În perioada Crăciunului, eu îmi amintesc că în Ajunul Crăciunului băieţii obişnuiau să-şi facă un Bethleem portativ, adică unul cu noul născut, cu Iisus, cu Sfânta Maria, cu Iosif, cu animalele, şi astea erau iluminate cu lumânări şi era făcută un fel de căsuţă, cu ieslea. Şi veneau şi cântau. Mergeau prin case, băteau la uşă şi întrebau ” e voie să intrăm cu Bethleemul? ” Şi-atunci băieţii cântau colindă şi primeau ceva bani sau nuci, mere. Deci, un obicei care se practica acolo.

Atunci, de 6 ianuarie, românii spun Bobotează, noi spunem Dreikönig, adică Cei Trei Crai de la Răsărit, care veneau la Bethleem să-l caute pe noul născut, rege al iudeilor. Şi de această sărbătoare era un obicei acolo, se îmbrăcau ca cei trei crai, printre care era şi un negru, cum ştiţi, şi veneau cu o stea, deci un fel de cântec de stea… steaua care le ghida drumul înspre Bethleem. Şi tot aşa, băteau la porţi şi întrebau dacă-i voie să intre Cei Trei Crai. Şi cântau şi ei.

Uitasem, de Sf. Nicolae… era tot un obicei de a merge Nicolae cu Knecht Rupprecht, şi veneau – dar asta, de obicei, era planificat – adică fiecare dorea ca să vină Sf. Nicolae şi de multe ori tata se îmbrăca Sf. Nicolae sau un unchi şi venea cu cadouri la cei mici.

Şi după obiceiurile care acolo mai erau practicate, era perioada carnavalului, când se mascau, se îmbrăcau în costume de carnaval, mai ales, în ultimele trei zile, înaintea începerii Postului Mare pentru Paşti.

Else von Schuster, născută Schmaus, în 1925, Anina, jud. Caraş-Severin – fragment din interviul realizat de Adrian Onica şi Roxana Pătraşcu, în decembrie 1999 şi ianuarie 2000, la Timişoara, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur. Interviu integral în Germanii din Banat prin povestirile lor, coordonat de Smaranda Vultur, Ed. Polirom, Iaşi, 2018.

Antreul povestește istoria Timișoarei                      

În 1939 ne-am mutat din Oravița într-o locuință splendidă în Timișoara. Locuința avea două antreuri: una din casa scărilor, alta de pe un gang. Antreul elegant n-a funcționat ca atare mult timp. Mai întâi a fost recvirat de armata română, câteva luni au locuit în el ofițeri români. Au urmat ofițerii sovietici, mai apoi barîșnele, care au și gătit acolo. După eliberare am găzduit voluntar refugiați din Bor. Aceștia au fost eliberați dintr-un lagăr de muncă, dar Ungaria încă nu s-a eliberat. Desigur pensiune completă. În urma lor au rămas câteva scrisori de mulțumire și ploșnițele (sub tapetă). Niște prieteni ai părinților au fost evacuați în stradă de comandamentul sovietic (strada Paris), pur și simplu aruncați în stradă cu mobilă cu tot. Mama imediat a propus să stea la noi. Au venit pentru trei zile și au rămas cincisprezece ani. Au venit cu servitoarea și cu o găină, care a locuit cu noi.
Povestea nu se termină aici. Părinții mei au primit permisul de emigrare, dar în urma conflictului cu Egiptul au rămas în țară, dar locuința proaspăt zugrăvită a fost repartizată la alții, așa că ultimii locuitori ai antreului au fost câteva zile părinții mei.

