);
Biserica parohială romano-catolică cu hramul "Nașterea Fecioarei Maria"
Biserica Romano-Catolică și complexul Notre Dame
Biserica Romano-Catolică și complexul Notre Dame

Bulevardul Carol I nr. 13

Biserica parohială romano-catolică cu hramul “Nașterea Fecioarei Maria” a fost construită între 1774-1775 în stil baroc târziu. Complexul Nôtre-Dame din Iosefin este un complex de clădiri construit în anul 1881 cu un fond de 100.000 de florini donat de Alexandre Bonnaz, episcopul romano-catolic de Cenad.

B

iserica parohială romano-catolică cu hramul “Nașterea Fecioarei Maria” a fost construită între 1774-1775 în stil baroc târziu. Proiectul inițial al bisericii a fost semnat de Carl Alexander Steinlein, inginer provincial, în data de 17 octombrie 1768. În timpul revoluției din 1848 turnul bisericii a fost grav avariat de artileria garnizoanei din cetate și reparat în 1861 de arhitectul Johann von Schuster, iar fleșa turnului a fost supraînălțată în anul 1889.

Complexul Nôtre-Dame din Iosefin este un complex de clădiri construit în anul 1881 cu un fond de 100.000 de florini donat de Alexandre Bonnaz, episcopul romano-catolic de Cenad. Alături de  grădina amenajată ca un parc se aflau noviciatul, Școala normală de învățătoare și internatul. La sfârșitul secolului al XIX-lea, complexul mănăstiresc Nôtre-Dame din Iosefin cuprindea școala elementară, căminul de zi pentru copii, Școala Superioară de fete, Școala Superioară Pedagogică, precum și clădirea mănăstirii, internatul, cuprinzând dormitoarele pentru eleve și clădirea Școlii comunale. Mănăstirea mai administra o grădiniță și o școală unde se învăța lucrul de mână.

Biserica mănăstirii a fost construită în 1894, în stil neoromanic și sfințită la 8 octombrie 1895, cu hramul „Sfintei Inimi a lui Iisus”. Cele patru clopote au fost executate de atelierul timișorean de turnătorie al lui Anton Novotny, iar orga este opera lui Leopold Wegenstein din Timișoara. După Revoluția din 1989 liturghia se celebrează în limba germană, iar în fiecare duminică, şi în limba bulgară.

Clădirea cu două etaje de lângă biserică prezintă elemente neogotice și neoromanice. Clădirea mai veche, amplasată în spatele unei curţi de onoare, realizată în stil eclectic istoricist, este sediul liceului de limbă sârbă Dositej Obradovici.

În 1935 – 1937 a fost ridicată o nouă clădire a complexului școlar, proiectată de arhitectul Michael Wolf, în stilul Bauhaus, care adăpostește astăzi Casa de Cultură a Studenților.

Mai multe detalii despre clădire se pot găsi accesând pagina web dedicată din cadrul proiectului cultural Heritage of Timișoara, iar pentru o experiență completă, clădirea poate fi vizitată în cadrul turului  Edificare și restaurare – Iosefin și piețele sale.

Video
Biserica Romano-Catolica
si Complexul Notre-Dame

Eleve la Notre Dame, Iosefin

Fragment din interviul Luciei Jivan (n.1923), intervievată de Voichiţa Năchescu la Timişoara în 2001 (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara. Coordonatoare Smaranda Vultur)

