Timișoara, o poveste prin versuri

de David Cheșa, clasa a XII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara

În Timișoara, oraș de basm și de culoare,
Pe străzi de poveste, se vede fericirea-n zare.
Acolo, istoria și prezentul dansează împreună,
În inimi de oameni, bucuria e o cunună.

Pe malurile Begăi, apele cântă o melodie vie,
În ochii trecătorilor, se reflectă bucurie pură, căldură și armonie.
Piața Unirii bate puternic, e inima orașului,
Cu clopotul Catedralei anunțând chemarea ceasului.

Iar sub umbra arborilor din Parcul Central,
Se odihnesc gânduri și se ivesc visuri cu avânt spectral
Timișoara, orașul de altădată și de-acum,
Te îmbrățișează cu căldură, ca un prieten drag și bun.

Aici, multiculturalismul e simbol de unitate,
Iar diversitatea e oglinda frumuseții adevărate.
La fiecare colț, pe fiecare stradă, se-ascunde o poveste,
Ce-n inimile noastre rezonează ca o nouă veste.

Timișoara, grădina de flori a Banatului,
Cu străzi pline de viață în inima orașului,
În versuri și-n cântece, rămâi ca o comoară,
Pe harta României, un început de Țară.

Povestea lui Vlad

de Vlad Orbulescu, clasa a VI-a
Colegiul Național ”C.D. Loga” din Timișoara

Tocmai m-am mutat în mansarda de deasupra librăriei mele preferate, „Două Bufnițe”. Dar stați să vă explic cum stau lucrurile: mă numesc Paul Dobrescu, am 20 de ani și sunt student în anul doi la Facultatea de Arheologie din Timișoara. M-am născut aici, în 1920, pe 4 ianuarie, și am locuit în Timișoara de când mă știu.
Încă de mic mi-am dorit să studiez arheologia. Anul trecut am stat în apartamentul părinților, care sunt plecați în America pentru a lucra. Timișoara mi-a fost mereu dragă – cu clădirile sale colorate, sculpturile fascinante, basoreliefurile pline de detalii și istoria bogată ce pătrunde în fiecare colț. Străzile verzi, piețele aglomerate și pline de viață, unde întâlnești de toate – hoți de buzunare, artiști de stradă care scot flăcări pe gură sau sculptează în gheață, restaurante tradiționale, magazine de suveniruri, haine și gustări delicioase.
Dar partea cea mai interesantă este că Timișoara are tot felul de pasaje secrete și istorii ascunse. Recent, arheologii au descoperit niște tuneluri secrete sub un muzeu, iar eu abia aștept să obțin un permis de acces de la facultate, ca să le explorez. Astăzi am un curs de istorie antică, și tot ce-mi stă în minte este cum să obțin acel permis de acces în catacombe, de la domnul Bouchard, profesorul nostru de istorie.
Planul era simplu: după curs, mă duc la bibliotecă, unde am auzit că domnul Bouchard se documentează despre catacombe. Acolo, îi voi cere detalii despre echipa de teren și despre accesul în tuneluri. Totul a mers conform planului și, în cele din urmă, am primit permisul mult dorit! Pot intra în catacombe începând de mâine, la ora 16. Restul zilei mi-am petrecut-o plimbându-mă prin oraș, admirând clădirile în stil baroc și savurând o cafea cu o carte bună în parc.
Mansarda în care stau acum este superbă – am un dormitor mic, o baie cu o cadă, un birou de lucru cu o bibliotecă din lemn original de prin 1900 și, desigur, o altă bibliotecă impunătoare, din mahon, care ocupă aproape un sfert din apartament. În centrul ei se află un raft înalt, iar pe peretele din față e un portret al fostului proprietar, Laszlo Sekeli. Portretul e mare și blocat de rafturile din jur, așa că am decis să nu-l dau jos. Cumva, mă simt de parcă i-aș tulbura memoria.
M-am apucat să scriu, dar am adormit. De dimineața, m-am dus la cursul opțional de fizică cuantică, dar nu prea eram atent. Dupa ore m-am dus la biblioteca universității și m-am documentat despre tunele, minerit, istoria Timișoarei. După-amiaza m-am întors la mansardă cu geanta mea de tip poștaș plină cu cărți, dar tot nu aveam suficiente informații. Așadar, am coborât la librărie si mi-am cumpărat niște cărți despre istoria Timișoarei. M-am întors sus și am citit până când s-a făcut ora 15.
Am plecat apoi spre muzeu, care se află chiar în piațeta de vis-a-vis. După un tur rapid al muzeului, am coborât în subsol, unde l-am găsit pe domnul Bouchard discutând cu un domn misterios, cu o pălărie cu boruri largi care îi ascundea fața.
-Bună ziua, domnule Dobrescu, acesta este colegul meu Ragar, spuse domnul Bouchard.
– Încântat de cunoștință, răspund eu politicos.
– La fel, răspunse domnul Ragar, cu o voce aspră ca un scrâșnet de pumnal.
Când mă uit la fața lui, văd că jumătate din ea este arsă și plină de cicatrici, iar restul este umflată. Mă trec fiori pe șina spinării, dar trec cu vederea și spun că mă indrept spre tuneluri. Agenții de securitate m-au percheziționat, apoi am intrat.
Înăuntru, pe pereți erau basoreliefuri ce păreau luate direct de pe Columna lui Traian, dar aveau ceva diferit. Apropiindu-mă, am observat o scenă necunoscută – una care nu fusese înregistrată în istorie. În colțul din stânga jos, o inscripție abia vizibilă menționa TC113 D.HR., dar creștinismul nu devenise religie de stat la acel moment. Mă frământam să înțeleg conexiunea cu meșterii columnei, care ar fi putut fi creștini.
