Una dintre cele mai îndrăgite clădiri ale Timișoarei, Palatul Băncii de Scont din Piața Unirii, a fost construită după planurile arhitecților Marczell Komor și Dezső Jakab în stilul Secession maghiar, în anul 1909.
Printre clădirile emblematice ale orașului se numără și Palatul Băncii de Scont sau Palatul Miksa (Max) Steiner, edificiu amplasat în colțul sud-vestic al Pieței Unirii. Una dintre cele mai îndrăgite clădiri ale Timișoarei, Palatul Băncii de Scont a fost construit după planurile arhitecților Marczell Komor și Dezső Jakab în stilul Secession-ului maghiar.
Palatul poartă numele comanditarului său, fabricantul de spodiu Max Steiner. Edificiul a fost finalizat în vara anului 1909, fiind conceput ca un imobil de raport. Proprietarul palatului, Miksa Steiner, deținea și un alt imobil spectaculos, în cartierul Fabric, tot în regim de închiriere.
Ornamentele din ceramică smălțuită Zsolnay și motivele decorative naționale încadrează clădirea în mai sus amintitul curent Secession de factură maghiară.
Ornamentația existentă pe fațada clădirii ne indică destinația inițială a clădirii, cea de bancă. Simboluri precum stupii de albine, care sunt reprezentați pe frontonul edificiului și deasupra ușii de acces, sugerează funcțiunea bancară al imobilului.
În Palatul Miksa Steiner a funcționat în perioada antebelică Banca de Scont a Ungariei de Sud, instituție bancară înființată în anul 1906.
Restaurat recent, Palatul Băncii de Scont se numără printre cele mai îndrăgite clădiri din Timișoara, fiind un element reprezentativ al Secession-ului local.
Bibliografie:
- https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Cetate/adresa/Gheorghe+Laz%C4%83r/1 – site accesat în mai 2022.
- Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016, pp. 308-309.
Banca de Scont (palatul Max Steiner) din Piața Unirii
Robert Șerban
un copil scrie de zor
cu degetul în aer
rând după rând
până ajunge jos
aproape de iarbă
se-așază în fund
întoarce capul și-mi zâmbește
să nu te oprești
îi spun
iar el
contrariat și sâsâit
îmi aduce aminte
că în mijlocul unei povești
nu se pune punct
iunie 2022
„Drumul nostru de iarnă duce şi prin Timişoara, atât de apropiată inimii noastre, din anii deschiderilor de orizont. În primele zile ale lui februarie, zăpada căzută în neştire câteva săptămâni, după geruri de minus douăzeci şi cinci de grade, a prins să se topească pripit şi trotuarele sunt mărginite de pîraie tulburi care curg de-a lungul străzilor, cu confluenţe de mlaştini la răspântiile mai mari… Totul răsare parcă murdar din neaua care se topeşte, dar nespus de proaspăt şi însorit din amintire. Au fost parcuri îmbătate de miresme şi culori, de-a lungul acestui canal, care pe vremuri, în anii tinereţii noastre, mărginit de cealaltă parte de un bulevard atât de orgolios pentru timpul său, părea sub razele oblice ale crepusculului, o neverosimilă Senă şi nu era decât Bega. Pretutindeni erau pe atunci flori şi fete tinere îmbrăcate în alb, care, cu rachetele de tenis în mână, veneau şi plecau, spre reţele prezente în tot oraşul ca nişte porumbei albi… Era compensaţia mea pentru anii de studenţie visaţi la Heidelberg.” (Camil Petrescu, Trei primăveri, Timișoara, Editura Facla, 1975, p. 250)