(…) Eu aş zice să încep de la anul 1937-1938, când am plecat din Orşova şi am venit la Timişoara. La internat, la Notre Dame. În legătură cu această şcoală, Notre Dame, cu mintea de acuma o găsesc într-adevăr extraordinară şi spendidă. Trebuie să-ţi spun că erau mai multe şcoli acolo, în incinta acestei clădiri. Şi anume era liceul în limba română, era un  gimnaziu în limba maghiară, unul în limba germană, şi era Şcoală normală, care pregătea învăţători, în limba germană. Eu am fost la liceul aşa zis romano-catolic, cu limba de predare română. Profesoarele care le-am avut toate toate au fost călugăriţe. N-am avut nicio profesoară care să nu fie în această haină de călugăriţă. Cu mintea de acuma spun că erau nişte profesoare excepţionale. Foarte bune. În ce sens: erau în stare să acapareze elevii şi să-i facă să gîndeasdcă materia pe care o predau, şi nu pot să uit că cele mai importante şi cele mai frumoase ore au fost cele de limba franceză. Fiindcă profesoara aceea,  – Dumnezeu s-o odihnească! –  sora Gerda, preda în aşa fel că aveai impresia că eşti la teatru. De exemplu făceam autorii ăştia mari,. Moliėre, Racine, Corneille, în special nu-l uit pe Molière, că stătea la catedră, se scula bun înţeles în picioare, şi aşa vorbea, că aveai impresia că eşti la teatru şi că-l auzi pe actorul care-a vorbit. Foarte frumos.

Eram foarte bine pregătite, asta în ce priveşte liceul, în ce priveşte viaţa noastră în internat, că am fost internă, aveam aşa : o săptămână în limba germană şi o săptămână în limba franceză, deci franceză şi germană, o săptămână o săptămână. Asta erau limbile care se vorbeau la internat. Călugăriţele erau extraordinar de drăguţe. În ce sens, că ne creau şi momente frumoase. De exemplu, când era ziua vreunei fete nu exista să treacă neobservată sau nesărbătorită. Aveam patefoane în interior, aveam teren de tenis, aveam teren de patinaj, dar la aceste zile de sărbătorire a uneia dintre eleve, se dădea drumul la patefon, se dansa, bun înţeles, fete cu fete, dar în orice caz era o petrecere. Şi toate eram foarte bine dispuse, trebuia însă să fim extraordinar de ordonate, să nu lăsăm după noi murdărie, să nu lăsăm lucruri împrăştiate, fiecare avea locul ei la masă şi în internat

În timp ce noi învăţam, acolo stătea permamanent această soră Gerda care era şefa internatului şi care ne ajuta la limbi şi aveam încă o călugăriţă sora Chiara care ne ajuta la partea ştiinţifică, la matematică, fizică, chimie. Dacă nu ştiam să ne rezolvăm temele. Deci eram ajutate. În internat dormitoarele erau de cinci persoane când am fost mai mari, iar când am fost mai mici, de zece cinşpe. Paturile trebuiau să fie extraordinar de frumos făcute, nu ca ăsta (arată patul pe care stă) şi întins cearceaful de puteai să scrii pe el, aşa, şi dimineaţa la ora şase era scularea. Ne scula, ne făceam rugăciunea. Ne spălam şi imediat în curte la gimnastică, indiferent că era ger, că era cald, orice vreme ar fi fost, noi la ora şase jumate făceam gimnastică.

Pe urmă mergeam la masă, să ne luăm dejunul, şi după aceea la şcoală. La ora unu, unu jumate veneam de la şcoală, traversam doar curtea, şi mergeam la internat, oră fixă la mâncare, pe urmă ore de meditaţii de la 2 până la 7. În aceste ore nimeni nu avea voie să facă altceva. Dacă ţi-ai terminat lecţiile, luai o carte şi citeai. La ora nouă fix – după aia urma cina bineînţeles – şi la ora nouă fix, culcarea. Cele care urmau în cursul superior, cum ar fi acum clasa a noua, a zecea, a unşpea, stăteam până la nouă jumate. Era marele favor care ni se făcea, o jumătate de oră în plus. Mai tîrziu nu, pentru că dimineaţa la şase era scularea. Ce să-ţi mai spun? În ce priveşte pregătirea ţi-am spus că era extraordinară, acolo am dat cum ar fi acum admiterea în cursul superior şi am rămas mai departe şi am făcut liceul acolo şi tot  acolo am dat şi bacalaureatul. Cam asta ar fi despre şcoala Notre Dame, dacă ai întrebări…

(Ieşeaţi prin oraş?)

