Strada Timotei Cipariu nr. 1
Construită la începutul sec. XX sub îndrumarea pastorului Mihály Szabolcska, Biserica Reformată se numără astăzi printre cele mai frumoase și monumentale edificii ale cartierului Elisabetin.
Biserica Reformată, aflată la colțul dintre strada Timotei Cipariu și b-dul 16 Decembrie 1989, este astăzi una din cele mai frumoase și monumentale clădiri ale cartierului Elisabetin.
Proiectul bisericii a fost realizat de arhitecții Károly Nagy jr. și László Jánosházy din Budapesta, arhitecți și profesori ai Politehnicii din Budapesta, iar execuția i-a fost încredințată constructorului timișorean Karl Hart, sub îndrumarea pastorului Mihály Szabolcska. Lucrările de fundație și de zidărie au fost demarate pe 1 august 1901. Edificiul a fost inaugurat festiv în 19 octombrie 1902, fiind o clădire cu două etaje și deservind comunitatea religioasă reformată. Sala de rugăciuni are 250 de metri pătraţi, cu 312 locuri în bănci pentru enoriași şi alte 47 de scaune la nivelul superior, pentru cantor și coriști. Împreună cu locurile în picioare, în biserică încăpeau aproximativ 500 de persoane. Orga a fost realizată în atelierul lui Leopold Wegenstein, iar amvonul din stejar masiv, stranele și mobilierul sunt produsul atelierului lui Jakab Fischer din Timişoara. Clădirea, conform proiectului inițial, cuprindea sala de rugăciune, oficiul parohial, locuința pastorului și cea a capelanului, precum și locuințele particulare și spațiile comerciale ce urmau să asigure un venit decent și permanent congregației. Începând cu anul 1996, în turnul clădirii există două clopote: unul mai mic, de 120 de kilograme și unul mare, de 150 de kilograme.
În fața acestei clădiri s-au adunat enoriașii parohiei, în data de 15 decembrie 1989, pentru a se opune evacuării pastorului László Tőkés, iar o zi mai târziu, în 16 decembrie, din acest loc s-a pornit Revoluția de la Timișoara, care a dus în cele din urmă la înlăturarea dictaturii comuniste din România.
Pe peretele din stânga intrării în clădire, pe str. Timotei Cipariu, au fost amplasate două plăci de marmură care evocă, în cele patru limbi tradiționale în Banat (română și sârbă / maghiară și germană), evenimentul din decembrie 1989: ”De aici a pornit Revoluția / ce a abolit dictatura / 15.XII.1989”. În partea dreaptă a intrării, există o placă comemorativă dedicată pastorului și poetului Mihály Szabolcska.
Arhitectural, clădirea este realizată în stilul anilor 1900, stil eclectic cu elemente neogotice. Volumetria acesteia se raportează foarte bine la cele două intersecții învecinate, punctându-le prin două turnuri (atitudine caracteristică a orașului Timișoara), diferite ca amploare și înălțime. Fațadele clădirii sunt împărțite în cinci registre inegale, corespunzătoare fiecărui nivel. Registrul I, corespunzător demisolului, este simplu și fără decorație. Registrul II, corespunzător parterului înalt, se diferențiază printr-o tratare ce imită un parament. Următoarele două registre (etaj I și etaj II) prezintă cele mai multe elemente decorative: apareiaj cărămidă aparentă, marcarea ancadramentelor de la ferestre, arce ogivale, brâuri orizontale și cornișa ritmată de console simple. Registrul V este corespunzător acoperișului cu frontoane din zona turnurilor.
Bibliografie:
- Deselega Gyula, Ghidul Timișoarei, Fundația Diaspora, Timișoara, 2011, pp. 167-168.
- János Szekernyés, Semne evocatoare ale maghiarimii în Banat, Timișoara, 2013, pp. 593-599.
- Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Cosmopolitan Art Publishing House, Timișoara, 2016, pp. 117.
- Opriș Mihai, Botescu Mihai, Mihai, Arhitectura istorică din Timișoara, Tipar S.C. Tempus S.R.L, Timișoara, 2014, ISBN 978-973-1958-28-6.
