(Deci, acolo aţi copilărit, în Fabric?) La început. După primele trei clase primare am mers la o şcoală care s-a numit Ehrilch clasa a patra am făcut-o la şcoala Löwinger, în Iosefin. Era o şcoală particulară evreiască pentru cursul primar. Acolo am făcut în limba maghiară, asta era limba mea maternă. (Părinţii vorbeau maghiară între ei?) Da. Şi nemţeşte.

Atunci părinţii mei au vrut să mă înscrie la un liceu. Pe vremea aceea cel mai bun liceu era Liceul Piariştilor. Dar acolo erau preoţi  catolici. Eu mi-aduc aminte de catalogul care s-a citit, în ordinea alfabetică. Eu îmi aduc aminte, fiţi atentă: Bajta, Bolog, Becker, Berzan, …… Fargo, Fischer, Friedmann, aş putea să vă spun tot… şi câţi ani sunt de-atunci? Am făcut prima clasă de liceu acolo şi am avut un preot catolic care era profesor de latină. Era foarte pretenţios. Toată viaţa n-am avut nevoie de latină, dar acolo am învăţat. Şi ştiu că erau prepoziţii, nu mai ştiu dacă la genitiv sau dativ sau acuzativ… în ordinea alfabetică. Şi nici asta nu pot uita. De exemplu: ante, apud, ad, adversum, circum, circa, citra, …. poene…. optsprezece erau.

Atuncea a venit o lege care a interzis evreilor să frecventeze şcoli neevreieşti. Era un liceu evreiesc atunci şi nu am putut să urmez în continuare la Piarişti. (Când a fost legea asta?) În 1923-1924 a fost. Şi atuncea m-au înscris părinţii la Liceul evreiesc din Timişoara. Acolo am învăţat limba română. Pentru mine era o noutate. La Liceul evreiesc am făcut clasa a doua, a treia şi a patra. Dar, pentru că bunicul era fabricant de mobilă şi pentru că tatăl meu era funcţionar – avea bacalaureatul la bază, dar a devenit funcţionar bancar – au vrut ca eu să devin comerciant şi m-au înscris la Şcoala Superioară de Comerţ din Timişoara, unde am făcut clasa întâi, a doua, a treia, a patra. În aceşti patru ani am fost premiantul clasei. La sfârşitul anului am primit întotdeauna câteva cărţi cadou.

Andrei Spira  (n. 1913, Rijeka – Fiume ) intervievat de Smaranda Vultur în martie – mai 2002 la Timişoara. ( publicat integral în Smaranda Vultur coord. Memoria salvată, Evreii din Banat ieri şi azi  Polirom, 2002)

Haideţi să-mi povestiţi viaţa dumneavoastră! V-aţi născut la Tomnatic?

La Tomnatic, în 9 mai 1906. După ce am terminat acolo primele cinci clase, am fost în Ungaria, la Seghedin, la liceu. Asta, iarna, în Primul Război Mondial. După aia a venit 1918-1919, am ajuns un an de zile la sârbi, sub jugoslavi. S-a schimbat totul, şi bani, şi tot. În ’19, după Tratatul de la Trianon, am ajuns sub români, iar s-a schimbat totul, iar am pierdut totul. Ştiţi cum era, schimbarea de bani şi toate celelalte. Şi atunci m-am urmat aici, la Timişoara, Liceul Piariştilor.

La Liceul Piariştilor ce se învăţa?

La Liceul Piariştilor? Era sistemul maghiar încă şi am învăţat în ungureşte. A fost o şcoală foarte bună la Liceul Piariştilor. Noi am avut şase limbi: maghiară, română, franceză, engleză, latină şi greacă. Dar latina, ce să vă spun! La pereţi am vorbit latineşte. Aveam opt ore pe săptămână latină numai. De şase ori o oră şi o dată două ore. Şi istorie. Mai mult limbi. Erau două ore pe săptămână religie, ca oriunde. Până la bacalaureat. În ’25. Atunci, în ’25, am dat bacalaureatul şi am mers la facultate la Bucureşti. Acolo am învăţat româneşte. Nu prea ştiam. Eu am învăţat maghiară în timpul războiului, germană n-am învăţat deloc. Numai aşa, în familie, limba maternă, şvăbească. A fost greu la Seghedin, a fost război în ’16-’17, a fost mizerie, n-aveai ce mânca. Nu am ştiut maghiară când am mers la şcoală, a fost greu.

