De la inaugurarea sa, în data de 1 mai 1963, stadionul a beneficiat de numeroase modificări.
Ascultă versiunea audio.
Având la ora actuală o capacitate de peste 32.000 de locuri pe scaune, stadionul “Dan Păltinișanu” din Timișoara este al doilea stadion ca mărime din România, mai mare fiind doar Arena Națională din București.
De la inaugurarea sa, în data de 1 mai 1963, stadionul a beneficiat de numeroase modificări, atât în materie de denumire (purtând de-a lungul timpului mai multe nume: “1 Mai”, “Politehnica”, “Silviu Bindea”, ”Dan Păltinișanu”), cât și în materie de aspect (introducerea unei instalații moderne de iluminat nocturn, a sistemului de irigare automat, achiziționarea unei tabele electronice de scor etc).
Marele stadion timișorean putea să găzduiască inițial, pe gradene cu bănci de lemn, aproape 40.000 de spectatori, pentru ca în urma modernizării stadionului și montarea scaunelor, capacitatea acestuia să scadă la 32.000 de locuri.
Stadionul a fost în mod tradițional gazda echipei de fotbal Politehnica Timișoara, iar actuala denumire a edificiului sportiv onorează încă din anul 1995 memoria celebrului fotbalist și căpitan al Politehnicii, Dan Păltinișanu, cel care a îmbrăcat culorile alb-violet timp de zece sezoane.
În decursul timpului, stadionul timișorean a găzduit diverse competiții sportive, concerte sau manifestări propagandistice organizate de regimul comunist. Pe gazonul stadionului au jucat de-a lungul timpului echipe de prim-plan ale fotbalului european și mondial: Real Madrid, Juventus Torino, Celtic Glasgow, Atletico Madrid. Stadionul a fost în câteva ocazii și gazda naționalei de fotbal a României. În 1984 a găzduit concertul solistei iugoslave Lepa Brena, fiind la data respectivă unul dintre cele mai impresionante spectacole desfășurate în Timișoara comunistă.
Stadionul ”Dan Păltinișanu” face parte din domeniul public al Județului Timiș, fiind la ora actuală în administrarea Direcției de Prestări Servicii din cadrul Consiliului Județean Timiș.
În viitorul apropiat se preconizează demolarea vechiului stadion timișorean și înlocuirea acestuia cu un stadion nou și modern, care să beneficieze de toate facilitățile unei arene europene contemporane.
Bibliografie:
- https://dpstimis.ro/servicii/stadionul-dan-paltinisanu – site accesat în martie 2023.
- http://venusbnb.ro/informatii-utile/stadionul-dan-paltinisanu – site accesat în martie 2023.
- https://adevarul.ro/stiri-locale/timisoara/47-de-ani-de-istorie-pe-stadionul-dan-1356577.html – site accesat în martie 2023.
- ”Drapelul roșu”, Anul XIX, nr. 5701, Timișoara, 3 mai 1963.
Stadionul Dan Păltinișanu și zona de agrement
Ascultă versiunea audio.
Imediat după ce Peter a plecat, mergeam serile să înot. Era „terapia” mea tăinuită, cu care mă apăram de frica cu care mă sculam dimineaţile că mai începe o zi, de greul de a o lua de la capăt, de oboseală, de frig…
De afară, niciun semn vizibil. Măşti, coregrafie, pojghiţa protectoare a unui limbaj convenţional, însă, cu cât zilele erau mai „corecte”, cu toate gesturile mecanice aşteptate, cu atât era mai adânc hăul nopţilor. Cu cât lumea din jur era mai numeroasă, cu atât sporea singurătatea.
Trebuia păcălit timpul. «Trucul» ce-mi reușea era înotul, cu controlul mişcării până în lungul braţului. Mergeam la Sala 2. Un bazin, încă unul, și altul, și altul… până la epuizare. Gândul se prelungea doar până la capătul spre care tindeam: un bazin și încă unul. Ajungeam acasă epuizată. Somnul se restabilea, încet. Slăbisem. Într-un fel, părea că întinerisem. Am aplicat terapia înotului până ce ritmul noii vieți s-a mai așezat în matcă. Vreo cinci ani. Odată cu bienala, am schimbat terapia înotului cu munca.
Munca o mai practic și azi. La înot am renunțat, din păcate.
(Fragment din Zile înnoite 17. Pagini de (pseudo)corespondență. 16 aprilie – 19 iunie 2019, volum manuscris de Sorina Jecza)
Regele
de Darius Mihai Cioară, clasa a VI-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Un rege dintr-un palat i-a cerut servitorului lui să îi creeze o mașină a timpului, pentru a vedea cum va arăta palatul peste 1000 de ani. După multe încercări eșuate, servitorul a reușit să creeze mașina timpului, iar regele a intrat în ea și a selectat opțiunea de a merge în exact același loc în care era atunci, dar peste 1000 de ani.
