Calea Martirilor și Revoluția din 1989
Calea Martirilor din Timișoara reprezintă un loc important în memoria colectivă despre Revoluția din Decembrie 1989.
Ascultă versiunea audio.
”Comunismul s-a născut pe Neva și a murit pe Bega.” Timișoara este primul oraș liber de comunism din România, iar Calea Martirilor din Timișoara reprezintă un loc important în memoria colectivă despre Revoluția din Decembrie 1989.
În zilele de 17 și 18 decembrie 1989 confruntări sângeroase au avut loc în Calea Girocului (astăzi Calea Martirilor), când Armata şi trupele de Securitate au pus în aplicare ordinul „Radu Cel Frumos“, deschizând focul împotriva manifestanţilor în mai multe zone din Timișoara: Catedrală mitropolitană ortodoxă, Piaţa Libertăţii, Piaţa 700, Podul Decebal, Calea Girocului, Calea Lipovei, Calea Aradului.
Mii de persoane au participat la protestul din după-amiaza zilei de 17 decembrie pe Calea Girocului. Cinci tancuri ale U.M. 01115 Timişoara au fost oprite la intersecţia Căii Girocului cu strada Lidia, acestea trebuind să ajungă în zona centrală a orașului pentru a-i împrăştia pe demonstranţi. Aceste momente ale Revoluţiei din Decembrie 1989 au fost percepute ca un război de manifestanții din Calea Girocului, astăzi Calea Martirilor.
Revoluția din 1989 și Calea Martirilor
Ascultă versiunea audio.
Amintiri din Revoluție
Constantin Duma, fotoreporter AGERPRES
Presiunea evenimentelor din 20 decembrie m-a găsit deplasându-mă între clădirea Județenei de Partid, unde Constantin Dascălescu, prim-ministrul Republicii Socialiste România, trimisul lui Nicolae Ceaușescu, era în discuție cu grupul de revoluționari, si adunarea populară din Piața Operei, care avea la acea oră câteva zeci de mii de oameni ieșiți din fabrici și uzine, de acasă. Venind de la Piața Operei, vis-à-vis de Poștă am întâlnit un grup de tineri care mărșăluia în frunte cu Tricolorul desfășurat. Întâlnirea cu ei mi-a adus în minte un prim gând : Doamne, dă să nu se tragă și asupra acestor oameni așa cum s-a tras si duminică seara în oricine, fără discernământ.
Mai aveam în minte figurile oamenilor din fața Catedralei asupra cărora s-a tras cu gloanțe de război. Oameni nevinovați. Prima stare a fost să nu pot să-mi opresc lacrimile care-mi curgeau pe obraz, plângând printre oameni ; parcă vedeam aceleași fețe, precum duminică seara. Aveam o ingrijorare care m-a marcat din 17 decembrie. De fratele meu m-am despărțit duminică seara inainte de a se trage asupra oamenilor in fata Catedralei. El a plecat cu un grup și nu s-a întors acasă în noaptea de duminică, nici luni, nici marti. Îl căutasem luni și marți la fabrică și la spitalul județean, de unde veneau doar povești foarte triste. Nu am găsit nimic despre el. Se suprapunea imaginea lui peste figurile oamenilor de vârsta lui din grup si mă făcea să plâng de frica a ceea ce s-ar putea repeta, dar și de bucuria că fratele meu poate fi oricare dintre oamenii din stradă și să fi scăpat cu bine. Au mai trecut câteva ore bune până când, din mulțime, l-am văzut în balconul Operei vorbind în numele muncitorilor din Electrotimiș. Abia atunci mi s-au uscat lacrimile zilei de 20 decembrie 1989. Am făcut această fotografie cu lacrimi amare în ochi. Unul dintre tineri m-a intrebat : plângi de bucurie ? I-am răspuns : nu știu. Nici nu știam.
