Bulevardul Mihai Viteazu
Podul Mitropolit Andrei Șaguna, numit odinioară Podul Episcopilor, a fost dat în folosință în anul 1913.
Încă din perioada anterioară revoluției de la 1848/1849 aici exista un pod de lemn, care a fost întărit și reparat în repetate rânduri. În 1911, în cadrul unui program mai amplu al municipalității timișorene de amenajare a unor poduri noi, a fost luată hotărârea de a se înlocui vechiul pod de lemn cu un pod modern.
Pentru realizarea proiectelor de arhitectură ale podului a fost contactat arhitectul Gerster Kálman din Budapesta, efectuarea proiectului tehnic al podului revenindu-i lui Lád Karoly, inginer la oficiul ingineresc din orașul de pe Bega. Lățimea proiectată a căii pe pod era de 10 metri, o valoare considerată foarte mare pentru nevoile acelor vremuri. Cu excepția unor mici sincope, datorate condițiilor meteo deseori nefavorabile în anul 1912, lucrările au decurs bine, astfel că începând cu data de 24 noiembrie 1913 podul a fost dat în folosință pentru circulația vehiculelor, după ce fusese deschis, cu puțin timp înainte, pentru circulația pietonilor. Odată cu deschiderea noului pod au început lucrările de demontare ale vechiului pod, ultimul pod de lemn și în același timp unul dintre cele mai vechi din Timișoara.
Conform intențiilor inițiale podul urma să se inspire din celebrul pod Carol din Praga și să aibe la cele două capete câte două statui, care să reprezinte patru episcopi de seamă ai diecezei romano-catolice de Cenad: Sf Gerhard, primul episcop al Episcopiei Cenadului, Iosif Lonovics, Alexandru Dessewffy şi Ladislau Koszeghy.
Izbucnirea primului război mondial a zădărnicit însă realizarea acestui plan. În a doua jumătate a secolului al XX-lea a existat intenția lărgirii podului, însă nici acest plan nu s-a concretizat. Podul, care conform expertizelor din anii ’70 ai secolului trecut ale podurilor peste Bega, prezenta cea mai bună viabilitate și rezistență, continuă să servească și în prezent scopului său inițial.
Bibliografie:
Jancsó Árpád, Istoricul podurilor din Timișoara, Editura Mirton, Timișoara, 2001.
Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris
Stația 16 Podul episcopilor/ Podul Mitropolit Andrei Șaguna
1 aprilie 2008. Ca într-o glumă de întâi aprilie, m-am trezit dimineața obsedată de litera K. Am descoperit că atunci când vrei, poți lega toate lucrurile sub semnul unei singure litere. Oricare ar fi ea. K e o literă mai puțin obișnuită pentru români, dar tocmai de aceea suficient de provocatoare ca să te împingă înspre o zonă labirintică, văluroasă, greu de definit. Pierdută cumva în ceţurile altor limbi. M-am lăsat ispitită, ştiind că este plăcut din când în când să nu fii sigur de ceea ce spui, să nu delimitezi clar conceptele, să te supui printr-un concept fuzzy unei aventuri riscante sau chiar păguboase. Speram să descopăr ceva nou în acest teritoriu, să dau peste o poezie a necunoscutului unde mai degrabă simţi decât gândeşti. În cel mai rău caz, îmi spuneam, misterul literei K mă va arunca în zonele Europei Centrale și mă va face să evoluez precum „călătorul mental” al lui William Blake: să devin prin căutare din ce în ce mai neştiutoare şi, astfel, supusă unei perpetue întineriri.