Când a deschis ochii s-a trezit într-o piațetă.
– Unde sunt? întrebă regele.
– Ești în Timișoara, în Piața Libertății, zise un om care se plimba pe acolo.
– Ce Timișoara? Aici trebuie să fie Palatul Portingham.
Domnul se dovedi unul de treabă și îl îndrumă pe rege prin toată Timișoara, începând cu Centrul orașului.
– Acesta este Centrul Timișoarei, unul dintre cele mai frumoase locuri din Timișoara și aici este Opera Timișoarei.
Regele se dovedi impresionat de centrul acestui oraș modern, el remarcând clădirile înalte și colorate pe care nu le văzuse nici măcar în poveștile pentru copii. Ei continuară să meargă înspre stadionul Dan Păltinișanu:
– Ce este această clădire?
– Este un teren de fotbal denumit Dan Păltinișanu.
– Ce este fotbalul? întrebă regele.
– Un joc cu o minge pe care trebuie sa o bagi într-o poartă.
Regele se uită la teren și a observat că era cât curtea castelului său. El își aminti de casă și i s-a făcut dor. Oare ce s-a mai întâmplat prin palat?
Dar mergând mai departe, regele a văzut un parc, iar în parc erau niște lucruri ciudate, despre care ghidul său i-a spus că sunt tobogane, trambuline, și un labirint întortochiat ca o problemă la matematică, folosite de copii pentru joacă. Parcă auzise că exista un labirint si la Paris, în grădinile regale, dar el nu avea așa ceva.
– Cum se numește locul acesta? întrebă regele.
– Parcul Copiilor, unul dintre cele mai frumoase parcuri din Timișoara, făcut pentru copii și părinți.
În parc erau mulți copaci, toți cu coroane stufoase ce dădeau farmec acestui peisaj.
La întoarcere spre Centru, cei doi au realizat că au multe în comun, deoarece ambii își iubeau orașul și țara. Ajunși înapoi în Piața Libertații, regele și ghidul său de-abia s-au putut despărți, deoarece au legat o prietenie foarte strânsă.
– Ce frumoasă este Timișoara, spuse regele. Chiar mă bucur de viitorul pământului acestuia. Aș mai sta, dar trebuie să mă întorc la palatul meu.
– Păcat că ne despărțim. Cel mai probabil nu ne vom mai întâlni niciodată, dar mă bucur că ne-am putut cunoaște.
Regele a intrat în mașina timpului și a selectat același loc, dar în 1024. Ajuns înapoi, le-a povestit celor de la Curte cum va arăta viitorul și cât de frumoasă este Timișoara. Drept amintire, și-a făcut și el un labirint în curtea palatului și un mic teren de fotbal.
Timișoara în timp
de Mara-Gabriela Pakai, clasa a XI-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Într-o zi însorită de august, ciorile creau din când în când un nor de umbră deasuprea parcurilor Timișoarei, însă în Parcul Central un alt fel de umbră se așternea, una provocată de strigăte:
– Nu mai vreau sa te văd vreodată! Du-te acasă.
– Bine! Am venit doar pentru tine, dar dacă nu știi să apreciezi asta, mă duc cât mai departe de tine, să mă pot relaxa într-un final!
– Clar! Că-ți este așa de greu să ieși din zona de confort încât la orice inconvenient fugi!
***
Cei doi turiști îndrăgostiți nu dădeau semne că romantica lor călătorie ar fi de succes. Ema și Mihnea și-au propus să sărbătorească un an de relație printr-o excursie în toate marile orașe ale României, în vara de dinaintea începerii primului an de facultate. A fost mai mult dorința Emei, dar Mihnea fiind îndrăgostit până peste cap a acceptat, considerând călătoria un prilej bun de a-și cunoaște iubita mai bine.
Au ajuns la Timișoara, orașul în care părinții Emei se cunoscuseră în urmă cu 30 de ani. În poșeta ei, decorată cu brelocuri și plină de hârtiuțe mâzgălite, lucruri găsite pe stradă și bomboane uitate, Ema pusese și o plăsuță cu imagini și hărți păstrate de părinții ei în cutiile de amintiri. Tocmai ieșiseră din gară și se îndreptau către cazarea lor la hotelul din inima Timișoarei, cu același nume. Urma să petreacă trei zile descoperind frumoasa capitală culturală europeană a anului 2023 și recreând imaginile pe care Ema le primise de la părinți.
