Catedrala Mitropolitană Ortodoxă impresionează atât prin dimensiunile sale, cât și prin valoarea artistică a monumentului, fiind în clipa de față unul dintre cele mai reprezentative lăcașe de cult din țara noastră. Construită după planurile arhitectului Ioan Traianescu, catedrala combină armonios elementele de arhitectură bizantină cu cele din arhitectura veche românească. A fost sfințită în data de 6 octombrie 1946.
Catedrala Mitropolitană Ortodoxă impresionează atât prin dimensiunile sale, cât și prin valoarea artistică a monumentului, fiind în clipa de față unul dintre cele mai reprezentative lăcașe de cult din țara noastră.
Construcția propriu-zisă a edificiului a debutat în anul 1936, odată cu sfințirea pietrei fundamentale de către episcopul Aradului, Andrei Magieru. Construită după planurile arhitectului Ioan Traianescu, antreprenor ing. Tiberiu Eremia, pictura Atanasie Demian, iconostasul şi sculptura Ştefan Gajo, mobilierul Traian Novac; catedrala este realizată în stil neoromânesc/neomoldovenesc, cu elemente de factură bizantină şi eclectice în interior. În linii mari, catedrala a fost edificată într-un interval de cinci ani de zile, suprafaţa construită cuprinzând 1.542 m, capacitatea fiind estimată la aproximativ 5.000 de credincioşi.
În data de 6 octombrie 1946 catedrala a fost târnosită (sfințită), la procesiune participând, printre alții, patriarhul Nicodim Munteanu și regele Mihai I.
Catedrala Mitropolitană cu hramul Sfinții Trei Ierarhi are un plan în formă de cruce, înălțimea cupolei atingând 83 metri. Temelia edificiului este construită pe o placă imensă de beton armat, susținută de piloni înfipți până la 20 metri adâncime sub placa de beton. Turnurile sunt acoperite cu țiglă smălțuită, iar clopotele au fost armonizate de către compozitorul Sabin Drăgoi.
La subsol, Catedrala Mitropolitană adăpostește o impresionantă colecție de artă bisericească bănățeană veche și o valoroasă colecție de icoane. Tot la subsol se regăsește necropola mitropoliţilor Banatului. Primul mitropolit înhumat aici a fost Vasile Lăzărescu. În interior, catedrala a fost îmbogăţită cu moaştele mitropolitului Iosif cel Nou, care au fost strămutate de la mănăstirea Partoş în anul 1956.
Bibliografie:
- Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiș Monografie, Editura Marineasa, Timișoara, 1998, p. 319.
- I.D. Suciu, D. Niculescu, V.Gh. Țigu, Catedrala Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1979.
- https://mitropolia-banatului.ro/prezentare-2/ – site accesat în luna mai 2022.
- Mihai Opriș, Mihai Botescu – Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Catedrala mitropolitană ortodoxă română – Catedrala mitropolitană „Sfinții Trei Ierarhi” din Timișoara
„Pe aleile dinspre catedrală am regăsit sufletul de la classic. Aceeași tristețe, aceeași bucurie organică de a călca pământul Timișorii. De când mă știu, nostalgii; locuri și stări fără întoarcere, nordul – poate nu există nici unde așa cum îl cred și poate n-am să-l văd – , chipul unei femei care a fost tânără acum douăzeci de ani, în altă țară. În acestea, ca și în marile bucurii triste; cărți, copaci, prieteni, dealuri și apusuri de soare, și în acest oraș pe care îl înțeleg ca pe o poezie, în toate e sufletul meu.” (Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat, Cartea Românească, 1988, p. 323-324)
„Eram luaţi, literalmente, de valurile de lume de pe ambele trotuare, ce curgeau ca nişte râuri repezi, colorate, curgeau, curgeau, fără istovire, spre o unică direcţie: Miezul şi inima marelui oraş. Părea că întreaga urbe ieşise în stradă…
Încă de departe, zărirăm crucea de pe vârful Catedralei mitropolitane şi olanele ei colorate, lucinde, în luminile zilei care creştea. De cum ne apropiarăm de centrul urbei, se amplifica un vuiet distinct omenesc. Cerul înalt şi alb, fără nori, dovedea că, deşi trecuse de jumătatea lui decembrie, va fi o zi senină, însorită, cu aer primăvăratic.” (Ion Arieșanu, Cei buni mor cei dintâi, Timișoara, Amarcord, 1998, p. 87-88)
Regăsirea
de Tania Chitarici, clasa a VI-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Cerul senin se pregătea să primească apusul soarelui. O strălucire surprinzătoare mă face să văd frumusețea actuală a orașului meu. Gândul mă duce cu ani în urmă, când părea mai cenușiu. Era din pricina oamenilor, care nu înțelegeau că frumosul trebuie creat și respectat.
