Șirul palatelor din Piața Victoriei au fost construite se află pe fosta Esplanada din jurul cetății
Șirul palatelor din Piața Victoriei
Șirul palatelor din Piața Victoriei

Șirul palatelor din Piața Victoriei au fost construite în zona extra muros a cartierului Cetate, care se află pe fosta Esplanada, câmpia lată de 948 metri (500 stânjeni) din jurul cetății, pe care era interzis a se construi.

Șirul palatelor din Piața Victoriei au fost construite în zona extra muros a cartierului Cetate, care se află pe fosta Esplanada, câmpia lată de 948 metri (500 stânjeni) din jurul cetății, pe care era interzis a se construi. În anul 1868 Esplanada din jurul cetății a fost redusă de la 948 metri la 569 metri (300 stânjeni).
În anul 1892 este anulat caracterul de fortăreață militară al cetății și începe demolarea fortificațiilor (după 1899). În Planul general de dezvoltare a orașului din anii 1893-1895, elaborat de arhitectul Lajos Ybl și inginerul Aladar Kovács Sebestyén, era prevăzută construirea unui bulevard cu dimensiunile actualei piețe.
Frontonul de vest al Pieței Victoriei este mobilat cu clădiri monumentale între Operă și catedrala mitropolitană ortodoxă română. Acest fronton cuprinde palatele: palatul companiei Weisz (arhitect Adalbert Szladek, comanditar dr. Frigyes Hajdu, clădire racordată la canalizare în 19 octombrie 1926 și la rețeaua de apă în 4 noiembrie 1926), palatul Lloyd (sediul rectoratului Universității Politehnica, Piața Victorei nr. 2, arhitect Lipót Baumhorn, constructor Arnold Merbl, autorizația de construire din 29 august 1910, inaugurarea clădirii în 29 septembrie 1912), palatul Ernö Neuhausz (arhitect László Székely, autorizația de construire 26 octombrie 1910), palatul Arnold Merbl ( arhitect și constructor Arnold Merbl, autorizația de construire 8 martie 1911), palatul György Dauerbach (str. Dr. N. Paulescu nr. 1 – str. J.W.Goethe nr. 2, arhitect László Székely, autorizația de construire 12 iulie 1911), palatul Lajos Hilt (Piața Victoriei nr. 6, arhitect László Székely, autorizația de construire 2 decembrie 1911, terminarea lucrărilor în 1913) și palatul Széchenyi (Piața Victoriei nr. 8, comanditar Antal Vogel, arhitect László Székely, autorizația de construire 26 octombrie 1911, terminarea lucrărilor în 1913).
Frontonul de est cuprinde palatul Jakab Löffler (Piața Victoriei nr. 1, arhitect Henrik Telkes, autorizația de construire 18 martie 1912, lucrările terminate 1 mai 1913) și Palatul Casei de Comerț și Industrie (Piața Victoriei nr. 3, arhitect László Székely, clădirea racordată la aprovizionarea cu apă în 13 martie 1925 și la canalizare în 27 noiembrie 1925), alături de blocuri de locuințe ridicate în perioada 1961-1963.
Fronturile construite ale clădirilor din partea vestică a pieței aparțin aparțin stilului anilor 1900 (Secession).
Dinspre Operă spre Catedrală promenada din dreapta se numește Corso, iar cea din stânga Surogat. Cele două capete de perspectivă, Teatrul municipal şi Catedrala Mitropolitană, închid compoziţional, pe laturile nord şi sud, Piaţa Victoriei şi zona sa de promenadă, generând un spaţiu urban rafinat şi echilibrat.
Sculptura Lupoaica cu gemenii Romulus și Remus, aflată pe un pilon cu înălțimea de 5 metri, este o replică a operei Lupa Capitolina oferită Timișoarei de orașul Roma în anul 1926. Fântâna cu pești a fost construită după al Doilea Război Mondial, în anul 1957.

Bibliografie:

  1. Mihai Opriș, Mihai Botescu – Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Video

Șirul palatelor din Piața Victoriei

Robert Șerban

porumbeii mănâncă tencuiala

strigă un domn cu părul alb

și-ntinde bastonul spre palatul descărnat

 

întoarcem capul deodată

nu vedem decât cuiburi goale de rândunici

sus

la streșini

și un geam deschis

prin care a ieșit ca o limbă

draperia

 

bătrânul bate furios din picior

se dezechilibrează și cade

 

noi ne luăm zborul

care-n-cotro

iunie 2022

„Timişoara cu «Corso»-ul tixit… […]

Timişoara cu străzile ei largi, curate, bine pavate, luminoase şi neisprăvite, pe alocurea închise între firme pretenţioase, şi vitrine largi, câteodată cochet împestriţate… Timişoara cu magazinele-i «zarva» după şase seara, cu tramvaiele cuminţi, lustruite, şi adesea incomode sau prea aglomerate, cu înfăţişarea-i petecită de oraş «a la mode», închipuieşte în inima Banatului o hartă desenată de un geograf cu «lapsus»-uri în memorie… […]

Coşurile fabricilor cu siluetele lor elegante, din care azi nu mai iese decît rar cîte un firicel de fum, care parodiază… viaţa… se zice, altădată intensă… podurile ce leagă cele cinci orăşele… «Lloyd», «Palace», «Loffler», «Ferdinand» şi un tribunal înfipt pe patru străzi, cu peste 200 de camere şi 13 coridoare… Climă indulgentă […].

Iată o Timişoară cu aspecte exotice pentru călătorul din «regat», pe care oraşul cu înfăţişarea de «operă» a unui inginer îl izbeşte imediat.

Viaţa de stradă…” (Camil Petrescu, Trei primăveri, Timișoara, Editura Facla, 1975, p. 148-149)

 

(…) Mai târziu, când am crescut, era o librărie de carte foarte bună, librăria „Niculescu”, vizavi de librăria „Eminescu” de astăzi ( înlocuită azi de Librăria Cărtureşti n.n.) la parterul Palatului Löffler, cam pe unde-i agenţia CEC, de la McDonalds spre Catedrală.

(…) Erau apoi magazinele Meinl, o reţea în toată ţara, filiale ale unei firme germane, unde mirosea teribil de bine a cafea. Se găsea unul pe Corso, unde-i acum galeria „Helios” şi gelateria de lângă ea.

Radu Ciobanu ( n 1935), intervievat  de Simona Adam în 2002 la Deva. Arhiva A Treia Europa, BCUT.

360
Panorama
Română