Orașul, însă, trecuse prin schimbări subtile în tot acest timp, și ce părea un loc de basm în povestirile părinților ei ar putea să-și fi pierdut o parte din farmecul de odinioară. Oare cum va reacționa fata când va realiza că nu poate reînvia toate amintirile părinților ei?
***
Mihnea puse harta orașului pe măsuța de cafea din camera de hotel, care abia mai rămânea întreagă de la toate pliurile și îndoiturile din timp, mai puse și câteva pliante de publicitate cu evenimentele săptămânii găsite la recepție și încerca să găsească locul corespondent fiecărei poze îngălbenite cu fețele tinere și viguroase ale părinților Emei. În timpul acesta, ea își pregatea ținutele pentru următoarele zile dar și un ghiozdănel cu ronțăieli, baterii externe, apă, șervețele și alte posibile necesități.
Prima oprire a fost Teatrul Național. Nu au avut mult de mers, deoarece hotelul este situat vis-a-vis de clădirea Teatrului. Mihnea cumpărase bilete supriză pentru ”O scrisoare pierdută”, una dintre piesele preferate ale Emei, ea îndrăgind comediile. În fața intrării, Ema a rugat gardianul să le facă o poză cu aparatul Polaroid. În cea originală, abia se observau micile siluete ale cuplului așezate în fața grandioasei clădiri, cu un tramvai în stânga, care tocmai trecuse de ei. Ema a fost surprinsă de lipsa șinelor care traversau piața pe vremuri, dar a rămas recunoscătoare pentru liniștea și siguranța aduse de dispariția lor.
Chiar înainte să intre, Mihnea îi oferă dragei lui biletul pentru piesa ce urma să înceapă. Ema, care adoră surprizele, începu să țopăie de bucurie, agățându-se de gâtul iubitului ei.
În pauza dintre acte, Ema realizează ora târzie și începe să simtă o agitație în piept. Se foiește într-una, numărând pe degete câte obiective încă îi mai rămâneau de bifat. A încercat să se bucure de spectacol, dar lista lungă de locuri pe care dorea să le viziteze nu-i dădea pace.
– Mihnea, apreciez surpriza și m-am bucurat enorm de piesă, dar știi că timpul e scurt, iar lista de obiective e lungă. După ziua de azi ne mai rămân doar două zile, dar din listă am bifat un singur punct!
– Ema, liniștește-te, mai avem o groază de timp, și acum ne îndreptăm către al doilea obiectiv, spuse el blând, mângâindu-i spatele peste sacoul pe care i l-a oferit.
– Ai dreptate… totuși de mâine nu mai pierdem timpul! Facem orar la minut, surâde ea tremurând de la adierea răcoroasă dintre străduțele pavate hipnotic.
***
A doua zi au explorat o mare parte din clădirile importante ale Timișoarei. Ema bifa fiecare punct de pe listă cu o satisfacție aproape copilărească, în timp ce Mihnea, ușor obosit, se simțea tras de colo-colo.
– Am rămas fără hârtie pentru aparat, afirmă fata cocoțată în vârful patului, satisfăcută după ziua productivă din care a reușit să profite de fiecare moment.
– Da, astăzi chiar ai reușit să epuizezi tot, răspunse Mihnea acru.
– Mâine putem merge la Mall să mai cumpărăm un pachet. Sunt așa fericită că am reușit să trecem pe la Palatul Weisz, Catedrala Mitropolitană, Casa Tineretului, Stadion și Parcul Rozelor. Am vizitat 5 locuri într-o zi! Suntem grozavi! Acum le pot arăta alor mei construcția completă a Casei Tineretului. Ai observat că în poza lor muncitorii din spate se hilizeau la cameră?
– Nu, dar am observat cum harta cu rutele tramvaielor pe care ți-au dat-o și ai insistat să o folosim e complet eronată, cum la imaginea din fața Catedralei mama ta ținea o punguliță de anafură, dar tu nu ai avut răbdare până la finalul slujbei și cum Parcul Trandafirilor aparent nu mai exisă!
– Haha…, da… a fost amuzantă căutarea parcului. Noroc că bătrânelul acela ne-a auzit și ne-a replicat că acum se numește Parcul Rozelor, dar e același lucru. Cât despre Catedrală, știi că nu aveam timp să stăm mult! Cu tramvaiele îndr-adevăr a fost greșeala mea.
– Nu mi se pare că apucăm să ne bucurăm de ceva cu graba asta și insiști atât de mult pe recrearea unui moment din alta eră, care nu îți aparține, încât devii obositoare, se răstește Mihnea.
– Ești răutăcios, noapte bună.
