În data de 5 mai 1831 a fost pusă piatra de temelie a bisericii luterane și a casei parohiale, ceremonia de consacrare a bisericii, edificată după planurile arhitectului Anton Schmidt, având loc în data de 27 octombrie 1839.
Numărul credincioșilor luterani din Timișoara a crescut după urcarea pe tron a împăratului Iosif al II-lea, care a manifestat mai multă toleranță decât mama sa, Maria Theresia, față de diversele confesiuni din Imperiu.
De altfel în data de 13 octombrie 1781 el a emis patentul de toleranță care oferea credincioșilor protestanți libertatea totală de mișcare în Imperiu. În acest context s-au constituit primele comunități evanghelice în localități bănățene precum Liebling, Birda, Șemlacul Mic, Timișoara sau Lugoj.
În anul 1795 a avut loc prima slujbă evanghelică în Timișoara, iar în 1824 a fost înființată prima comunitate evanghelică a orașului. În data de 5 mai 1831 a fost pusă piatra de temelie a bisericii și a casei parohiale, ceremonia de consacrare a bisericii, edificată după planurile arhitectului Anton Schmidt, având loc în data de 27 octombrie 1839. Serviciul religios are loc în limba germană, slovacă, maghiară și română. Ocazional biserica găzduiește concerte de muzică barocă, clasică și de orgă.
Clădirea poate fi încadrată în stilul neoclasic, cu pilaștrii cu capitel doric pe două niveluri ale fațadei, fronton triunghiular și pilaștrii cu capitel ionic la turn.
Bibliografie:
- Matei Barbu, Timișoara: biserici și temple, Editura ArtPress, Timișoara, 2012.
Biserica lutherană
Robert Șerban
mă uit la ceas
în 17 secunde
ar trebui să bată clopotul
număr în gând
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
avionul care vânează țânțarii
trece ca o rachetă
pe deasupra noastră
iunie 2022
„Timișoara toamna. Grădinile, frunzele multe, străzile pustii sau puțin umblate, vilele, peluzele, elegante – domnii jucând tenis sau bridge prin curți, liniștea cuminte pe care uruitul tramvaielor și răbufnirea de voci și de valsuri o adânceau mai tare […] viața urbană a Timișorii e ca un ceasornic ruginit, mare, cu cuc dar meșteșugit, al vreunui meșter din secolul XVIII, puțin baroc dar zdravăn – și care merge fără să știe de multe.
Prin Cetate, cartierul vechi și totuși cel mai modern al orașului – eleganța, snobismul pur (nu de cultură) – chestii de haină, jocuri de societate, maniere, operă, concert, Corso – mondenitate curate – „în orașul parcurilor” prin verdeață și tristețe apăreau oamenii cei mai bine îmbrăcați, doamne rafinate à la page, domnișoare venind de la lecția de pian și vorbind englezește, mai vedeai fracuri duminica seara, tailloare impecabile – impresie de parc englezesc, de jurnal de modă, de Watteau, de picnic.” (Livius Ciocârlie, Un Burgtheater provincial, Editura Cartea Românească, 1984, p. 310-311)
