La inițiativa unui grup de iubitori ai muzicii din Timișoara în anul 1871 a fost înființată, după modelul unor societăți muzicale europene de prestigiu, Societatea Filarmonică din Timișoara.
La inițiativa unui grup de iubitori ai muzicii din Timișoara în anul 1871 a fost înființată, după modelul unor societăți muzicale europene de prestigiu, Societatea Filarmonică din Timișoara. În primii ani repetițiile aveau loc în case particulare, dar în anul 1875 au fost închiriate spațiile necesare desfășurării activității în clădirea Operei. Societatea avea un repertoriu foarte divers, reprezentațiile acesteia, balurile mascate și revelioanele organizate anual în sălile Redutei bucurându-se de o largă apreciere. Cu prilejul unor evenimente deosebite, precum marea Expoziție industrial-agrară a Banatului din 1891, Societatea Filarmonică a organizat și concursuri de cântări. De-a lungul timpului la concertele organizate de Societate au participat muzicieni de renume.
După incendiul care a avut loc la clădirea Operei din Timișoara în anul 1920 Societatea a fost nevoită să părăsească spațiile deținute în această clădire. În acest context, din dorința municipalității de înființare a unei orchestre simfonice a orașului, în anul 1920 a fost înființată Asociația Amicii Muzicii din Timișoara, care a încorporat o parte dintre instrumentiștii Societății Filarmonice. În anul 1945 a fost înființată Societatea Filarmonică George Enescu, doi ani mai târziu aceasta devenind Filarmonica Banatul din Timișoara. Prima stagiune de concerte s-a deschis la 26 octombrie 1947, iar în anul 1951 a luat ființă corul mixt în cadrul Filarmonicii. Festivalul internațional Timișoara Muzicală, organizat de Filarmonică, a înscris Timișoara în circuitul marilor orașe muzicale ale lumii, această instituție prestigioasă bucurându-se de prezența unor dirijori și soliști de valoare internațională.
Bibliografie:
Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timișoara: monografie, Editura Mirton, Timișoara, 2002.
Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016.
Filarmonica Banatul
Timișoara, locul meu preferat
de Vanda Achim, clasa a VI-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Bună, eu sunt […] nu am un nume. Sunt doar o pisică din tomberoanele primăriei, adică locuiesc în Centru. Am o afacere de succes și anume primesc bani pentru orice informație legată de ceea ce aruncă în tomberoane oamenii din Timișoara. Așa că, în cazul în care doriți informații de acest gen, mă puteți contacta.
Vreau să vă povestesc despre Timișoara, orașul meu pe care îl străbat zilnic, despre frumusețea lui și cât de specială mă simt în acest oraș. Stați, am o idee mai bună, am să vă povestesc cum îmi petrec zilele în singurătate și prin ce locuri mă plimb.
Fiecare zi începe ca și cum ai întoarce o pagină dintr-un capitol de basm, basmul vieții mele. Mă trezesc devreme, când observ încet, încet, cum parcarea se umple de mașini. Mașini din care ies oameni ocupați care se transformă ușor, ușor în roboți gândindu-se doar la bani, carieră și la faptul că ceva nu e perfect. Nu contează ce, dacă nu e perfect, e greșit, e o cauză pierdută, e imposibil, e prost făcut, e,e,e………. Nu pot înțelege oamenii așa cum nici ei nu pot înțelege simpla bucurie a vieții. O iau încet spre Parcul Central, ducându-mă în spatele Filarmonicii și ascultând muzicienii cum se pregătesc pentru concerte. Unele melodii mă liniștesc și mă fac să mă simt bine, iubită și îmi dau senzația că nimic rău nu se poate întâmpla, însă altele sună exact ca un copilaș mic care și-a scăpat înghețata cu ciocolată. Când repetițiile s-au terminat, trec pe lângă Catedrală și mai apoi o iau înspre Operă. După ce fac acest traseu, caut o masă pe care cineva a lăsat bunătăți sau o masă la care stă un om ce vorbește la telefon și nu poate să țipe pentru a mă da jos de pe masă, deoarece este “într-un apel important“ cu un “om important”. De ce oare în lumea oamenilor nu este toată lumea egală? De ce oamenii pot fi doar inferori sau superiori? Bine, poate exagerez puțin. Dar chelnerii îmi spun că sunt un animal. De ce oare chelnerii nu mă suportă? Asta am să dezbat mai târziu.