Aşa de la şcoală în oraş nu aveam voie să ieşim. Ieşeam cu rândul în fiecare duminică, ne ducea la biserică, deci fiecare la biserica ei. Adică se făcea rând cu ortodoxe,-  catolicele rămâneau acolo, că aveau biserica în interior -, reformate, mă rog, şi mergeam cu rândul la biserică. Dacă era un spectacol bun, mă rog, operă, teatru, tot cu rândul, bineînţeles. Seara mergeam la operă, bineînţeles, ne duceau regulat la toate spectacolele. Deci nu ne privau de lucrurile astea. Şi distracţii câte am vrut, pentru că, aşa cum am spus patinaj, tenis era în interiorul şcolii. Asta a fost. Însă de ieşit în oraş singure, în niciun caz. Când veneau părinţii acol,o ne scoteau şi ne dădeau drumul o zi, de dimineaţa şi pînă la zece seara puteam să stăm acolo.

Eu aveam două prietene bune, cele mai bune, era toate prietene ascolo, nu se făcea deosebire de naţionalitate că tu eşti cutare sau tu eşti cutare, şi nici de religie, cu toate că erau ortodoxe sau catolice, fiecare avea voie să se închine cui vrea şi să păstreze această religie a ei. Însă prietene foarte bune am avut două, şi una era unguroaică şi una era nemţoaică, şi noi trei eram prietene nedespărţite. Din păcate de unguroaică nu mai ştiu nimic, iar nemţoaica se pare că ar fi murit, ar fi fost dusă în Uniunea Sovietică, nu ştiu precis, nu e ceva confirmat, dar în orice caz a murit. Eram prietene foarte bune şi aveam multă multă încredere una în alta. Ne ajutam la lecţii, în timpul meditaţiilor nu aveam voie să vorbim, să discutăm. Era acolo călugăriţa asta care răspundea de partea ştiinţifică şi dacă aveam ceva, ne duceam la ea şi ni se arăta, nu eram lăsate aşa ca să nu fim în stare să ne facem lecţiile sau mai ştiu eu ce. La masă n-a fost nicio indulgenţă, trebuia să se mănânce tot ce ţi s-a dat, şi fiecare avea sertarul ei, cu tacîmuri, cu şervet, tot ce trebuia, uneori mai ascundeam noi dimineaţa chiflele care nu ne plăceau şi le băgam acolo în sertar şi se învecheau. Până la urmă nu aveau încotro şi trebuiau să le arunce sau ce făceau cu ele, nu ştiu, dar în orice caz, după ce ne-a ţinut respectiva morală şi îndrumare (râde) ca să nu mai facem aşa ceva să prăpădim pîinea care ne-a dat-o Dumnezeu. Se punea mare accent pe credinţă, pe religie, şi e interesant că şi noi, care nu eram catolice mergeam acolo la biserică şi ne rugam. De exemplu eu şi azi mă rog lui Sfântul Anton, fiindcă aşa m-am obişnuit. De copil, am cărticica cu Sf. Anton, încă de acolo, de la Notre Dame, pe care o folosesc şi acuma.

Deci, ceea ce ar trebui urmat este că nu se făcea deosebire nici de naţionalitate, nici de religie, nici de nimic. Eram una şi acceaşi, tratate absolut la fel şi baza era credinţa, accentul se punea pe credinţă, pe ajutorul lui Dumnezeu. Ni se ţineau diferite prelegeri în legătură cu viaţa omului, cu felul cum ar trebui să ne comportăm şi mai ales când apărea câte un caz, ceea ce era foarte rar, de sinucidere, ni se spunea că Dumnezeu ţi-a dat viaţa să o trăieşti, că eşti dator s-o trăieşti, indiferent dacă este uşoară sau este grea. Nu era voie să cârtim, aşa am fost crescute…. şi să ştii că mai păstrez şi azi din educaţia mea religioasă. Ar fi bine ca şi copii – văd că a început din nou să se pună accent pe acest fapt –  este foarte bine pentru că omul când crede în Dumnezeu este mai bun mai îngăduitor, mai lipsit de păcate – acum zic vorbă mare, vorbă să fie, că nu e lipsit – dar, în orice caz nu păcătuieşte atât de mult ca şi unul care nu crede. Aşa am fost crescuţi.