- https://adevarul.ro/locale/timisoara/foto-povestea-bisericii-reformate-piata-maria-locul-sa-aprins-revolutia-anticomunista-1989-1_5a32e72a5ab6550cb833c3d9/index.html – site accessed on March 15, 2020
Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris
Stația 2 Biserica reformată din strada Timotei Cipariu
16 decembrie 1989. E sâmbătă dimineața. Sunt chemată la o ședință de catedră ca să o primim pe lectora americană sosită pe neașteptate la Timișoara. Bombăn în sinea mea, întrebându-mă de ce a venit chiar acum, în prag de vacanță, și nu a venit la începutul lui octombrie, așa cum ar fi fost firesc. Trec pe la casa lui Tökes, unde sunt pe stradă o mână de oameni și de două ori mai mulți milițieni. „Iar a furat cineva ceva”, îmi zic eu, tot bosumflată.
Seara sunt invitată. O prietenă și soțul ei s-au oferit să mă ia cu mașina. Stau de o jumătate de oră în fața casei și aștept. Nu vin și nu vin. „Azi parcă toate îmi merg prost”, remarc indispusă, privind la cei doi bărbați tineri, care așteaptă și ei, sprijiniți de o Dacie, în fața porții mele. Sunt îmbrăcați cu o geacă nouă de piele și adidași buni, fumând țigări Kent. De ce stau ăștia chiar în fața casei mele? Și pe cine așteaptă de atâta timp? După un alt sfert de ceas, vine prietena mea, alergând nedumerită.
‒ Nu ne-au lăsat să trecem cu mașina, zice ea, pentru că ar fi o revoltă, aici, pe strada ta, dar eu nu văd nimic. Au mai pomenit de un autobuz răsturnat, ai văzut tu ceva?
‒ Nu știu nimic, e liniște și pace, zic eu și fugim amândouă la mașină.
Ne întoarcem pe la miezul nopții. Cineva ne oprește la colț, să nu intrăm pe strada mea pentru că cinci bărbați tineri, toți cu geacă nouă de piele și adidași buni, sparg cu răngi de fier parbrizele mașinilor care trec. Îi recunosc pe cei doi cu care am schimbat priviri întrebătoare acum câteva ore. Părinții mei stau ascunși după jaluzele și se uită disperați la spectacolul brutal din stradă, crezând că am plecat și eu cu mașina și voi fi victima acestor revoltați. Mă întâmpină fericiți că m-am întors nevătămată. Spectacolul continuă până după ora două. Apoi tinerii se îndreaptă spre librăria din colț, sparg vitrina și încep să ardă cărțile. „Acolo unde ard cărți, vor muri și oameni”, murmură mama speriată, cu gândul la cel de-al doilea război mondial. Se sparg apoi vitrinele magazinelor înșirate de-a lungul liniei de tramvai. În curând va fi răsturnat și un autobuz, care a apărut de niciunde, circulând aiurea, gol, în toiul nopții.
Cu tot vacarmul, reușim să ne culcăm spre zori. A fost o noapte agitată și de neînțeles. Cine erau cei cinci? Nu erau golani, erau prea bine îmbrăcați. De ce spărgeau parbrizele unor simpli trecători? De ce nu interveneau milițienii, care erau cu zecile în vecinătatea noastră, dimineața, iar acum nu apărea nici unul?
‒ De când au ales un papă polonez, lucrurile par se întâmple întotdeauna altcumva decât te aștepți, comentează înțelept și tata.
Dimineața pornesc cu fiul meu să văd ce se mai întâmplă. Fiecare vitrină spartă este înlocuită cu una de dimensiuni potrivite. Le aveau la îndemână pe toate? Chiar duminică dimineața?
Mai târziu, analizând amintirile acestea, voi înțelege. Misterul unui astfel de moment este comparabil cu un palimpsest. Dincolo de ce se vede imediat sunt multe alte lucruri pe care istoria le dezvăluie doar mai târziu. Răzuind scriitura vizibilă, dai peste un spectacol care nu poate fi înțeles decât parțial atunci când are loc. Ți-e la îndemână doar o parte a prismei, doar o fațetă a adevărului, iar nedumeririle, inevitabile, se rezolvă doar atunci când ți se dă voie să legi lucrurile. Nu îți rămâne decât să accepți că necunoscutul și invizibilul îți dau mereu târcoale în viață, copleșindu-te în special atunci când se scrie istoria mare. Iar istoria mare e întotdeauna scrisă de cineva, cred eu, și nu improvizată, e întotdeauna regizată și nu spontană, chiar dacă de multe ori apar și elemente neprevăzute. Dar ce este atunci destinul individual? Un rol pe care ți-l asumi într-o lume în care nu ești tu singurul regizor, ci depinzi și de cei care răstoarnă istoria, împreună, eventual, cu cei din lumea de dincolo? Și cum ai putea ști dinainte dacă spațiul istoriei, deschis de alții și pentru tine, îți va fi altar sau eșafod?
