Palatul episcopal, actualmente sediu al Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timișoara, a fost construit în paralel cu Catedrala ortodoxă sârbă, între anii 1745-1748.
Arhiereii ortodocși ai Timișoarei dispuneau, încă din perioada stăpânirii otomane, de un sediu propriu și de o biserică cu rang de catedrală, însă cele două edificii au fost distruse în timpul incendiului din anul 1737, incendiu care a mistuit întreaga cetate.
Noul Palat episcopal, actualmente sediu al Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timișoara, a fost construit în paralel cu Catedrala ortodoxă sârbă, între anii 1745-1748, în timpul mitropolitului Georgije Popović.
Palatul episcopal avea la mijlocul sec. al XVIII-lea o înfățișare diferită de cea din zilele noastre, fiind realizat în stil baroc, cu aripa sudică parțial construită, având finalizată doar fațada de pe latura estică. Pe cuprinsul sec. al XIX-lea au avut loc mai multe etape de construire, fiind finalizată aripa sudică și construită din temelii aripa vestică.
Cele mai ample intervenții asupra edificiului au avut loc la începutul sec. XX, în perioada episcopului Georgije Letić. În conformitate cu proiectul arhitectului timișorean László Székely, palatul a suferit modificări majore: a fost finalizată aripa vestică, aripa sudică a fost supraetajată, iar în ceea ce privește fațada edificiului, vechiul decor baroc a fost înlocuit cu unul eclectic cu influențe bizantine. Lucrările au fost finalizate în octombrie 1906.
Catedrala ortodoxă sârbă cu hramul Înălţarea Domnului a fost construită în paralel cu Palatul episcopal, fiind terminată în anul 1748, mărturie în acest sens stă o inscripție păstrată în incinta edificiului. Realizată în stil baroc, biserica și-a păstrat în linii generale forma inițială din sec. al XVIII-lea. Din considerente militare și strategice, care prevedeau o limitare în ceea ce privește înălțimea clădirilor din Cetate, biserica nu a fost edificată inițial cu cele două turnuri, acestea fiind adăugate abia în anul 1791.
În prima jumătate a sec. al XIX-lea (1830 – 1836) au fost întreprinse importante lucrări în interiorul bisericii, fiind realizat noul iconostas, operă a sculptorului Mihajlo Janić și a pictorului Constantin Daniel (supranumit Tiziano al Banatului).
Până la mijlocul sec. al XIX-lea biserica a fost utilizată de întreaga comunitate ortodoxă din Timișoara-Cetate, iar după separarea ierarhică a rămas în proprietatea comunității sârbe.
Bibliografie:
- Stevan Bugarski, Ljubomir Stepanov, Srbi u Temišvaru – Grad, Savez Srba u Rumuniji, Temišvar, 2011, pp. 126-127; 149-163.
- Stevan Bugarski, Srpsko pravoslavlje u Rumuniji, Temišvar-Beograd-Novi Sad, 1995, pp. 152-157.
Episcopia și Catedrala ortodoxă sârbă
„Azi am ascultat un «Gospodi pomilui» la biserica sârbească. Cea mai frumoasă slujbă şi cor pe care le-am pomenit pe acì şi chiar interiorul e mai simpatic decât episcopia lor din centru. Un Sf. Gheorghe dulce şi zâmbitor se luptă cu un balaur, jucându-se şi distrat, de par’că se hârjoneşte cu o javră.” (Cora Irineu, Scrisori bănățene, Editat și tipărit de Cultura Națională, București, 1924, p. 6)
Pe latura vestică a Pieţii Unirii, faţă în faţă cu Domul, se află biserica episcopală şi Palatul diocezei ortodoxe sârbeşti. Primele construcţii ale parohiei ortodoxe au căzut victime ale incendiului din 1728. După această calamitate până în 1745 a existat numai o casă de rugăciune în acest cartier al oraşului. Când mitropolitul din Niš, Gheorghe Popovici, a devenit episcop al bisericii ortodoxe din Timişoara, a construit, cu ajutorul unor donaţii din partea credincioşilor, între anii 1745-1748, biserica, la început fără turnuri, şi reşedinţa episcopală. Acest complex a existat înaintea Domului romano-catolic. În 1791 când biserica a fost restaurată sub episcopul Petru Petrovici, ea a fost completată cu cele două turnuri în care sunt amplasate cele cinci clopote, din care unul cântăreşte 800 de kg. Biserica a fost folosită în comun de către credincioşii ortodocşi români şi sârbi până la mijlocul secolului al XIX-lea, când cele două biserici s-au despărţit.