Ştiu nemţeşte, ungureşte, româneşte, atunci franţuzeşte, mai aşa, cum am învăţat. La Bucureşti, atunci era obiceiul franceza, mai ales prin ’25-’26.

Unde aţi locuit la Bucureşti? Strada Luterană, numărul 12.

Sunteţi catolic? La Tomnatic aşa am fost, catolici.

Hans Damas n. 1906  intervievat de Smaranda Vultur 1998 la Timişoara ( publicat integral în Smaranda Vultur , Germanii din Banat prin povestirile lor, coord, Ediţia a doua, Polirom 2018)

Eu am fost student, între anii ’52-’57, la Facultatea de Chimie Industrială din Timişoara (…) Cât am fost student am studiat mai mult la bibliotecă. Mie-mi convenea să studiez în biblioteca care era pe vremea aceea în clădirea Piariştilor. De mâncat, am mâncat la cantina studenţească, tot timpul am fost bursier, am avut şi bursă de merit şi cum părintele meu n-a mai avut nici un mijloc de existenţă, a trăit vânzând loz în plic, săracul. Om bătrân, n-a avut nici o pensie, n-a avut nimic, îmi dădea câte 25 de lei ca să am bani de buzunar, pentru că restul mă întreţineam din această bursă. Mâncam prânzul la cantină şi dimineaţa şi seara acasă. Cantina era unde este bufetul Expres la colţ, lângă Parcul Central. Acolo îşi avea sediul Asociaţia Sportivă, sus erau studentele, era şi cămin studenţesc pentru fete şi jos la parter era cantină studenţească.

(…) Noi studenţii aveam o şansă; unde acuma există o cofetărie lângă Violeta, atunci era o prăvălioară unde se vindea apă minerală la litru pentru acasă, dar dacă vroiai puteai să ceri şi acolo să bei apă minerală. Noi după ce mâncam la cantina studenţească, mergeam acolo şi serveam un pahar de apă minerală rece, o lingură de şerbet de trandafir şi o cafea turcească mică, şi totul costa: 25 de bani a fost apa, un leu cafeaua şi 50 de bani şerbetul, deci nici cu doi lei aveam desertul. Mai aprindeam şi câte o ţigară, eu nu sunt fumător, dar ca student mai aprindeam şi eu o ţigară, două.

Stăteam acolo, beam o cafea după aia mergeam la bibliotecă să învăţ.

Gheorghe Reisz (1934 – 2002)  intervievat de Adrian Onica, Arhiva A treia Europă, BCUT  (publicat integral în Smaranda Vultur coord. Memoria salvată, Evreii din Banat ieri şi azi  Polirom, 2002 )

După naștere, fusesem botezat ortodox de părinți, dar Buni m-a botezat în secret încă o dată, catolic, după cum îi promisese Sfîntului Anton că o va face, în caz că mă scapă de pneumonia de care mă îmbolnăvisem cînd nu aveam încă un an. Era convinsă că boala mea fusese o pedeapsă pentru ea, fiindcă n-a făcut asta de la bun început. Astfel m-am pomenit eu cu o dublă apartenență celestă, așa cum aveam să mă aleg și cu o dublă cetățenie mundană peste mulți ani. Cel mai des mergeam însă la Biserica Piaristă, în centru, după ce eram dus, pe vreme bună – să mă joc în Parcul Central, iar pe vreme rea – să mănînc un doboș sau o amandină, pe Corso, la Violeta. Din cauza asta, de cîte ori Bunica îmi spunea „Mîine mergem să ne rugăm”, nu știam ce să-mi doresc: soare sau ploaie.