Pe drumul de întoarcere, domnul Bouchard îmi mărturisi suspiciunile lui față de Ragar. Îmi spuse că e periculos și că ar încerca să acceseze un pasaj blocat. Îi promit că voi fi atent.
Ajuns acasă, m-am sprijinit de portretul lui Laszlo Sekeli, și am auzit o bubuitură ușoară. Când am bătut în perete, s-a auzit un sunet metalic. Am tras de portret spre mine până ce, la un moment dat, acesta a coborât, dezvăluind un pasaj secret. În tunel, am găsit o hârtie îngălbenită de vreme și o cheie. Citesc scrisoarea și bag cheia în buzunar:
„Dragi domni/doamne care ați descoperit secretul panoului meu metalic, vreau să vă felicit ca ați găsit tunelurile secrete ale familiei mele. Mansarda mea are mai multe pasaje secrete: patul duce la subsol, iar mica bibliotecă se rabatează pentru a ieși pe acoperiș. Familia mea, când a fugit din Imperiul Roman, a ascuns aurul dacic într-o rețea de tuneluri sub actualul Muzeu de Artă. Cheia e aici, iar pentru a deschide calea, caută canalul de marmură. La revedere!”
Dintr-o data portretul coboară și profesorul Ragar îmi smulge hârtia din mană. Mă feresc și ridic portretul, blocându-i mâinile. Observând că tabloul e de fapt un panou de control, apăs pe nasul lui Sekeli, iar ușa se închide, lăsându-l pe Ragar afară. Am urcat rapid pe acoperiș, dar în spate auzeam zgomotul pașilor lui. Nu am fost niciodata bun la alergat, iar acum din cauza fricii mă mai și împiedecam. Am alergat pe acoperișul Domului si la un moment dat am vazut un cablu de fier ți un ham, de care m-am prins și am ajuns pe cealalta parte a Pieței, am alergat pe palatul Bruck și apoi pe muzeu. La capătul muzeului era încă o tiroliană care m-a dus la o gură de canal. Ragar și oamenii lui mă urmăreau.
Am coborât printr-o trapă până la restaurantul de jos. M-am strecurat până la un ghiveci de unde bănuiam s Am urcat rapid pe acoperiș, dar în spate auzeam zgomotul pașilor lui. Pe o tiroliană improvizată, m-am aruncat peste Palatul Bruck, continuând să alerg. În capăt, era o altă tiroliană care m-a purtat peste acoperișuri până am ajuns la intrarea unui canal. Ragar și oamenii lui mă urmăreau că pot să intru în canal. Partea proastă este că eu sunt genul care stă mai mult cu nasul în cărți, așa că nu aveam nicio idee cum să intru. Am folosit o umbrelă și câteva beculețe pentru a distrage atenția și am descuiat trapa canalului, alunecând înăuntru pe un tobogan. La capătul călătoriei, m-am trezit într-o grotă vastă, plină de aur, sulițe și artefacte vechi. În acel moment, am realizat că descoperisem comoara. O sa imi ia ani sa o catalogez pe toata si sa o expun in muzeu, ma gandesc eu.
Dar apoi imi aduc aminte de Ragar, așa că m-am dus, am luat o duzina de sulițe si le-am montat la intrare. Dintr-un colț al camerei am observat un resort și l-am apăsat, iar ușile au început să se închidă încet. Într-o ultimă încercare disperată, Ragar s-a aruncat înăuntru, reușind să lovească sulițele cu picioarele și să rămână alături de mine în peșteră. A apucat una dintre sulițe și a început să o învârtă cu o viteză uimitoare – „Ragar ăsta e uns cu toate alifiile,” m-am gândit.
– Urcați în tunel și aruncați o bombă pentru a distruge intrarea! le strigă el oamenilor săi. În sinea mea, eram încântat – explozia avea să blocheze peștera complet.
Ragar se apropia amenințător cu sulița ridicată, iar eu mă întrebam ce ar fi de făcut. Am luat un trident de pe jos, dar imediat mi-am dat seama că nu știam să-l mânuiesc. Așa că am ales să trag de timp, fugind prin peșteră cu Ragar pe urmele mele. În plus, era rapid și, în curând mă ajunsese. Amândoi ne opream față în față, pregătiți de luptă, când dintr-o dată s-a auzit o explozie puternică. În timp ce Ragar mă ataca, am reușit să parez lovitura, aruncând tridentul și fugind spre ieșire. Bolovanii începeau să cadă, acoperind treptat intrarea. Cu un salt, am reușit să ies în ultimul moment, iar Ragar rămase prins înăuntru, blocat de stâncile prăbușite.
Am fugit spre ieșirea din tuneluri și am ajuns în fața muzeului, de unde am sunat imediat la poliție. Când aceștia au sosit, am văzut cum Ragar era scos în cătușe, în timp ce profesorul Bouchard examina atent gaura de unde ieșise Ragar. Profesorul Bouchard m-a întâmpinat și m-a întrebat ce se întâmplase, iar după ce i-am povestit întreaga aventură, m-am îndreptat spre casă.
Realizând că nu le-am spus polițiștilor de pasajul secret din mansardă, am decis că acesta va rămâne micul meu secret. După o lună de săpături, s-a hotărât ca aurul să fie expus în muzeu, iar tunelurile să fie sigilate. Totuși, eu mai folosesc uneori intrarea din rețeaua secundară, pe care nu au descoperit-o. Cine știe ce alte aventuri mă așteaptă în Timișoara?