretele vișiniu al casei. Nu putea să se accepte pe el însuși, dar și mai puțin să se ierte pentru ceea ce a făcut în urmă cu patru ani. Se uita în oglindă, vedea un suflet rece și înghețat, care se ura chiar pe el însuși. Iar ceva din interiorul său nu-l lăsa să-și accepte propria persoană.
Chiar atunci un sunet puternic și violent se auzi în apropierea casei sale. Henry se uită pe geam cu inima sărindu-i din piept și cu degetele încleștate de teroare și văzu cum clădirile din jur explodau una câte una, scufundate într-un nor dens de fum. Fără să mai stea pe gânduri, o prinse pe Lilia de mână și fugi din casă, luând cu el toate amintirile copilăriei. Se simțea sfâșiat să-și părăsească locuința de pe Calea Aradului, dar nu avea de ales. Timișoara devenise un oraș pierdut în ruine, cu cetatea spulberată sub praful bombardamentelor.
Dar în mintea sa de copil inocent se aflau chipurile neputincioase ale locuitorilor Timișoarei. Îi părea rău că nu putea să-i ajute, nu putea să-și ajute orașul când avea cea mai mare nevoie. Dar ce putea să facă un biet copil care care încerca să și protejeze sora de greutățile pe care le îndurau timișoreni? A luat-o în spate pe Lilia și s-au ascuns în ruinele propriei case. Spera că în curând totul se va opri, iar el cu sora sa vor putea avea un trai mai fericit, dar se trezi repede la realitate când o altă bombă puternică lovi Calea Torontalului. Cu ochii tulburați dinți încleștați și inima ieșită din piept, Henry leșină pe umărul surorii sale. Așa avea să se termine povestea lui? Oare se va mai trezi vreodată? se întreabă băiatul cu un ultim suspin și o ultimă lacrimă.
Toate acestea le trăise Henry la doar opt ani. Deși povestea sa ar putea frânge orice inimă, el a supraviețuit. Au trecut șaizeci de ani de la invazia otomană, iar Timișoara, cu puteri refăcute, se ridicase mai frumoasă ca niciodată. Opera fusese reconstruită cu vitralii splendide, iar în locul caselor ruinate s-au înălțat clădiri pline de viață, viu colorate, care dădeau orașului un aer proaspăt. Cetatea, veche și fragilă, fusese dărâmată, iar orașul se extinsese pe câmpia vecină, renăscut și întărit. Natura își pusese amprenta magică pe parcurile orașului, unde copiii plantau cu grijă copaci pe locurile afectate de război, iar oamenii își găsiseră liniștea. Timișoara se vindeca, iar orașul, prin grijă și dragoste, redevenea un loc plin de speranță și viață.
Între timp, Henry a devenit bunicul a două nepoțele harnice și responsabile. Era fericit să vadă orașul înflorind sub atenția oamenilor, iar amintirile dureroase rămâneau doar umbre ale trecutului. Știa că Timișoara avea să aibă un viitor strălucitor și că toate acele clipe grele rămăseseră în urma unei flori care refuza să se ofilească.