);
Clădirea a găzduit Institutul de surdomuți, edificat în 1897-1898
Institutul de surdo-muți/Liceul Ghe. Atanasiu
Institutul de surdo-muți/Liceul Ghe. Atanasiu

Str. Gheorghe Doja nr. 16

Clădirea a găzduit Institutul de surdomuți, edificat în 1897-1898

Institutul de surdomuți, edificat în 1897-1898 la intersecția străzilor Doja și  Virgil Madgearu, a fost precedat de Școala pentru surdomuți, înființată în anul 1885 în cartierul Iosefin de către Karl Schäffer. Grație sumei lăsate prin testament de către episcopul romano-catolic Alexander Bonnaz, autoritățile locale au putut edifica Institutul pentru surdomuți. Acesta beneficia de un internat cu o capacitate de cincizeci-șaizeci de locuri. În condițiile în care anual soseau în cadrul acestuia un număr de 35-45 de copii surdomuți, trimiși de la Azilul statal pentru copii, la puțin timp internatul instituției s-a dovedit a fi neîncăpător. În acest context în anul 1912 a fost inițiată extinderea clădirii.

Odată cu începutul primei conflagrații mondiale numeroase cadre didactice din cadrul acestui institut au fost mobilizate pe front. De altfel Crucea Roșie a ocupat întreaga clădire pentru a putea amenaja primul spital de rezervă. În acest context copiii au fost trimiși acasă, iar Institutul de surdomuți a fost închis pe durata anului școlar 1914-1915. Pentru ca școala de surdomuți să poată să își reia activitatea, în anul școlar următor a fost închiriat un spațiu, situat pe str. Alexandru Odobescu, de la dr. Rudolf Menczer, iar copii au fost lăsați în grija mai multor familii. Cheltuielile presupuse de această acțiune au fost suportate de autoritățile locale și centrale. În prezent aici funcționează Liceul Tehnologic Special “Gheorghe Atanasiu”.

Clădirea iniţială, era construită în stil eclectic, având un corp central cu parter înalt şi  etaj, flancat de două corpuri laterale pe un singur nivel. Ulterior cele două corpuri laterale au fost supraetajate. Edificiul are o serie de elemente de decoraţie de factură neo-renascentistă. Paramentul edificiului este realizat din cărămidă tencuită care imită bosajele italiene, iar accesul este protejat de o mică structură trilitică cu două coloane cu antablament pe care se sprijină învelitoarea.

 

Bibliografie:

Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016.

Video
Institutul de surdo-muți/Liceul Ghe. Atanasiu

Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 15 Institutul de surdo-muți

 

14 mai 2013. Mă hotărăsc să fac ordine în ultimul dulap rămas neatins după moartea bunicii, întâmplată acum trei decenii și jumătate. Dorința de igienizare, presiunea modernității, mai exact a consumerismului postmodern care cere tot mai mult loc pentru obiectele aduse acasă după un shopping reușit, precum și nevoia de loc pentru generațiile tinere mă face să renunț la plăcerea mea, asemănătoare cu cea a bunicii, de a stoca lucruri vechi și nefolositoare, dar greu de aruncat. E vorba de cinci rafturi îndesate cu obiecte păstrate începând cu anii treizeci ai secolului trecut. Pe măsură ce le scot, văd că pot fi separate în două categorii: una romantică, a obiectelor frumoase și inutile, și una pur pragmatică, a celor folosite în gospodărie.

Prima e reprezentată de nenumărate cutii: cutii de lemn gravate înainte de primul război mondial de bunica pe când se afla încă în Austria și avea acest hobby, apoi cutii cu parfumuri, care, după eticheta lor Jugendstil, sunt tot de pe atunci, o cutie de sticlă pentru cosmeticale, cutii de bomboane ale firmelor Meindl, Mackintosh Quality Street, Suchard, Club, Excellent și un plic din 1937 de la Bonboneria „Vita” S.A., Timișoara, Bul. Regele Ferdinand 4, tel. 46-99.

Mai sunt și cutii comuniste  de la fabricile Kandia și Dezrobirea, ultimele având un fundal surprinzător de frumos, din pluș roșu sau albastru. În cutii sunt ațe de brodat, nasturi, lentile de ochelari, cărți de vizită, dantele, dantele și iar dantele, chei, flori de pus în piept, elasticuri, cauciucuri de portjartier și cuie decorative pentru fotolii.  Scrisorile de dragoste ale bunicului sunt alături de plicuri și cartonașe cu chenar negru, folosite pentru răspunsuri la scrisorile de condoleanțe primite douăzeci și cinci de ani mai târziu, când bunicul a trecut în cealaltă lume. Nenumărate fotografii o arată pe bunica în excursii, la petreceri, la o cursă de cai (unde oare?), cu pălăriuțe cochete, pantofi eleganți și mutriță zâmbitoare.  Găsesc și portretul unui baron, semnat  Walter, căruia noi, nepoții,  îi spuneam în glumă Walter von der Vogelweide pentru că era îndrăgostit de bunica, dar iubit în taină de mama. O trusă de piele cu o pipă mă pune în încurcătură, pentru că nu știam că bunicul fumase. Un caiet cu exerciții de compunere în franceză din 1914 începe cu fabula corbului și a vulpii, repovestită de bunica și corectată de profesoara ei. Se continuă în 1919 cu exerciții de limba maghiară, dovadă că bunica se pregătea să vină în Banat, unde toată viața s-a descurcat cu germana și maghiara, neavând nevoie decât de o română foarte rudimentară.

Partea practică o reprezintă un suport de săpun, becuri, cinci fiare de călcat nu foarte vechi, dar foarte grele, un tensiometru, o atelă pentru fracturi, un eventai de muște, o lanternă urâtă, comunistă, și vreo patru fierbătoare, de diferite dimensiuni, folosite de fratele meu în anii șaizeci, pe când mergea cu cortul la Costinești și stătea pe la țărani în curte.

Mai găsesc plăci fotografice de sticlă Ultra Rapid Photo Plateau 9×13 cm și etichete de tot felul. Cele mici, rotunde și delicate, erau pentru borcanele cu dulceață din cămară, iar cele școlare urâte erau pentru caietele mele. Alături sunt carnetele mele de elevă, o învelitoare de carte cu vulturul habsburgic și tot felul de chitanţe. Una din ele, trimisă în iunie 1947 de Întreprinderea Municipiului Timișoara pentru Alimentarea cu Apă, Canalizare, Hornărit și Salubritate, indică un consum de 93 m3 și o taxă de 56.000 lei.

În spate de tot, o cutie Ciorapul Aro − Pecetea eleganței, plină de creioane, unele chimice. Printre ele o adresă de la Viena: Hugo Forchheimer, Zweigniederlassung, Wien I, Schillerplatz 4. Internetul indică astăzi o bancă.

Amin! Am scos totul. Dăruiesc și arunc o parte, iar restul îl mut într-un alt dulap. Acolo obiectele nu mai au nici pe de parte atmosfera cu care eram obișnuită, nu au nici praful adunat în decenii,  care a acoperit ordinea și feminitatea din gândirea bunicii și poate chiar și dorința ei de a nu fi uitată. Desigur, amintirea sa va rămâne cu mine atâta timp cât voi trăi, dar atmosfera din dulap s-a pierdut pentru totdeauna. Bunica a murit a doua oară.

360
Panorama

Leave a comment

Română
Română English