Cartierul Soarelui este rezultatul unui program amplu de construcții de locuințe din panouri mari prefabricate, în timpul regimului comunist.
Ascultă versiunea audio.
La începutul anilor `60 ai secolului XX regimul comunist a început un program amplu de construcții de locuințe în noile cartiere dormitor din Timișoara, compuse din blocuri de locuințe cu patru, opt sau zece etaje, din panouri mari prefabricate.
Conform opiniilor arhitectului Mihai Opriș, în pragul Revoluției din Decembrie 1989 peste două treimi din populația Timișoarei locuia în asemenea blocuri.
În 1964 se construiește cartierul Tipografilor, apoi cel din Calea Șagului, Circumvalațiunii, Calea Aradului, Calea Lipovei, Torontal, Matei Basarab, Girocului, Soarelui, Modern, Dâmbovița. Acestea sunt cartiere cu zeci de mii de locuințe, repartizate cu titlu de gratuitate oamenilor muncii sau achiziționate ca locuințe de serviciu de către numeroasele întreprinderi și fabrici din Timișoara ori vândute ca proprietate personală prin instituția O.C.L.P.P. În multe cartiere erau absente dotările funcționale necesare unui cartier de locuit.
Regimul totalitar a pus accentul pe cantitate și realizarea unui număr important de construcții cu grad diferențiat de confort, calitatea acestora fiind mediocră în multe cazuri.
Mihai Opriș, Timișoara. Mică monografie urbanistică, Editura Tehnică, București, 1987
Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
https://www.hartablocuri.ro/istoria-blocurilor/#comuniste
https://www.filmedocumentare.com/viata-in-blocurile-comuniste/
https://www.vice.com/ro/article/wxeg7q/viata-la-bloc-in-anii-80-ai-comunismului-ceausist
Cartierul Soarelui, cartier-dormitor, școlile
Ascultă versiunea audio.
Am petrecut vreo zece ani din viața mea ca profesoară. Întâi, la şcoala de pe Moise Nicoară, stradă ce se prelungea până spre Bega, aproape de podul de la Prinţul Turcesc. Clădirea „veche” a școlii, cum îi spuneam noi, aparținuse bisericii. Alături s-a construit o alta, cea „nouă”. Venisem aici direct din facultate, ca șefă de promoție. Cum eram cea mai tânără, am fost repede pusă responsabilă cu pionierii. Trebuia să mă ocup de „propaganda vizuală”. În școala vopsită cazon, după modelul timpului, cu pereți ce imitau marmora sau lemnul, am produs o mică revoluție: am introdus culorile solare, portocaliul proaspăt, albul… Școala se transformase. Avea un aer tineresc, reconfortant, Am fost invitată la ședințele pe oraș ale directorilor să vorbesc despre „rolul propagandei vizuale în educație”. Nu mică a fost surpriza când, în loc de a preaslăvi valorile educației ideologice, recurgând la limba de lemn a timpului, am arătat cât de important este mediul pe care ni-l creăm în jur, cum falsul marmorei cu care acoperim pereții, induce copiilor, subliminal, minciuna, cum performanțele școlare sunt dependente de atmosfera proaspătă a culorilor din jur. Era prin anii 80.
La câțiva ani, m-am mutat în Circumvalațiunii, la Școala Generală 18. Apoi, după 90, am plecat din sistemul de învățământ. Apăreau semne ce-mi plăceau și mai puțin.
(Fragment din Zile de la capăt și alte zile 2. Pagini de (pseudo)corespondență. 19 iunie – 19 decembrie 2015, volum manuscris de Sorina Jecza)
În lumea imaginației
de Maria Preian, clasa a V-a
Școala Gimnazială Jimbolia
– Antonia, trezește-te! strigă mama.
– Bine, în cinci minute!
– Nu, acum!
– Off…. bine!
Era luni și era ziua Antoniei. Fata uitase că astăzi este ziua ei, așa că a intrat în living fără emoție, era doar obosită.
– La mulți ani! s-au auzit multe voci, erau invitații.
– Wow! se emoționă Antonia;
Fiecare copil i-a dăruit Antoniei cadoul, iar mai apoi venise rândul mamei sale, care i-a dăruit o amuletă de argint, cu o piatră prețioasă, pe care era desenat un dragon mare și verde.