Fragment din interviul cu Else von Schuster (n. 1925, Anina) realizat de Adrian Onica şi Roxana Pătraşcu, la Timişoara, 2000. (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara. Coordonatoare Smaranda Vultur)

.           Să revenim atunci la perioada cu Notre-Dame. La şcoală, acolo la Notre-Dame am primit noi o educaţie aleasă, am fost la internat fiindcă nu aveam părinţii aicea şi încetul cu încetul m-am adaptat.(…)

Şi cum am ajuns la călugăriţe atunci, noi primeam sâmbăta hainele curate, adică lenjerie curată şi ciorapii curaţi, că era spălătorie, erau coşuri acolo unde se arunca şi fiecare avea un număr. Eu aveam numărul 73, îl mai ştiu şi acuma, şi toată lenjeria, toate hainele trebuiau să fie cu acest număr însemnate. Şi-atunci am primit lenjeria curată şi trebuia să vedem dacă nu-i rupt ceva.

Şi vreau să revin la cusutul ciorapilor care trebuiau cusuţi… venea o călugăriţă şi se uita cum îi coasem şi cum faceam, şi eu, care învăţasem de mică acest cusut frumos al ciorapului, am fost scoasă în evidenţă. Era catedră şi în sala de pregătire, aveam noi o sală unde ne faceam lecţiile şi fiecare copil avea locul lui fix, la masă. Şi avea un sertar cu lucrurile, acolo trebuia ca totul să fie aşa ” ţac, ţac, ţac “, în ordine, şi mai aveam un sertar mai mare, erau aşa nişte sertare mai mari, unde ne ţineam cărţile, şi înainte de a începe ora de studiu, de pregătire a lecţiilor, trebuia să scoatem orarul, să vedem ce cărţi, ce caiete ne trebuie şi astea le-am luat la locul nostru. Nu tu plimbare în timpul lecţiilor, în timpul pregătirii. Nu aveam voie să mergem să ne plimbăm prin sala de clasă. Dacă uitam ceva trebuia să ridicăm mâna şi să cerem voie, şi-atunci cu o predică: ” n-ai orar, nu te-ai uitat mai înainte, n-ai ştiut să-ţi pregăteşti?”. Deci, foarte sever. Şi era o călugăriţă la catedră şi ne observa cum lucram.

Şi, cu cusutul ciorapului, am fost scoasă acolo, lânga catedră şi-a fost arătat ciorapul meu, jur împrejur, ce frumos l-am cusut. Plus că aveam uniformă bleumarin şi aveam ciorapi negri.

…În orice caz, am primit o educaţie, în continuare foarte bună, la călugăriţe. Când mergeam la masă, trebuia câte două să mergem frumos în rând şi nici să nu vorbim în drum spre masă, că eram multe şi ce gălăgie ar fi fost asta. Mă rog, astăzi este gălăgie la şcoală destulă. Atunci nu era voie. Şi la masă la fel. În sufragerie, fiecare îşi avea locul lui şi fiecare îşi avea tacâmul şi şeveţelul şi… linişte, până nu s-a împărţit mâncarea. Erau în fiecare săptămână alte două eleve de serviciu, care aduceau castroanele cu supă, cu mâncare şi-atunci împărţeau acolo la masă.

După ce era totul împărţit şi noi, dacă am fost cuminţi, era clopoţel şi ni se dădea voie să vorbim, în timp ce mâncam. Când iar suna clopoţelul (râde)… linişte, trebuia să întrerupi în mijlocul propoziţiei totul.

În orice caz era o disciplină… poate pentru zilele de astăzi, exagerată. Am învăţat să fim disciplinaţi şi să ne stăpânim, şi asta am învăţat. Ne spuneau că e bine să te stăpâneşti când ai dori, de exemplu acuma să mănânci o bomboană… nu, nu o mănânc, ca să mă stăpânesc. Asta vine bine dacă te îmbolnăveşti, trebuie să ţii regim sau… cum am suferit în timpul războiului.

