În anul 1888 a fost terminată construcţia Palatului muzeal, edificiu construit după un proiect al arhitectului Jakob Klein (1855-1928), în stilul Renașterii germane. Începând din anul 1953 în această clădire funcționează Biblioteca Academiei Române, Filiala Timișoara.
La iniţiativa marelui om de cultură Ormós Zsigmond, prefect al comitatului Timiş şi a unui grup de intelectuali, în 25 iulie 1872 s-a înfiinţat prima societate ştiinţifică din Banat (Ungaria de Sud), denumită Societatea de Istorie şi Arheologie, care a avut ca scop constituirea unui muzeu istorico-arheologic în Timişoara. Anul constituirii acestei Societăți este considerat anul înființării și al muzeului timișorean, precursor al Muzeului Național al Banatului din Timișoara.
În lipsa unui spațiu adecvat, începând din anul 1876 patrimoniul muzeului s-a păstrat în două încăperi din Casa Wellauer, pe str. Lonovics (actuala str. Augustin Pacha). În 24 mai 1877 a avut loc deschiderea oficială a muzeului Societății pentru publicul vizitator.
În condițiile în care Casa Wellauer, sediul muzeului în momentul respectiv, se afla într-o stare de avansată degradare, autoritățile comitatense au hotărât demolarea edificiului și construirea unui nou sediu, iar în acest interval de timp patrimoniul muzeului a fost adăpostit în clădirea Prefecturii.
În anul 1888 a fost terminată construcţia Palatului muzeal, edificiu construit după un proiect al arhitectului Jakob Klein (1855-1928), în stilul Renașterii germane. Noua clădire avea pe frontispiciu o statuie a zeiței Minerva înaltă de 2,25 m, realizată la Viena. Un an mai târziu, în 1889, muzeul a fost redeschis pentru public, însă abia în 29 august 1891 a avut loc inaugurarea festivă a muzeului, iar cu acest prilej Ormós Zsigmond a fost ales președinte pe viață al Societății Muzeale de Istorie și Arheologie.
Clădirea Palatului muzeal s-a dovedit de la bun început prea mică pentru a adăposti colecţiile muzeului, iar în aceste condiții s-a luat decizia mutării muzeului în Palatul Cultural (în aripa dinspre str. Alba-Iulia), demers început în toamna anului 1937.
În anul 1941 clădirea Palatului muzeal primește o nouă destinație, devenind sediul Bibliotecii comunale.
Începând din anul 1953 în această clădire funcționează Biblioteca Academiei Române, Filiala Timișoara.
Bibliografie:
- Florin Medeleţ, Nicoleta Toma, Muzeul Banatului. File de cronică 1872-1918, I, Timişoara, Editura Mirton, 1997.
- Florin Medeleţ, Vasile Rămneanţu, Muzeul Banatului. File de cronică 1918-1948, II, Timişoara, Editura Mirton, 2003.
Biblioteca Academiei Române, filiala Timișoara
Robert Șerban
ca să citești cărți de la Biblioteca Academiei
trebuie să fii un om tare puternic
nu
nu mă gândesc la forța intelectuală
ci privesc la poarta cea înnoită și uriașă
a bibliotecii
și observ că de aproape două ceasuri
nimeni n-o deschide
mai nimeni
iunie 2022
„Doamna Rațiu locuia în una din vilele profesorilor de la politehnică, la capătul stadionului de fotbal un mic grup de case printre arbuști. Încercam să intuiesc și în întreg cartierul, liniștit, fără vad commercial, condiția pierdută, clujean englezească, a universitarului dinainte de război. Era probabil ficțiune, dar poate ficțiune cu un fond de adevăr, cum ar fi astăzi când, pe Loga și pe alee ace se desprinde de Loga către parc, te-ai gândi, trecând pe lângă casele unde locuiesc moș poveste și Ș. F., la misterul existenței literar cărturărești.” (Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat, Cartea Românească, 1988, p. 291)
Timișoara mea…
de Ecaterina Harcău, clasa a XII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Ziua a început bine, normal. M-am trezit, am luat micul dejun, m-am întins, am citit puțin, m-am îmbrăcat și, în final, am plecat spre locul de muncă, ca în orice altă zi a săptămânii.