Rezultatul gândurilor mele a fost însă, din păcate, clar și bine delimitat geografic. N-am știut să mă pierd în cețuri și am rămas cantonată doar în cele două orașe ale bunicilor mei: Jimbolia şi Lugoj. Nu pare să existe nimic pentru mine dincolo de ele. Spre deosebire de Lugojul românesc, Jimbolia are mai multe nume ‒ Hatzfeld / Zsombolya / Žombolia ‒ şi îmi amintește de străzile copilăriei mele timișorene, unde mă plimbam cu bunica Netti sau mama obișnuite să converseze cu cei pe care îi întâlneau în trei limbi şi să accepte tolerant opinii, etnii şi religii diferite. În Jimbolia, litera K se leagă de străbunicul Karl Diel și de primarul Kaba Gabor, cel care m-a ajutat să-i organizez străbunicului o casă memorială. Asemenea literei buclucașe care te aruncă într-o Europă Centrală, și muzeul a fost conceput să ilustreze felul în care a trăit o familie central europeană în Jimbolia secolului trecut. De aceea am aşezat în vitrine cărţile de vizită ale străbunicului în patru limbi, certificatele de elevă ale mamei mele, care a urmat la Notre Dame şcoala germană, maghiară şi română, precum şi fotografii unde este îmbrăcată în costum tirolez, şvăbesc, maghiar și românesc. Am ales acte de naştere, botez sau deces în mai multe limbi, declaraţiile de naţionalitate maghiară sau română ale unor germani care, ajunși pe aceste meleaguri, au trebuit să-şi mute identitatea dintr-o etnie într-alta în funcţie de cum se mutau graniţele peste Jimbolia. O făceau însă cu seninătate şi fără orgolii, trecând de la Karl la Károly sau Carol ca şi cum nu ar fi fost vorba despre ei, ci despre o zonă ce trebuia cartografiată modest şi prietenos. Iar litera inițială putea fi înlocuită cu oricare alta fără nici o problemă.
Dar cum a ajuns ajunge litera K la Lugoj? Simplu. Ieri a fost invitat acolo Kurtág Gyorgy, pentru a fi onorat cu titlul de cetăţean de onoare al orașului în care s-a născut, dar și cu cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Impus ca artist în Ungaria şi Franţa prin compoziţii care au modernizat şi simplificat limbajul muzical, legându-l, în acelaşi timp, și de literatură, compozitorul Kurtág este și el un central european care unește, prin viața și opera lui, estul Europei de vest. Festivităţile oficiale de la Lugoj au cuprins şi un moment emoţionant pentru mine, atunci când mi-a predat compoziţia Colindă-baladă, op. 46, dedicată memoriei unchiului meu Felician Brînzeu, profesorul său de română la liceul „Coriolan Brediceanu”. Mi-a mărturisit că acest unchi l-a impresionat aşa de mult ca dascăl, prin dragostea lui faţă de limba română şi faţă de muzică, încât l-a folosit ca model pentru tot restul vieţii sale. Așa a reușit să nu îmbătrânească niciodată. Iubind arta şi făcând cadou celorlalţi părți din simţirea lui, a alunecat mereu înapoi înspre tinereţe și s-a situat, pe bună dreptate, alături de Kafka, Kerényi, Kiš, Klimt, Koestler, Kokoschka, Konrád, Kundera şi Kusniewicz. Ar putea-o face și cei ce se numesc Karl. Doar că inițiala prenumelui, dacă rămâne ea singură, nu este nicidecum suficientă…
Timișoara, un loc de poveste
de Matei Popa, clasa a VII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
În paginile de istorie, Timișoara își scrie povestea,
Cu cuvinte ce rămân vii și pline de semnificație.
Pe străzile ei pietruite se plimbă umbrele trecutului,
Iar ecourile eroilor se aud în fiecare colț și în fiecare piatră.
La marginea orașului, în pădurile de castani și salcâmi,
Se spune că se aud încă suspine de iubire și doruri neîmplinite.
Sub cerul înstelat, pe malurile Begăi, cresc povești de dragoste,
Și legende vechi transmise din generație în generație, ca vântul ce mângâie frunzele copacilor bătrâni.