Dar anii au trecut, oamenii s-au implicat, fiecare în felul lui, și acum orașul a prins culoare și își arată farmecul. Sub razele soarelui strălucitor culorile multiple ale lalelelor creează o adevărată feerie. Două perdele de culoare mov și galben străjuiesc centrul orașului. De o parte se află Catedrala Mitropolitană, loc reprezentativ și impresionant al Timișoarei, iar de cealaltă parte, Teatrul Național și Opera, unde cultura face mai frumos sufletul oamenilor. Între cele două repere, o fântână revarsă apa, izvorul vieții noastre. Bucuria acestor frumuseți este întregită de prezența copiilor, care sunt prietenii porumbeilor, într-o comuniune perfectă cu natura.
Nu am cum să uit de Parcul Copiilor, locul în care îmi făcusem primii prieteni, nici astăzi cât vă povestesc uitați. Părea mai diferit. Zona cu trambuline, preferata mea în copilărie, era de negăsit. Îmi aminteam chiar și după atâția ani poziția ei în parc. Abia atunci realizasem ce mult se schimbase de fapt locul copilăriei mele. În locul trambulinelor se înălța un zid de piatră cu mai multe opere de artă, acestea aparținând unui atelier de lucru manual pentru copii. Se arătase și acesta special copiilor. Fericirea mea se combinase cu nostalgia după Parcul Copiilor. Desigur că erau mai multe schimbări, însă aceasta a fost una mai specială, cu amintiri mai delicate.
După plecarea din parc, am simțit puterea unui vânt, care îmi aducea amintiri aproape pierdute. Mă făcea să mă gândesc la câte lucruri fascinante am pierdut datorită plecării mele pentru facultate. Mi se acordase o șansă într-un loc foarte bun la București, încât nu mi-am permis să refuz acea invitație, care mi-a îndeplinit visurile.
Realizasem că Timișoara era casa mea, iar acum nu mai este necesar să mă despart de ea.
Spunându-mi aceste lucruri în gând, văzusem o priveliște ce mă făcu să mă împac cu deciziile luate, știind că unele lucruri pot rămâne neschimbate. Canalul Bega, de exemplu, mi-a încântat ochii. Țin minte prima plimbare cu părinții făcută pe acesta, cu un vapor, pe care am avut parte de muzică simfonică. Nu era plăcută de mine, însă părinții mei zâmbeau, ceea ce mă liniștea și îmi transmitea același val de energie pozitivă, simțită și de ei.
Văzând un vapor asemănător cu cel din trecut, am realizat că încă am destul timp liber, pentru a mai face o tură pe apă, care cu siguranță îmi va transmite noi senzații deja avute de la prima plimbare. Simțeam o briză ce îmi mângâia părul.
Plimbarea se terminase, dar eu îmi continuam explorarea amintirilor, parcă din nou aduse la viață. Vizitasem toate locurile ce îmi erau dragi mie. Era momentul să mă întorc la părinții mei. Străzile păreau mai aglomerate ca de obicei, însă concentrarea părea că își făcuse loc pe fețele oamenilor. Cu toții erau în grabă. Mi-am dat seama că persoanele din jurul meu se grăbeau să ajungă la casele lor, datorită norilor care apăruseră deasupra noastră. Eu însă, mă bucuram de fiecare clipă pe care o petreceam alături de orașul în care m-am născut, locul în care am crescut și în care mi-am creeat amintiri de neuitat.
A fost minunat să simt, după atâția ani, un amestec de nostalgie și prospețimea noilor generații de timișoreni.
Timișoara, loc de poveste
de Iulia Nicorescu, clasa a VI-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Este o zi frumoasă de primăvară. Eu, un păianjen mic si slăbuț, pe nume Max, stau, ca de obicei, sub colțul băncii Juliei. Înainte locuiam în clopoțelul de pe catedră, dar atât de gălăgioasă era clasa, încât mă cutremuram la fiecare minut.
Dintr-o dată, sună clopoțelul cel mare. Ora s-a terminat. Pe când Julia se pregătea să plece acasă, eu m-am gândit că ar fi o idee bună să intru la ea în ghiozdan. Dar chiar atunci, privirea ei m-a surprins.
– Aaaaaaa! E un păianjen! țipă ea. Dar… stai… e atât de micuț!
