Palatul episcopal, actualmente sediu al Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timișoara
Episcopia și Catedrala ortodoxă sârbă
Episcopia și Catedrala ortodoxă sârbă

Palatul episcopal, actualmente sediu al Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timișoara, a fost construit în paralel cu Catedrala ortodoxă sârbă, între anii 1745-1748.

Arhiereii ortodocși ai Timișoarei dispuneau, încă din perioada stăpânirii otomane, de un sediu propriu și de o biserică cu rang de catedrală, însă cele două edificii au fost distruse în timpul incendiului din anul 1737, incendiu care a mistuit întreaga cetate.

Noul Palat episcopal, actualmente sediu al Episcopiei Ortodoxe Sârbe de Timișoara, a fost construit în paralel cu Catedrala ortodoxă sârbă, între anii 1745-1748, în timpul mitropolitului Georgije Popović.

Palatul episcopal avea la mijlocul sec. al XVIII-lea o înfățișare diferită de cea din zilele noastre, fiind realizat în stil baroc, cu aripa sudică parțial construită, având finalizată doar fațada de pe latura estică. Pe cuprinsul sec. al XIX-lea au avut loc mai multe etape de construire, fiind finalizată aripa sudică și construită din temelii aripa vestică.

Cele mai ample intervenții asupra edificiului au avut loc la începutul sec. XX, în perioada episcopului Georgije Letić. În conformitate cu proiectul arhitectului timișorean László Székely, palatul a suferit modificări majore: a fost finalizată aripa vestică, aripa sudică a fost supraetajată, iar în ceea ce privește fațada edificiului, vechiul decor baroc a fost înlocuit cu unul eclectic cu influențe bizantine. Lucrările au fost finalizate în octombrie 1906.

Catedrala ortodoxă sârbă cu hramul Înălţarea Domnului a fost construită în paralel cu Palatul episcopal, fiind terminată în anul 1748, mărturie în acest sens stă o inscripție păstrată în incinta edificiului. Realizată în stil baroc, biserica și-a păstrat în linii generale forma inițială din sec. al XVIII-lea. Din considerente militare și strategice, care prevedeau o limitare în ceea ce privește înălțimea clădirilor din Cetate, biserica nu a fost edificată inițial cu cele două turnuri, acestea fiind adăugate abia în anul 1791.

În prima jumătate a sec. al XIX-lea (1830 – 1836) au fost întreprinse importante lucrări în interiorul bisericii, fiind realizat noul iconostas, operă a sculptorului Mihajlo Janić și a pictorului Constantin Daniel (supranumit Tiziano al Banatului).

Până la mijlocul sec. al XIX-lea biserica a fost utilizată de întreaga comunitate ortodoxă din Timișoara-Cetate, iar după separarea ierarhică a rămas în proprietatea comunității sârbe.

Bibliografie:

  1. Stevan Bugarski, Ljubomir Stepanov, Srbi u Temišvaru – Grad, Savez Srba u Rumuniji, Temišvar, 2011, pp. 126-127; 149-163.
  2. Stevan Bugarski, Srpsko pravoslavlje u Rumuniji, Temišvar-Beograd-Novi Sad, 1995, pp. 152-157.
Video

Episcopia și Catedrala ortodoxă sârbă

Robert Șerban

aștept

să se elibereze o masă

aș bea ceva

e cald mi-e sete

 

aștept și aștept

nimeni nu se dă dus

toți au în față cești pahare sticle

și toate par pline

 

am îmbătrânit

nu mai cunosc pe nimeni

care să-mi facă semn să vin și să m-așez

 

aștept și aștept

setea mă neliniștește și m-agită

soarele e tot mai încordat

opresc o chelneriță

mormăi c-aș vrea neapărat

să scriu un poem

după care miorlăi

m-ajutați și pe mine vă rog?

