În anul 1782 după ce Timișoara a devenit oraș liber regesc și magistratul german și cel rascian au fost unificați într-o singură primărie, a avut loc o renovare semnificativă a clădirii primăriei și o extindere a spațiilor acesteia, realizată de arhitectul/constructor Josef Aigner.
Bazele primei Primării a comunității germane din Timișoara au fost puse la 1 ianuarie 1718. Conducerea acesteia arăta într-un document din anul 1731, adresat Administrației Țării Banatului, că trebuiau luate măsurile necesare pentru construcția unui sediu pentru primărie. La sfârșitul aceluiași an a fost pusă piatra de temelie a clădirii, a cărei edificare a costat 26.000 de guldeni și care găzduia și alte oficii orășenești. În anul 1782 după ce Timișoara a devenit oraș liber regesc și magistratul german și cel rascian au fost unificaţi într-o singură primărie, a avut loc o renovare semnificativă a clădirii primăriei și o extindere a spațiilor acesteia, realizată de arhitectul/constructor Josef Aigner.
În secolul al 18-lea ședințele uzuale din cadrul primăriei aveau loc de două ori pe săptămână, respectiv lunea și vinerea, iar dacă primarul considera că era necesar putea fi programată și o ședință extraordinară în altă zi a săptămânii. Primarul și consilierii municipali trebuiau să dea un exemplu prin comportamentul lor și să evite orice formă de corupție, în caz contrar fiind sancționați pe măsura faptelor lor.
Asediul cetății de către armata revoluționară în anul 1849 a provocat daune clădirii primăriei, astfel că aceasta a trebuit să fie reconstruită conform unui proiect elaborat în 1858. Clădirea actuală este realizată în stil eclectic. Un secol mai târziu Primăria s-a mutat în sediul actual.
În centrul pieței se află monumentul Sf. Maria, executat de sculptorii Wasserburger și Blim după proiectul lui Raffael Donner. Monumentul în stil baroc a fost comandat în 1753 și sculptat la Viena, fiind montat în piaţă în 1756, la inițiativa Congregației Sf. Nepomuk, pe soclul acesteia fiind redate episoade din viața Sf. Nepomuk. Această statuie, care comemorează epidemia de ciumă din 1738-1740, a luat locul unei statui mai vechi a Sfântului Nepomuk, care se află în prezent în fața bisericii Millenium din cartierul Fabric. La rândul său statuia Sf. Maria a fost înlocuită după revoluția de la 1848-1849 cu Monumentul Fidelității, dar și-a recâștigat ulterior poziția inițială.
Bibliografie:
- Mihai Opriș, Mihai Botescu – Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
- Bela Schiff, Unser Alt-Temeswar, Editura Sonntagsblatt, Timișoara, 1937.
Primăria Veche și monumentul Sf. Maria
Robert Șerban
nu toate urmele gloanțelor din 89
au dispărut
pentru astuparea unora
nu s-au mai găsit bani
iar sărăcia a lăsat atâta timp
ochii ăștia deschiși
ca uneori să ne intersectăm privirile
și să nu ne prefacem
că nu știm
iunie 2022
„Timișoara are o gară măreață. De la dânsa înainte, pe cel mai bun pavagiu de asfalt, neted și măturat, treci pe lângă scânteierea fereștilor din șase rânduri ale unei uriașe mori, apoi printre aleile de copaci bătrâni ale unei plimbări care adăpostește, cu toată răceala serii, părechi ce se bucură de luna toamnei fiindcă au pierdut pe a primăverii. Suflări aspre vin de la apa Begăi, pe care se deslușesc scânduri îngrămădite, luntri părăsite. Un mare pod de fie duce peste dânsa la un cartier de case înalte, pe care le înălbește electricitatea. Apoi iarăși urmează drumul printre copaci, pe care se scurg încet cară țărănești cu coviltirele albe. În sfârșit, la întrarea unei înguste strade cu clădirile mari, iată un strălucitor palat cu fațada de teatru, care arată o cafenea de mâna întâi, apoi gangul la marele hotel Kronprinz, vrednic să steie în orice capitală mare. Proprietarul e un șvab, toată lumea vorbește nemțește; în față un hotel mai mic are numai firma germană. De la început Timișoara se arată ceea ce este: orașul făcut pe ruinele reședinții de pașă turcesc, după planuri drepte, pentru șvabii Banatului și alți pribegi aduși din câtă-i lumea, și din Lorena franceză, și din Spania, de cârmuirea germană.” (Nicolae Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat, Ediție îngrijită de Lucian Cursaru, vol. II, București, Editura Minerva, 1977, p. 118-119)
O seară muzicală – Piața libertății
Umblam într-o seară liniștit prin centrul Timișoarei, iar odată ajuns în Piața Libertății nu am putut să nu percep auditiv niște sunete care păreau a fi realizate de un instrument necunoscut mie la acel moment. În timp ce mă apropiam, acele sunete îmbietoare îmi ofereau o stare de relaxare interioară. Fiind la o distanță suficientă realizez cu stupoare că domnul care realiza sunetele folosea un instrument ce arată ca și cum ar fi adus de extratereștrii, un fel de mini navă spațială. Ulterior am aflat că acel instrument se numește Handpan și nu este un instrument chiar ieftin, dar în acele momente nu am putut decât să mă așez pe o bancă, să ascult muzica și să privesc cu interes modul în care se utiliza instrumentul respectiv.
Emilian P, Student UPT, 2023