– O mamă, îți mulțumesc! spuse Antonia;
Pe spatele amuletei era scris un cântecel scurt de tot. Antonia a început să îl cânte, iar din hol a venit o lumină violetă.
Când s-a apropiat de oglinda de unde se reflecta lumina, Antonia a zărit un portal. Ea nu a putut să se abțină, a sărit înăuntru și s-a învârtit de colo-colo.
După un timp de așteptat, Antonia a căzut pe o pajiște verde, plină de flori și copaci.
– Wow, ce este locul acesta!?
– Este tărâmul imaginației! zise o voce pițigăiată.
– Cum? Cine e?
– Sunt eu, Carly, o zână!
– O, bună Carly! Eu sunt Antonia.
– În-cân-ta-tă! Zise în silabe mica zână.
– Din câte am observat, tu ai ajuns aici cu ajutorul amuletei, nu? întreabă Carly.
– Da!
– Și este foarte bine că ai venit!
– Cum? Nu se poate! zise Antonia nedumerită.
– Ba da, se poate, dar nu asta contează, trebuie să ne ajuți!
– Dar cu ce?
– Păi hai să îți explic. În urmă cu muuult timp, un vrăjitor mi-a închis sora într-o peșteră, și trebuie să spargi amuleta pentru a scoate dragonul, pentru a o elibera pe sora mea și pentru a reuși să pleci.
Apoi amuleta a deschis un nou portal și a dus-o din greșeală, în orașul în care trăia, adică în Timișoara, dar nu în prezent, ci în trecut, în anul 1900. Antonia a zărit o persoană cunoscută: era bunica ei la vârsta de 16 ani.
Apoi amuleta a teleportat-o mult mai mult în timp, atunci când Timișoara a fost invadată de otomani. Antonia s-a speriat, și a intrat înapoi în portal. „Vai ce ciudat a fost”, și-a zis în minte fata. Apoi a ajuns înapoi pe Tărâmul imaginației.
– Vezi ce se întâmplă, dacă spui despre amuleta mea! spuse speriată Antonia.
– Păi nu e vina mea, e vina dragonului, a spus zâna.
– În fine, ce trebuie să facem? întreabă Antonia.
– Trebuie să mergem în lumea subterană și să trecem un labirint.
– Doar atât? O nimica toată.
– Nu e chiar atât de ușor, să știi.
– Cum adică?
– Din nou va trebui să trecem prin portale și niciodată nu știi pe unde te duc.
– O da! Chiar pare foarte greu, să știi!
– Bine, hai să pornim că avem muuult de mers.
Cele două prietene porniseră pe drumul cel lung. În această călătorie au adunat mai mulți prieteni: un elf, o zână, o doamnă fluture, un centaur și trei unicorni.
Împreună au trecut prin tunelurile subterane ale pământului, au reșit să nu rămână blocați în labirint, dar mai aveau un singur obstacol de trecut, pe Zâna cea rea împreună cu un căpcăun, dar dintr-o dată, Carly a avut o viziune.
– Prieteni, stați o clipă, nu atacați! zise zâna.
– Bine! au spus cu toții deodată.
Carly s-a uitat foarte atent la căpcăun și la Zâna cea rea, apoi pe nepregătite, zboară în fața Antoniei, îi smulge colierul de la gât, apoi îl aruncă spre niște tipi răi și … îl sparge. Din interiorul amuletei iese un fum verde care se transformă într-un dragon imens ce îndată îi înfruntă pe căpcăun și pe Zâna cea rea.
După ce aceștia au fost învinși, dragonul topește gratiile încăperii în care este ținută sora lui Carly, dar vrăjitorul îi închide și pe ei în închisoarea fermecată.
Seara, când vrăjitorul și dragonul au plecat spre bârlogul lor, în mica închisoare apăru din nou portalul. Antonia și-a luat inima în dinți și a intrat, amintindu-și că poate să ajungă în Timișoara, în perioada luptei cu turcii.
Zis și făcut. Când a ajuns aici, lupta era încă în desfășurare și chiar atunci a călcat pe o sabie. A luat-o cu ea și cu ajutorul ei au reușit să iasă din închisoare, să învingă vrăjitorul și să ajungă acasă în siguranță, dar și cu un suvenir antic.
Sfârșit!