 

ea mă privește intrigată

face un pas în spate

mă măsoară îmi zâmbește

și brusc mă sărută pe obraz

veți reuși acum

domnule

iunie 2022

 

_____________

 

La Timişoara, iau din gară firobuzul 11, dar la intrarea în str. Brediceanu face pană şi de acolo alerg pe jos, prin spatele Spitalului Militar, pe Gh. Lazăr, peste Piaţa Unirii, prin spatele Dicasteriului şi al Bastionului, până ies la bustul lui Sălăjan. Superbă şi împovărată de amintiri Piaţa Unirii în lumina de aur a amiezei de toamnă, cu Domul şi clădirile ei de veacXVIII, curată, hieratică, tăcută şi aproape pustie, resuscitându-mi admiraţia şi acea tot mai adânc înrădăcinată, stranie şi dulce şi tristă iubire pentru acest oraş de neasemuit.” (Radu Ciobanu, Ţărmul târziu – Jurnal (1985-1990), Deva, Emia, 2004, p. 129)

 

_____________

 

Eugen Bunaru

 

Traversând Piața Unirii 

(poem în proză)          

                                  În memoria bunicului meu, Gheorghe Popa

 

Se întîmpla la câțiva ani după război. Prin anii 50, dar ce înțelegeam eu atunci despre toate astea?! M-a întrebat, o dată, unchiu’ Mircea, pus pe ghidușii, la un prânz, de duminică, în famile, ce vreau să mă fac când voi fi mare. Am răspuns prompt: soldat sau rus, nu mai țin minte exact. Plutoane de ostași sovietici tropăiau zi de zi cântând marșuri războinice cu arma pe umeri pe străzile orașului. Ai mei au cam amuțit. Mai târziu, bunicul mi-a povestit, pe șoptite, câte ceva… Îi spuneam Taica. Mă lua deseori cu el la plimbare. Era un soi de ritual încrustat, încă de pe-atunci, defintiv pe pelicula memoriei mele de copil, ce abia dacă împlinisem 4-5 ani(șori). Traversam Piața Unirii. Ochii îmi erau furați mai mereu de strălucirea turlelor celor două biserici ce se oglindeau solemn una pe cealaltă: în stânga Domul catolic cu dantelăriile sale de piatră, severe, în dreapta – Biserica sârbească Sfântul Nicolae planând suplu, deasupra, spre cer. La mijlocul Pieței – fântâna cu apă tămăduitoare, în jurul căreia zburdau mereu copii și-și răcoreau penajul aripi albe și multicolore de zburătoare. Intram, la doi pași, pe Mercy. Ne intersectam cu domni impozanți și cu doamne elegante, de odinioară, discret învăluite în pânza unui parfum franțuzesc. Ajungeam în piațeta Sfântul Gheorghe. Aici poposeam, de fiecare dată, un minut, două, trei. Bunicul privea dus pe cine știe ce gânduri spre scuarul de vizavi cu porumbei gângurind și luându-și mereu și mereu, după un tipic veșnic,  zborul spre cerul liber dintre cele două palate imperiale. O luam din loc mai departe. Avea un baston negru subțire cu măciulie de argint  – spunea că e de abanos, că îl moștenise de la tatăl lui care și el îl avea de la tătăl lui – o piesă antícă de familie. Mă treceau (nu știu de ce) un fel de fiori când lovea cu el ușor trotuarul stârnind un sunet melodios, straniu ce vibra o secundă-două în aerul primăvăratic. Îi iubeam chipul blajin de Moș Crăciun și-i admiram pe furiș mustăcioara albă, puțin răsucită în sus. de vechi funcționar chesaro-crăiesc. Avea o aură de o bonomie molipsitoare. Tăcea mai mereu cu fața luminată de un zâmbet discret-misterios. Doar acasă, se retrăgea în camera lui de unde se auzea, apoi, o vreme, monodia ludică, azurie (parcă) a unor sunete diafane de flaut. În răstimpuri, pe câte-o bancă, la umbra înmiresmată a vreunui tei, îmi povestea cu un patos bizar despre Napoleon Bonaparte, despre războiul fatal dintr-o Rusie imensă, polară. În fine, ajungeam  –  era chiar  la doi pași – în Piața Primăriei Vechi. Aici se oprea să cumpere  – parcă –  ziarul local. Din când în când își scotea pălăria și răspundea, aplecându-se ușor în stânga și în dreapta: ,,Am onoarea să vă salut!” Și plecam mai depare să ajungem în Centru, pe Corso. Ritualul se repeta: ,,Am onoare să vă salut, domnule doctor Domide!” ,,Toată stima, domnule Popa!” venea răspunsul cu aceeași plecăciune ușoară de la înălțimea uriașă, statuară a ilustrului medic. Cu pași lenți traversam părculețul din Piața Operei. Era amiază torențială. Băteau clopotele. Aerul vibra jur împrejur. Întram în Catedrală. Aprindeam o lumânare și ne rugam lui Dumnezeu pentru Unchiu’ Sever (nu-l văzusem niciodată decât într-un album de familie)  să se întoarcă, și el, în sfârșit, acasă, de pe front, din al doilea Război Mondial. Din Maica Rosia. Din uriașa, strivitoarea Uniune Sovietică. Nu înțelegeam mai nimica. Pe obrazul bunicului călătorea infimă o lacrimă sclipind argintie. Se întîmpla la câțiva ani după război. Prin anii 50.