Eu în ’25 m-am născut, cam în ’37 am venit la Notre Dame şi în ’39 a început războiul, şi în ’40 au început alte vremuri…

-Cum vă petreceaţi timpul liber când eraţi la Notre Dame?

Eu am stat la internat şi aveam acolo posibilităţi, aveam bibliotecă, deci puteam să citim în timpul liber, aveam un teren de tenis unde puteam să jucăm tenis sau alte jocuri cu mingea, aveam parc unde ne puteam plimba. Iarna, pe acel teren de tenis, puteam patina. Ne duceau la plimbare…însă cu călugăriţa în spate, două câte două mergeam şi aveam trasee pe unde ne plimbam- pe strada Doja sau uneori până la Cetate. Se mai întâmpla să ne întâlnim şi cu grupul de la Banatia- unde era şcoală de băieţi- şi atunci ei se uitau la noi, noi la ei…Uneori ne duceau la teatru, la spectacole.

Să vă spun asta, cu Spatzensingen…  Odată a venit mama în vizită. Foarte rar venea fiindcă era departe. Ea venea la poartă, când era timpul de vizită şi a spus în nemţeşte că vrea să vorbească cu mine. Cea de la poartă era unguroaică şi nu ştia nemţeşte şi i-a spus “ Else gegangen zu Spatzensing ”, adică i-a spus că m-am dus acolo unde cântă vrăbiile.

Există un cor de băieţi renumit “Wiener Sängerknaben ” şi aşa este şi corul “Regensburger Domspatzen”, adică “ Vrăbiile Domului din Regensburg ”. Au avut 500 de ani anul trecut de când există acest cor de băieţi. Ne duceau deci şi la spectacole, la Regensburger Domspatzen, şi de aceea i-a spus mamei că m-am dus acolo unde cântă vrăbiile ( râde )…     

 

Biserica romano-catolică din Iosefin și complexul surorilor de Notre Dame

Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p. 189 -190

 

În anul 1981 mama a sărbătorit la Timişoara 50 de ani de la absolvirea liceului Notre Dame. Joli Schemmel, o fostă colegă inimoasă, stabilită la Oradea, s-a ocupat cu mobilizarea „fetelor” care, cu câteva excepţii, nu mai păstraseră legătura între ele. Bunica mea, dornică de astfel de întruniri şi care le vizita pe călugăriţele supravieţuitoare, a furnizat adrese, s-a bucurat poate mai mult decât Valentina de revederea peste cincizeci de ani a colegelor. Mama a fost primită ca premianta clasei, i s-a dat locul de onoare alături de Schwester Gerda şi de Schwester Leonilla, singurele profesoare care mai erau în viaţă, a fost rugată să ţină discursul tradiţional. Pentru Mama Mi aceste lucruri au fost importante şi i-au adus bucurie.

Treptat, oamenii din generaţia bunicii mele au început să se stingă, mai toţi la vârste foarte înaintate şi ea căuta, instinctiv, apropierea de oameni mai tineri. Bătrâneţea începea să i se pară împovărătoare, deşi vorbea cu oarecare umor despre acest subiect. La aniversarea celor 89 de ani ai Hildei Drăgan („Hilda e în putere – ne scria bunica găteşte şi îngrijeşte de cei doi strănepoţi, e veselă şi se plimbă zilnic prin apropierea casei. Are mult curaj”), cele şase prietene întrunite la o cafea şi la un tort au socotit anii pe care îi însumau laolaltă şi au constatat, cu haz, că depăşeau jumătatea de mileniu!

După astfel de mici întâlniri plăcute, Mama Mi scria: „e frumos să te bucuri că eşti pe acest glob, chiar dacă el este păcătos; să căutăm noi singuri să ne bucurăm”.

Video
Biserica Romano-Catolica
si Complexul Notre-Dame
Română