Casa în care am copilărit, Piața Coronini 2 (apoi Romană, Roosevelt), acum nu știu cum se cheamă… a fost proprietatea unui neamț, dar cele 20 și ceva de apartamente au fost locuite de evrei. Copii atunci și prieteni de azi am trăit majoritatea timpului în curtea care a fost comună cu casa Kincs de pe str. Ștefan cel Mare 4. Partide gălăgioase de șotron, apoi curtea s-a transformat în bucătării, restaurante, farmacii. Peste ani aici am primit primii cavaleri, primele săruturi. Războiul ne-a mutat de multe ori în adăpostul comun amenajat în pivniță. O familie a fost deportată în Transnistria. Fiul portarului a luptat ca SS-ist, a început să strige sloganuri antisemite. Cel care a ridicat cuvântul împotriva lui a fost domnul Popa, care a fost corist la Catedrala Mitropolitană. Csuli, Zsuzsi, Dina, Judith, Ricsy, Eva, Vera, Peter, Gyuri și alţii ne-am risipit în lume, dar am rămas prieteni de peste 75 de ani.

Ne mutasem la Timișoara  ( din Oraviţa) în ʼ39, când eu aveam trei ani. Am trăit într-o casă cu Annie ( Hammer)  pe Ştefan cel Mare în Fabric, o casă de Durchgang, de trecere. Deci noi am stat în Piaţa Coronini, Roosevelt, Romanilor, că tot și-a schimbat numele, iar ea, vizavi. Câte apartamente erau? Două etaje a 4 apartamente fac 16, casa avea două părți, deci aproximativ 30. În astea 30 erau două familii de români. Restul, evrei. Portarul era nazist, dar copilul, știi cum e. Ca în cărțile lui Kertész , noi, copiii, ne-am dus să-l vedem, că era ofiţer. De la Gestapo! Ne-am uitat cu admiraţie la el, că purta o uniformă neagră, splendidă. Când era spre sfârşitul războiului, a sfârtecat, de furie, mobila din pivniță! Noi am dus-o acolo, că atunci când suna alarma, toată gaşca era pe canapelele din pivniţă şi continuam discuţiile. Poate căuta bani sau nu ştiu ce, de a sfârtecat toate mobilele! După război, a dispărut. Sub noi locuia o pereche, doamna era evreică şi domnul ungur, Dezső. Când portarul a înjurat și a zis lucruri antisemite, a ieşit Dezső şi-a zis: „Ce, nevastă-mea pute?! Nu ţi-e ruşine să spui aşa ceva?!”. L-a pus la punct.

Judith Cohn, născută în 1936 la Oravița – fragment din Destine evreiești la Timișoara, Getta Neumann, Editura Hasefer, Bucureşti, 2014.

Familia constructorilor de orgi Josephi a venit în Banat la începutul secolului al XIX-lea. Sunt consemnați trei membri ai acesteia: Johann (sec. XVIII, Boemia, sec. XIX, Timișoara), Leopold (1809, Boemia – 1834, Timișoara) și Georg (1809, Boemia – 1850, Timișoara), „meșteri pricepuți și experimentați”, așa cum se exprimă Joseph Kratochwill, Kapellmeister al Domului din Timișoara, într-o scrisoare din 1834, adresată Domului din Cenad, în care îî recomandă pe Johann și pe Georg, ca reparatori de mentenanță a orgii Domului din Timișoara, și constructori ai câtorva instrumente foarte bune, în țară. Atelierul celor trei frați se găsea în cartierul Fabric, în apropierea hanului Vulturul galben, la numărul 27 din Herrengasse, actuala stradă Bușteni. Lângă, la numărul 25, trebuie să fi locuit, conform spuselor unei persoane în vârstă, familia Wegenstein.

Franz Metz, fragment publicat în:  Smaranda Vultur, Vlad Colar, Thomas Remus Mochnacs, Gabriela Panu, Memorie și diversitate culturală la Timișoara: meserii și meseriași, Editura Brumar, Timișoara, 2013  

Era în Fabric cafeneaua „Dacia”, acolo se jucau cărţi. În Piaţa Traian era un restaurant şi era o berărie în colţ în piaţa Coronini, unde e biserica milenară a catolicilor. Acolo acum este un magazin. Casa aceea uriaşă, casa Totis, se repară acuma. Totis a fost directorul Fabricii de lână, a fost mare bogătaş, era evreu.

Oscar Schwartz, născut în 1910, Viena – fragment din interviul realizat de Adrian Onică la  Timişoara în anul 1999, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.