 

_______________

În stânga imaginii se vede Casa Scherter, asta este ultima denumire a sa. Iniţial a fost casa familiei Deschan, care era de origine franceză. Acest Deschan a fost o personalitate importantă. El a fost înnobilat de împărăteasa Maria Theresia şi din “de Jean” a ajuns Deschan von Hannsen. Această familie a construit monumentul Sfintei Treimi care se află şi astăzi în Piaţa Unirii.

Poza 31

 

În prim-planul acestei poze, la dreapta, se vede Statuia Sfintei Treimi. Piatra de temelie a acestui monument a fost pusă la 23 noiembrie 1740 de către consilierul administraţiei locale de atunci, Johann Anton Deschan von Hannsen, care a fost iniţiatorul realizării monumentului. Statuia aminteşte de încetarea epidemiei de ciumă ce devastase Banatul. De aceea este denumită şi Statuia Ciumei. Monumentul este compus dintr-o coloană înaltă, triunghiulară, împodobită simbolic, pe care tronează Sfânta Treime. Tatăl şi Fiul ţin coroana cerească deasupra capului Sfintei Fecioare Maria îngenuncheată la picioarele lor. La baza coloanei se află statuia Sfântului Nepomuk, iar mai jos de el statuia Sfintei Rozalia. La aceiaşi înălţime cu Sfântul Nepomuk se găsesc statuile regelui David şi a Sfintei Barbara, patroana minerilor. Soclul triunghiular este străjuit de statuile unor puteri legendare ocrotitoare: Sfântul Rochus, un sfânt al ciumei, fiindcă multă lume s-a rugat la el, Sfântul Sebastian şi Sfântul Carol Boromeus. Pe cele trei laturi se mai pot vedea sculpturi în relief reprezentând cele trei calamităţi: război, foamete şi ciumă, pricinuite la acea vreme de turci. Monumentul e confecţionat din gresie, la Viena, în stil baroc. A fost adus la Timişoara pe calea apei, Dunăre-Tisa-Canalul Bega. Această statuie a fost recent restaurată prin colecta organizată de Organizaţia Şvabilor din Banat stabiliţi în Germania, restul banilor fiind puşi la dispoziţie de către guvernul landului Bavaria. (…)

 (Else von Schuster intervievată de Adrian Onică)

 

Else Schuster  Adrian Onica

 

_______________________

 

(Şi în Piaţa Unirii era piaţă?)  Piaţa Unirii… adică a Domului… era piaţă. Acolo se ducea mama toată săptămâna, venea cu coşniţele de-acolo, ţărăncile din împrejurimi şi aveam pe Frau cutare sau Frau cutare care aducea smântână… Se cumpăra mai mult brânză dulce şi smântână. Şi legume şi fructe. Se cumpărau mere din căruţe de-astea de la români care veneau mai dinspre munte.

 

Mariana Şora ( n. Klein, 1917) interveivată de Smaranda Vultur la Băile Herculane în 2001. Arhiva A Treia Europa, BCUT.

 

(Şi la cumpărături veneau părinţii în Timişoara?) Acolo prin Piaţa Unirii, unde-i biserica, acolo era piaţă de legume, acolo venea mama la piaţă, aşa,  pe jos punea lumea, nu erau mese, era mai simplu. Da, acolo venea lumea.