În 1906 episcopul dr. Gheorghe Letici a iniţiat o renovare amănunţită a bisericii şi a palatului episcopal fiind construită totodată şi o clădire nouă. Iconostasul bisericii este opera sculptorului în lemn Mihailo Ianici. Multe dintre icoanele bisericii sunt opera pictorului timişorean Constantin Daniel. La 24 august 1964 biserica a fost declarată monument istoric. Faţada palatului episcopal este dominată de un balcon şi de blazonul episcopiei amplasat pe frontispiciul înalt al clădirii. În interior se află Vicariatul ortodox sârbesc şi Muzeul diocezei sârbeşti, putând fi admirate şi obiecte din mănăstirile şi bisericile din Ciacova, Sânpetru Mare, Ivanca, Foeni, Petrovaselo şi Bezdin. Colecţia e completată de un număr însemnat de gravuri dintre care unele aparţin lui Zaharia Stefanovici Orfelini.
Else von Schuster (n. 1925 ) intervievată de Adrian Onică în 2000 şi 2001 la Timişoara ( Arhiva A Treia Europă , BCUT)
Fragment Nenadovici Aici Poza cu Corul de la Episcopie 1923
(Vorbiţi-mi despre corul bisericesc al sârbilor) În perioada dintre cele două războaie mondiale, sârbii au avut în Timişoara trei coruri bisericeşti, din care unul era al Catedralei din Piaţa Unirii (în poză este întregul cor, cu toată conducerea, cu preşedinte, vicepreşedinte, inclusiv şi tatăl meu este acolo fotografiat) şi au mai fost două coruri, tot bisericeşti: unul în cartierul Fabric, la biserica din Piaţa Traian, şi unul în Mehala. În afară de asistenţa la liturghia din fiecare duminică, de la biserică, au avut şi concerte în afara bisericii, iar cele două coruri, cel din Cetate, al Catedralei şi cel din Fabric, au fost şi în Iugoslavia la turnee şi chiar la concursuri între coruri bisericeşti. (Cât au existat aceaste coruri?) Aceste coruri au existat până la începerea războiului, adică până în ’41. Erau într-un număr impresionant în cor (cât se vede şi în fotografie) şi pe urmă numărul acesta s-a diminuat şi a dispărut odată cu apariţia comunismului, în ’44-’45. Pe urmă s-a reînfiinţat. Unora le era frică să participe. S-a făcut un cor bisericesc, vorbesc de acesta din Cetate, al Catedralei. S-a înfiinţat apoi numai cor bărbătesc, cu un număr foarte limitat, de 16-18 oameni. El a fost însă iniţial un cor mixt.
După ’44-’45, când teroarea comunistă era din ce în ce mai accentuată şi erau manifestări antireligioase, presiuni, iar oamenii erau angajaţi în diverse locuri, le era frică să participe în fiecare duminică la slujba religioasă. Ei aveau şi de 2-3 ori pe săptămână repetiţie şi asta era considerat ca ceva subversiv de către autorităţile comuniste şi a fost o perioadă când n-a funcţionat deloc. Pe urmă a început sub forma aceasta de cor bărbătesc, din care tatăl meu n-a mai făcut parte, pentru că era deja bolnav şi n-a mai putut să meargă la acest cor. Pe urmă s-a desfiinţat în totalitate. Reînfiinţarea unui cor sârbesc al Catedralei s-a făcut după 1990 şi este acum un cor foarte puternic şi calitativ realizat.
(Unde se ţineau atunci repetiţiile?)Repetiţiile se ţineau în clădirea alăturată bisericii, în stânga bisericii, care tot de biserica sârbească din Cetate aparţine, într-o sală unde era reşedinţa preoţilor, sala de şedinţe a preoţilor. Era o încăpere destul de mare unde se făceau aceste repetiţii.
(…) Existau cluburi sau locuri unde se întâlneau sârbii? Da, de exemplu când corul din Cetate avea o repetiţie seara, atuncea ei se duceau la restaurantul Şpidu, unde acuma este Muzeul Revoluţiei ( era în 2003 – n.n.) pe Gheorghe Lazăr. Dacă erau bărbaţi în cor atuncea deja soţiile aşteptau acolo sau invers.
Fragment din interviul realizat de Onica Adrian cu Nenadovici Vladimir (n.1923), intervievat de Adrian Onica în febr. 2003, Timişoara ( Arhiva A Treia Europă , BCUT)