Aveam o prezentare la ora trei după-amiază, dar i-am promis unei colege ca ne vom vedea înainte, ca să o putem revizui împreună și să adăugăm anumite detalii. Am decis să ne vedem în centru. Soarele strălucea, făcând răcoroasa zi de început de Martie puțin mai plăcută. Soarele a fost motivul pentru care am decis să merg pe jos, deoarece petreceam prea mult timp fie în mașină fie în tramvai. Cu ocazia asta puteam să-mi mai cumpăr și câte ceva dintr-un magazin sau altul, cum făceam de altfel când mergeam pe jos. O priveam ca pe o recompensă pentru că am ales varianta “sănătoasă” de transport.
Ajunsesem destul de aproape de centru și, cum nu am ales o terasă anume pentru întâlnirea noastră, nu aveam unde să ajung, așa ca nu mă grăbeam prea tare. Doream totuși să ajung la timp. Fiind o zi lucrătoare, străzile nu erau prea pline, dar asta nu însemna că nu erau oameni care mergeau, grăbiți sau nu, spre o destinatie.
Eu ascultam muzică, un obicei rău dar greu de oprit. S-a făcut verde la semaforul la care așteptam. Cum am dat să trec, un vitezoman mi-a tăiat calea, lucru care m-a facut sa nu-l văd pe al doilea, care m-a luat pe parbriz.
…
Țin minte că mă durea capul, bubuia ca o boxă. M-am uitat la ceas. Era ora unu și jumătate după-amiază, mai aveam timp să ajung să mă întâlnesc cu colega mea dacă mă grăbeam. M-am ridicat rapid și am grăbit pasul.
Un copac m-a facut să mă opresc. Coroana avea o tentă purpurie, iar trunchiul era un albastru închis, toți erau colorați astfel. Când au avut timp să picteze copacii din parc? Iarba era, și ea, purpurie, culoarea fiind puțin mai deschisă totuși decât cea a coroanei copacilor. Înainte să pot analiza mai bine fenomenul, mi-am amintit de întâlnire și mi-am continuat drumul, mai grăbită ca înainte.
Cu cât mă apropiam mai tare de locul de întâlnire cu atât mai bizar era peisajul din jurul meu. Clădiri cândva vechi și ponosite erau acum restaurate și colorate în toate culorile curcubeului, în pasteluri și neoane, având tot felul de decorațiuni atârnând de la balcoane. Catedrala era colorată în albastru acvatic, iarba dimprejur fiind roz, arătând ca o plantație de corali adusă pe uscat. Turnurile erau portocalii iar unde, cândva, stăteau cruci, acum erau cufere micuțe din care ieșeau baloane, care se spărgeau în focuri de artificii odată ce ajungeau destul de sus.
M-am îndreptat spre semafor și am așteptat să se facă verde. Străzile aveau nuanțe de maro, vegetația era multicoloră iar oamenii, dincolo de culorile obișnuite ale pielii, se remarcau prin tot felul de nuanțe, unele pastelate, altele vibrante.
O persoană într-un frac argintiu cu părul creț, de un verde aprins, m-a împins odată ce semaforul s-a făcut alb. Ceea ce mă șoca era faptul că toată lumea se comporta de parcă ceea ce se întâmpla era complet normal.
M-am grăbit spre terasă, din ce în ce mai înfricoșată de ceea ce vedeam împrejur: oameni cu pălării de un metru, femei cu șaluri făcute din vulpi adevărate, cizme din piele de șarpe care sâsâiau, tigrii plimbați ca și cățeii în lese făcute din mătase, cu clopoțel la gât, și multe alte lucruri care îmi făceau pielea de găină.
De cum am ajuns, am început să mă învârt, disperată să-mi găsesc colega în amalgamul de culori și sunete dimprejurul meu. Mi s-a părut că o zăresc. Când m-am convins cumva că este colega mea, am fugit spre ea și m-am așezat alături, sperând ca măcar ea să fie normală între ciudățeniile văzute astăzi.
– Ceau! Scuze că am întârziat dar cineva a reușit să mă ia pe capotă. Nici măcar nu s-a oprit să mă întrebe dacă sunt bine, pur și simplu a mers mai departe! Îți vine să crezi?! În fine, am renunțat să-l mai caut… Știi că că au pictat catedrala? Îți dai seama ce scandal o să fie pe internet când o vor vedea restul oamenilor? Mă mir că nu a spus nimeni nimic încă…
Dar m-am oprit brusc când am vazut-o mai bine. Se vopsise… parcă și pielea avea altă culoare, iar acum purta un costum bărbătesc, cu genunchii tăiați și ținut de o curea cu cap de viperă. Se uita la mine confuză, de parcă eu eram cea nebună.
Eram oare în Timișoara mea…?
