);
Cofetăria Arendt din Iosefin era unul dintre cele mai vestite locuri din Timişoara unde se vindeau şi se consumau dulciuri.
Cofetaria Julius Arendt
Cofetaria Julius Arendt

Bulevardul Regele Carol I

Cofetăria Arendt din Timişoara a fost deschisă de Julius Arendt în anul 1929, în cartierul Iosefin, vizavi de actualul Teatru de Păpuşi „Merlin”. Cofetăria Arendt din Iosefin era unul dintre cele mai vestite locuri din Timişoara unde se vindeau şi se consumau dulciuri.

C

ofetăria Julius Arendt din Iosefin a fost una dintre cele mai cunoscute în perioada interbelică, aflată la parterul unei clădiri construite la sfârșitul secolului al XIX-lea, în stil istorist cu accente clasiciste, o dată cu extinderea cartierului Iosefin spre Cetate, nucleul istoric al Timișoarei și organizarea pe parcele a clădirilor din acest cartier.

Cofetăria Arendt din Timişoara a fost deschisă de Julius Arendt în anul 1928, vizavi de clădirea care găzduiește în prezent Teatrul pentru copii și tineret „Merlin”. Imobilul aflat într-o stare de degradare avansată este în prezent nelocuit. Cofetăria Arendt era celebră în Timișoara pentru cel mai bun cremeș, conform mărturisirilor lui Alfred Kosar, nepotul lui Julius Arendt. După naționalizarea din anul 1949, în local a funcționat bufetul ”Oltul”, ulterior magazinul ”Gospodina”, iar celebrul cofetar Julius Arendt a devenit muncitor necalificat, ulterior ajutor de bucătar la cantina fabricii Tehnometal, decedând la Timișoara în anul 1965.

În această filmare sunt prezentate mai multe informații despre familia Arendt.

Video
Cofetaria Julius Arendt

Cofetăria Julius Arendt

Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, 148-149, 198

(pp. 148-149) (…) ne întâlneam tot cu multă lume, iar bunica devenea pentru cunoscuţi Valeria Dr. Pintea, textele ei erau mai reţinute, dar nu lipsite de afecţiune şi interes pentru oricine o oprea. Mergeam la câte o cofetărie, unde Doamna doctor era servită imediat cu prăjitura favorită, ne salutam inevitabil cu câte cineva de la o masă vecină, mă ameţea mirosul de frişcă şi de cocă fragedă, totul mi se părea elegant şi distins. Şi aici mă fermecau denumirile prăjiturilor: Marmorschnitte, Sacher Torte, Pischinger Torte…

(p. 198) Bunica ne trimitea, aproape cu încăpăţânare, reţete frumos caligrafiate, ale prăjiturilor ei complicate, pe care noi nu le-am făcut niciodată sau, dacă am încercat să le facem, nu ne-au ieşit nici pe departe la fel cu cele făcute de ea. Ne dădea cantităţile în „deca”, untul nu trebuia înlocuit cu margarină, sub niciun motiv, ne atrăgea atenţia să respectăm cu stricteţe reţetele, să nu „abdicăm” de la precizia cantităţilor şi să nu ne luăm după reţetele din Regat în care apăreau măsuri ca paharul, lingura, vârful de cuţit, o părere de, o idee de, cât cuprinde, cât se cere, după gust etc. Faptul că, deşi am cântărit cu precizie ingredientele şi am respectat toate indicaţiile, nu am reuşit niciodată nici faimoasele ei „ischlere”, nici acele delicioase „Honigpusserli”, cred că i-a dat o nemărturisită satisfacţie. A deţinut, astfel, până la capăt, supremaţia unor dulciuri inegalabile pentru care am lăudat-o fără rezerve. Poate că astfel a înţeles-o peste zeci de ani pe soacra ei, preoteasa din Satulung, care a păstrat secretul tortului de nucă…

360
Panorama
Română
English Română