***
Dimineață, Mihnea nu dori să o însoțească pe Ema în vizitarea Politehnicii, unde studiase tatăl ei. După câteva ore, fata s-a întors îmbufnată și l-a forțat pe partenerul ei să meargă după hârtie pentru poze cât timp ea se plimbă prin Complexul studențesc. Au stabilit să se întâlnească lângă fântâna cu punctele cardinale, la Bastion.
– Au căminele aproape la fel de faine ca ale noastre! spuse Ema încercând să destindă atmosfera.
– Uite, au o expoziție de artă! observă Mihnea încântat, sorbind din cafeaua de împăcare pe care i-o cumpărase Ema din complex.
– Nu avem timp. Mai avem de vizitat parcurile din centru, să luăm prânzul la Fabrica de Bere și să ne plimbăm pe malul Begăi. Îi întoarce spatele și înmânează aparatul unui domn de la intrarea în expoziție.
În drumul spre Parcul Central, Mihnea a rămas tăcut și posomorât. Ema mergea cu pași rapizi în timp ce bolborosea ceva de lipsa florilor.
– Ema oprește-te. Dacă atât de mult te grăbești și refuzi orice propunere din partea mea, mai bine continui călătoria singură.
– Ce?
– Mă simt ca un accesoriu! Ești așa blocată pe ideea cu povestea părinților tăi încât noi nu putem avea povestea noastră! Nici ei nu s-ar bucura dacă ar știi cum faci.
– Nu pot să cred că îmi spui asta! Știai ce urmează să facem și te-am anunțat că urmează niște zile încărcate! Și normal că aduc vorba de povestea părinților mei! Dacă ei nu se cunoșteau în felul acesta, eu nu existam! Atât de puțin îți pasă?
– Ema, nu înțelegi, eu…
– Nu mai vreau sa te văd vreodată! Du-te acasă. îl întrerupe Ema furioasă.
– Bine! Am venit doar pentru tine, dar dacă nu știi să apreciezi asta, mă duc cât mai departe de tine, să mă pot relaxa într-un final!
– Clar! Că-ți este așa de greu să ieși din zona de confort încât la orice inconvenient fugi!
El plecă din parc cu fata strigând în urma lui. Ema se simțea singură și părăsită. Își sună mama plângând in hohote, și îi spune tot ce s-a întâmplat.
Mihnea intră nervos în camera de hotel și strâgându-și bagajele împrăștie din greșeală toate pozele pe care Ema le expusese frumos pe noptieră. Își amintește cât de dragă îi este, cât de important este pentru ea să descopere orașul datorită căruia a apărut pe lume, și cât de prețioasă este relația lor. Își dă seama că plecarea lui din Timișoara ar fi însemnat o despărțire, iar acesta este ultimul lucru pe care și-l dorește.
”Dă-le încolo de tramvaie!”, gândește el în timp ce se urcă într-un taxi către Fabrica de Bere. Acolo comandă un pachet cu mâncarea preferată a Emei, două beri Timișoreana și o porție de papanași, desertul pe care l-au savurat părinții ei la prima întâlnire. A găsit pe malul Begăi un loc cu natură frumoasă și a așternut acolo ceva ce s-ar dori a fi un picnic. O sună pe Ema, dar primește doar vocea robotică a căsuței vocale, care se simte ca o pedeapsă. A început să îi scrie, trimițând fiecare propoziție pe bucăți, în speranța că notificările o vor exaspera și îi va citi mesajele.
Ema încheie apelul cu mama ei și se plimbă prin fața Filarmonicii, unde urma să aibă loc un spectacol simfonic la 9 seara, pentru care cumpărase două bilete, să-l răsplătească pe Mihnea pentru surpriza din prima zi. Bâzâitul constant al telefonului a funcționat, interferându-se cu starea de plâns, dar citind deranjată ceea ce îi apare pe ecran, a devenit recunoscătoare că nu folosește butonul de mut.
***
Acum, cei doi stăteau pe malul Begăi, mâncând împreună din desertul dulce-acrișor și împăcându-se. Pe o păturică împrumutată de la hotel, savurau momentul în liniște, când o hidrobicicletă trecu pe lângă ei.
– Vrei să ne dăm și noi? întrebă Ema.
– Normal!
– Bine, dar hai repede că după mai avem ceva de făcut.
– Iar mă grăbești? râse Mihnea sceptic.
– Promit că îți va plăcea.
Cei doi pluteau liniștiți pe cursul Begăi, apusul luminându-le ochii, până la urmă mulțumiți de vizita la Timișoara, amândoi bucuroși că orașul plin de istorie, frumusețe și povești complicate, noi și vechi, le-a întărit relația.













