Cartierul Soarelui este rezultatul unui program amplu de construcții de locuințe din panouri mari prefabricate, în timpul regimului comunist.
Ascultă versiunea audio.
La începutul anilor `60 ai secolului XX regimul comunist a început un program amplu de construcții de locuințe în noile cartiere dormitor din Timișoara, compuse din blocuri de locuințe cu patru, opt sau zece etaje, din panouri mari prefabricate.
Conform opiniilor arhitectului Mihai Opriș, în pragul Revoluției din Decembrie 1989 peste două treimi din populația Timișoarei locuia în asemenea blocuri.
În 1964 se construiește cartierul Tipografilor, apoi cel din Calea Șagului, Circumvalațiunii, Calea Aradului, Calea Lipovei, Torontal, Matei Basarab, Girocului, Soarelui, Modern, Dâmbovița. Acestea sunt cartiere cu zeci de mii de locuințe, repartizate cu titlu de gratuitate oamenilor muncii sau achiziționate ca locuințe de serviciu de către numeroasele întreprinderi și fabrici din Timișoara ori vândute ca proprietate personală prin instituția O.C.L.P.P. În multe cartiere erau absente dotările funcționale necesare unui cartier de locuit.
Regimul totalitar a pus accentul pe cantitate și realizarea unui număr important de construcții cu grad diferențiat de confort, calitatea acestora fiind mediocră în multe cazuri.
Mihai Opriș, Timișoara. Mică monografie urbanistică, Editura Tehnică, București, 1987
Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
https://www.hartablocuri.ro/istoria-blocurilor/#comuniste
https://www.filmedocumentare.com/viata-in-blocurile-comuniste/
https://www.vice.com/ro/article/wxeg7q/viata-la-bloc-in-anii-80-ai-comunismului-ceausist
Cartierul Soarelui, cartier-dormitor, școlile
Ascultă versiunea audio.
Am petrecut vreo zece ani din viața mea ca profesoară. Întâi, la şcoala de pe Moise Nicoară, stradă ce se prelungea până spre Bega, aproape de podul de la Prinţul Turcesc. Clădirea „veche” a școlii, cum îi spuneam noi, aparținuse bisericii. Alături s-a construit o alta, cea „nouă”. Venisem aici direct din facultate, ca șefă de promoție. Cum eram cea mai tânără, am fost repede pusă responsabilă cu pionierii. Trebuia să mă ocup de „propaganda vizuală”. În școala vopsită cazon, după modelul timpului, cu pereți ce imitau marmora sau lemnul, am produs o mică revoluție: am introdus culorile solare, portocaliul proaspăt, albul… Școala se transformase. Avea un aer tineresc, reconfortant, Am fost invitată la ședințele pe oraș ale directorilor să vorbesc despre „rolul propagandei vizuale în educație”. Nu mică a fost surpriza când, în loc de a preaslăvi valorile educației ideologice, recurgând la limba de lemn a timpului, am arătat cât de important este mediul pe care ni-l creăm în jur, cum falsul marmorei cu care acoperim pereții, induce copiilor, subliminal, minciuna, cum performanțele școlare sunt dependente de atmosfera proaspătă a culorilor din jur. Era prin anii 80.
La câțiva ani, m-am mutat în Circumvalațiunii, la Școala Generală 18. Apoi, după 90, am plecat din sistemul de învățământ. Apăreau semne ce-mi plăceau și mai puțin.
(Fragment din Zile de la capăt și alte zile 2. Pagini de (pseudo)corespondență. 19 iunie – 19 decembrie 2015, volum manuscris de Sorina Jecza)