– Mă cheamă Max, îi spun eu. Iar tu ești Julia. M-am plictisit să stau în clasă, așa că aș vrea să văd acest oraș. Mi-l poți arăta? Am auzit că e plin de minunății.
Julia a fost mai întâi surprinsă, dar ne-am împrietenit rapid și, în scurt timp, am ajuns împreună în centrul Timișoarei. E minunat! Atâția copii zâmbitori și clădiri impresionante!
– Aici este Opera, a zis ea. Aici am dansat eu pentru un spectacol de balet. Nu-i așa că e superbă? O, și aici sunt câteva magazine, iar acolo e minunata Catedrală. Vai, dar ce îmi plac suntetele clopotelor ei! Haide, mai sunt atâtea piețe de văzut!
Eram epuizat. Deja am si uitat numele cladirilor. Acum am ajuns în Piața Unirii. Mă uit la statuia cea mare. Câți păianjeni sunt pe acolo! Probabil că în zona aceea locuiesc ei. Am intrebat-o pe Julia dacă putem merge la ei, iar ea a acceptat.
– Bună, eu sunt Max! Îmi pare bine de cunoștință. Sunt aici pentru prima dată.
– Bună Maaax! au salutat ei în cor. Noi suntem trupa de păianjeni Bețișoare. Dacă vrei, vino cu noi și îti vom arăta totul!
M-am uitat la Julia si i-am zis că voi rămane aici, cu ceilalți.
-Să înteleg că nu ne vom mai revedea la școală, nu-i așa? Îmi pare rău…
Mi-a venit să plâng. Abia acum îmi dau seama că nimic nu va mai fi la fel. În schimb, voi avea cel mai de preț lucru: prietenii. Sigur că și mie îmi va fi dor de ea, așa că i-am făcut o promisiune.
-Îți promit că te voi vizita, luni sub banca ta. La revedere, Juli!
Am îmbrățișat-o cu mânuțele mele mici și mi-a zâmbit. Apoi, s-a îndepărtat încet, încet. Păianjenii Bețișoare m-au condus înapoi la Operă. Am intrat în ea, curios. M-am aplecat peste marginea balconului, ca să pot vedea spectacolul. Era despre Timișoara, un oraș special. Din neatenție, am alunecat de pe balcon pe scenă. O fată m-a văzut si a scos un țipăt.
-Nu-ți fac rău! i-am zis. De fapt, sunt aici pentru a afla despre oraș.
Un domn m-a luat pe sus și m-a pus lângă un microfon mare, iar eu am inceput să vorbesc. Lumea se uita nedumerită la mine.
– Aș vrea să vă vorbesc despre cum este Timișoara din punctul de vedere al unui păianjen. În primul rând, pot să stau ore în șir să privesc milioanele de detalii de pe clădiri. Totul e atât de mare si fabulos. Istoria lor este cea mai fascinantă. Știați că această Operă a trecut prin două incendii? E absolut minunat cum poți păși prin niște locuri pline de istorie. Desigur, reconstituite, dar același loc. Trebuie, cu sigurantă, să vă mândriți cu orașul vostru! A fost și Capitală Culturală Europeană! Lăudați-vă cu Timișoara. E un oraș de poveste. Magic, plin de istorii ascunse. Cine știe, poate e ceva ascuns pe undeva pe aici. Vă mulțumesc pentru atenție, dragilor! Mulțumesc!
Publicul m-a aplaudat emoționat. Cineva chiar a spus că m-ar duce să vorbesc cu primarul. O melancolie mi-a inundat sufletul, amintindu-mi cât de mic și neînsemnat mă simțeam înainte să cunosc totul. Dar mi-am revenit repede, văzând pe un geam Catedrala. Poate că într-o zi voi descoperi secretele ei…
Până atunci, mă voi bucura fiecare clipă în acest loc de poveste, Timișoara!!
Lucrare realizată de Andrei Talabă, elev în clasa a VII-a E a Școlii Generale nr 19 „Avram Iancu” din Timișoara și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – parte din Proiectul Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, aferent programului cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
Lucrare realizată de Cătălina Oprișoreanu, elevă în clasa a VIII-a B a Școlii Generale nr 19 „Avram Iancu” din Timișoara și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – parte din Proiectul Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, aferent programului cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
Lucrare realizată de Karina Opriș, elevă în clasa a VII-a A a Școlii Generale nr 19 „Avram Iancu” și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – în cadrul Proiectului Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, parte din programul cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
Lucrare realizată de Ștefania Roibu, elevă în clasa a VIII-a A a Școlii Generale nr 19 „Avram Iancu” și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – în cadrul Proiectului Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, parte din programul cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