Buni obișnuia să stea în biserică pe băncile din spate, aproape de vasul cu apă sfințită de la intrare. Întîi de toate, fiindcă poziția îți permitea să vii și să pleci discret, fără să deranjezi pe nimeni. Ea prefera să mergem la biserică cînd era cît mai puțină lume. La slujbe ne duceam rar, probabil fiindcă îi era frică să nu fie recunoscută și să-și piardă postul, dar și pentru că eu mă plictiseam prea tare în timpul lor, iar ea voia să mă ia cu binișorul și să ma învețe întîi să mă rog. Așa stînd lucrurile, îmi aduc aminte cum, uitîndu-mă din spatele bisericii la Piariști, în adîncul navei înguste, spre altar, privirea. mi se încețoșa în depărtare și vedeam doar un abur auriu la capătul ei. N-am spus nimănui lucrul ăsta, probabil gîndindu-mă că așa se vede cînd te uiți „spre dincolo”. Iar mai tîrziu, cînd trecusem deja de școala primară și am dat peste cuvîntul transcendență, pe care îmi făcea mare plăcere să-l folosesc, vedeam de cîte ori îl rosteam ceața aurie ce-mi ascundea mie ușile altarului de la Biserica Piaristă și simțeam mirosul băncilor ei de lemn.

Faptul că eram miop avea să iasă altfel la iveală – și n-a fost fără de emoții. La un moment dat, a făcut senzație în oraș filmul Godzilla, originalul lui Ishiro Honda din 1954, ajuns la noi cu vreo doi ani întîrziere. Toată lumea voia să-l vadă. Nu știu ce-a făcut-o pe Buni să mă ia cu ea la cinema. Era primul meu film. S-o fi gîndit că e un fel de basm cu balauri, la care pot fi duși copiii sau era mama plecată undeva și n-a vrut să mă lase în grija oricui acasă –  nu știu. În orice caz, cu obiceiul ei de a sta cît mai în spate, a cumpărat și aici locuri în rîndurile din urmă. După ce s-a făcut întuneric în sală și a început filmul, eu n-am văzut pe ecran decît niște umbre cenușii, drept pentru care m-am plictisit și am început să casc. Puțin mai tîrziu am și adormit. Asta în timp ce sala începuse să se unduiască dinspre ecran spre noi în valuri sucesive de groază. Bunica a crezut întîi că am adormit de frică. Nu după multă vreme, m-au trezit țipetele spectatorilor. Eu aveam o față mirată, pe care se vedea că nu pricepeam ce se întîmplă. Bunică-mea mi-a aruncat o privire încruntată, continuînd să fie absorbită de film pînă la sfîrșit, în timp ce eu am rămas impasibil, suportîndu-mi stoic plictiseala crescîndă, asemănătoare aceleia din timpul unei slujbe la biserică. În drum spre casă Buni m-a întrebat dacă mi-a fost frică. Eu am tăcut, iar ea a căzut pe gînduri. Seara nu i-a povestit nimic mamei despre misterul legat de escapada noastră. Mi-a mărturisit mai tîrziu, rîzind,  că n-a dormit toată noaptea, chinuită de întrebări referitoare la capacitatea mea mintală și că a doua zi a povestit cu o mină îngrijorată în cancelarie că eu nu m-am speriat la Godzilla. S-a făcut întîi o tăcere politicoasă în încăpere, după care o profesoară mai în vîrstă ar fi zis cu glas domol: „Mergeți cu el la un oculist, doamna directoare”. Zis și făcut. Oculistul mi s-a uitat în fundul ochilor, văzînd acolo lucruri pe care eu aveam să le descopăr mai tîrziu și mi-a prescris o pereche de ochelari.

 Andrei Ujică,  fragment din  Arhiva de imagini interioare. Partea I publicat în revista Orizont, nr. 5,  2020. P. 17 – 18