În Piața Unirii, inima orașului bate mai tare,
Printre clădiri și fântâni arteziene ce strălucesc sub lumina lunii.
Aici, au loc întâlniri și comploturi politice,
Și se spune că fiecare piatră păstrează un secret ce așteaptă să fie dezvăluit.
Pe străzile înguste din Cetate, se ascund taine și mistere,
Iar fiecare colț are o poveste ce așteaptă să fie descoperită.
La fiecare pas, simți că pășești într-o altă epocă,
Și poți auzi suspinele de odinioară și râsetele copiilor ce aleargă pe străzile vechi.
În cafenelele boeme, se nasc povești și idei revoluționare,
Unde poeții și intelectualii își găsesc refugiul în cuvinte și gânduri.
La o masă de cafea sau sub lumina lămpilor cu gaz,
Se nasc discuții aprinse și planuri ce vor schimba cursul istoriei.
La marginea orașului, în suburbii și cartiere mărginașe,
Se ivesc povești de viață și de luptă pentru supraviețuire.
Fiecare casă și fiecare curte ascunde o poveste,
Și fiecare locuitor își poartă cu mândrie tradițiile și obiceiurile strămoșești.
La granița dintre trecut și prezent, Timișoara își construiește viitorul,
Cu încredere și hotărâre, depășind obstacolele ce apar.
În fiecare zi, se scrie o nouă pagină în cartea destinului său,
Și fiecare locuitor își adaugă povestea personală la mozaicul bogat al orașului.
În Parcul Central, sub umbra copacilor seculari,
Se desfășoară povești de prietenie și dragoste, de bucurie și tristețe.
Fiecare bancă și fiecare alee ascunde amintiri și întâmplări,
Și fiecare vizitator adaugă un nou capitol la frumoasa carte a parcului.
La granița dintre realitate și fantezie, Timișoara devine un loc magic,
Unde se întâlnesc personaje fabuloase și creaturi mitice.
Pe străzile înguste și în piețele aglomerate, se desfășoară scene de basm,
Și fiecare locuitor devine părtaș la o poveste ce depășește granițele realității.
La răscrucea dintre culturi și tradiții, Timișoara devine un amestec al diversității,
Unde se împletesc obiceiuri și ritualuri din toate colțurile lumii.
În fiecare festival și sărbătoare, se celebrează unitatea în diversitate,
Și fiecare locuitor se simte mândru să facă parte din acest oraș multicultural.
La marginea și în inima orașului, natura își arată splendoarea,
În grădinile și parcurile ce se întind la infinit.
Fiecare copac și fiecare floare își spune povestea,
Și fiecare râu și fiecare lac devin mărturie a frumuseții orașului.
Prin trecerea anilor și schimbările ce vin odată cu ele,
Timișoara rămâne un loc plin de farmec și mister.
În inimile locuitorilor și în amintirile străbune,
Se păstrează vie flacăra ce aprinde spiritul orașului și îi dă viață.
La finalul călătoriei prin Poveștile Timișoarei,
Îmi întorc privirea cu nostalgie spre orașul ce-mi stă în față.
Cu inima plină de amintiri și sufletul îmbogățit de experiențe,
Mă desprind încet de acest loc al poveștilor și al magiei.
Cu promisiunea că voi reveni într-o zi, să descopăr noi povestiri,
Plec cu pasul ușor și cu zâmbetul pe buze, căci știu că acest oraș,
Cu toate poveștile sale, va rămâne mereu viu și plin de viață,
Un loc unde istoria se împletește cu prezentul, iar viitorul strălucește mereu în zare.
La răscrucea drumurilor, întind mâna spre cer și rostesc un ultim gând,
Mulțumindu-i Timișoarei pentru frumusețea sa și pentru poveștile minunate.
Cu inima plină de recunoștință și dorința de a reveni,
Plec către noi aventuri, dar cu promisiunea că amintirile din Timișoara vor rămâne mereu vii în sufletul meu.