Deci, cum am zis, dacă eu sunt și citez “animal”, asta înseamnă că noi pisicile suntem o clasă socială inferioară în ochii oamenilor. Atunci de ce noi ne putem considera egale? Asta nu înseamnă că suntem mai educate decât ei? Am să vă las să vă gândiți la asta și la tot ce am dezbătut și ce vom dezbate.
De aici pornesc din nou ușor uitându-mă la clădirile înalte. Vai, ce frumoasă e Timișoara! Mă plimb privind oamenii care mai de care mai ciudați. Oare de ce toți chelnerii mă urăsc? De ce sunt ei așa de răi? Cum pot fi casierii magazinelor atât de drăguți și chelnerii atât de răi? De exemplu, în zilele toride intru în magazinele care au casieri drăguți. Nu vă pot spune numele deoarece nu vreau să credeți că vă povestesc asta ca să fac reclamă și, ca să fiu și sinceră, nici nu mai îmi aduc aminte numele magazinelor. Dacă nu îmi ocup după-masa în acest fel, mă plimb prin jurul centrului. Mă duc în Parcul Central unde sunt în general doar eu, iar când observ că e aglomerat, ocolesc cu stil și precauție deoarece nu îmi doresc să vină vreun copil și să mă tragă de coadă sau să îmi umble cu mâna prin blană. Apoi merg prudent până în Parcul Rozelor unde miros toate soiurile de trandafiri, posibile și imposibile, create de un grădinar pentru orașul acesta minunat. E atât de ciudată această perioadă în care unii oameni își pun poze cu ei pe un cub imens alături de un text. Pe doi dintre ei îi recunosc. Uite-l! E domnul roșcat care vine săptămînal la primărie, iar celălalt e domnul brunet cu ochelari pe care nu l-am mai văzut de mult timp prin zonă. Mă plimb grațios și mă gândesc că zilele trec și eu tot aici am rămas. Sunt aceeași pisică. Timișoara e același loc. Mă gândesc cu părere de rău că sunt bătrână și că într-o zi voi pica și eu în somnul cel de veci. Acolo nu vor mai fi chelneri care să mă urască sau vreun casier să mă iubească.
Și așa ajung și la Parcul Copiilor. Acesta e un loc cu totul și cu totul magic. Doamne e atât de frumos acolo! Ador să studiez în totalitate copiii cum se joacă, bătrâneii care prețuiesc fiecare clipă ca și cum ar fi ultima din viața lor. Vai, ce frumos ar fi dacă toți oamenii ar prețui viața ca acești bătrânei! Oamenii sunt mult prea haotici.
După această plimbare, pornesc spre casă încet și pas cu pas îmi repet toate întrebările pe care mi le-am pus astăzi. Îmi pare rău, dar vă las câteva momente în suspans. Nu mă pot abține din a face o baie în fântâna cu pești.
Singurătatea poate durea dar te și învață multe, cum ar fi să citești, să vorbești sau să scrii. Sper însă că vouă vă place stilul meu de a face toate acestea deoarece, în caz că nu ați observat, le-am pus în aplicare pe toate. Acum, în toată singurătatea asta, îmi ocup timpul scriind, citind și vorbind singură, punând întrebări și plimbându-mă prin orașul meu, Timișoara. Parcă aș fi într-un basm, cu alt fel de prinți și prințese, pețitori și pețitoare, regi și regine, așa cum am auzit eu de la veselii animatori din Piața Libertăți. Iubesc Timișoara! Este singurul loc care ar putea să îmi dea un sentiment pe care nu l-am mai simțit până acum, nu singurătate, nu trădare, ci dorul, dorul de casă.