Şi unde-i farmacia în Piaţa Unirii, acolo era rând de magazine, că ştiu că de-acolo, după ce m-am logodit cu soţul, am venit şi mi-o cumpărat aşa un capot de casă mai grosuţ. Ştiu că erau evreii mai mult cu prăvălii şi ţi-or dat – aşa făceau, ca să vină lumea – dacă n-ai avut bani, te-o scris şi ţi-or dat şi fără bani şi când ai putut i-ai dus banii, tare erau cumsecade evreii! Şi îţi dădea mai ieftin sau îţi dădeau ceva cadouri, tare s-or împăcat lumea cu ei. Că în Murani acolo-n sat, cum.. – mama or fost doisprezece fraţi înainte, la urmă or rămas şapte şi erau mai săraci. Şi era un evreu tare bogat în Murani, dar tot Muraniul îl ştia, cum l-o chemat… Hamer. Atâta o ajutat satul, le dădea la oameni bucate şi să le dea altul an când are, tare mult o ajutat satul! Un om bun o fost! Avea avere multă, mai mult pământ, şi lucrau săracii la el, dar nu-i înşela, îi plătea cum trebuia şi îi şi ajuta. Dacă n-o avut la copii – ştiu că mama spunea – le dădea în anul ălalalt, cum de exemplu, anul ăsta, n-o fost rod. Şi el avea în hambare mereu, că dacă el o fost cu pământ mult, la el nu s-o gătat. Tare mult ajuta! (Şi, deci aici în Timişoara, vă dădea şi cadouri la magazin?) Dădea şi cadouri, aşa cadouri mai mici, la copii.

 

(În Piaţa Unirii veneaţi şi dumneavoastră sau nu aţi venit niciodată până v-aţi căsătorit?) Ba, am venit. Şi când m-am căsătorit am venit. Ştiu c-am venit, c-am venit cu lubeniţă, că noi tot anul am pus un lanţ. Un lanţ îi jumătate de hectar. Că lanţul ăla de pământ ne-o adus cât restul pământului. C-aşa de bine s-o căutat. Ca şi-acuma, că-i ceva de mâncare. Şi veneam de două, tei ori pe săptămână, şi-n Piaţa de Fân, cu căruţa, cu lubeniţă. Şi ştiu c-am venit o dată şi – şi-atunci erau vagabonzi din ăştia – şi mi-o furat toţi banii, şi-atâta am plâns, atâta am plâns, şi mama o fost şi ea la piaţă, ştiu că mi-o dat bani, că m-am dus la socri şi-am plâns că nu mă mai duc fără bani… Că aveam aşa, poate ai văzut că au la piaţă, un săculete sub şorţ. Cum i-o furat!… Numa’ c-or venit să-i schimbe, şi i-am schimbat şi nu mi-o mai dat banii. Nu ştiu.

Veneam dimineaţa şi până cam după masa stăteam,  până gătam marfa. În Piaţa Unirii era pavat cu piatră şi fiecare punea acolo… era rândul cu smântâna, altul cu roşii, aşa cu rândurile te-ai pus. Aveam roşii la sat, la câmp le-am pus şi nu le-o udat nimeni. Cu coşuri d-alea mari veneam, când am adus lubeniţa, am adus şi roşii, c-acolo unde am avut lubeniţa am avut şi roşii, la pământul ăla. Şi se vindeau, lumea cumpăra cu coşul, nu erau scumpe ca şi-acuma.

 

  Ana Vasin (n. 1928,  Cernăteaz ) intervievată de Mihaela Sitariu în 2000 la Timişoara.

Arhiva A Treia Europă, BCUT.

 

 

 

(….) Deci bănăţeanul, timişoreanul este un om al unor tabieturi, dar nu cu o conotaţie peiorativă, ca să zic aşa. Este un om aşezat, ca să zicem aşa, într-o anumită matcă existenţială pe care, repet, cadrul acesta oarecum sever…

 

Arhitectonic ?

 

 Da, fără-ndoială, dar nu numai, l-a imprimat modului său de existenţă. Pentru că impunea o anumită rigoare şi aş argumenta, aici, şi prin amintirile pe care le am eu din perioada copilăriei mele, cînd mergeam la bunici . Acolo, în ritualul de zi cu zi, al existenţei bunicilor mei, vedeam, cumva, – chiar dacă, n-aveam eu atunci cunoştinţe istorice la care să mă raportez, nu asta era important pentru imaginaţia mea de copil – dar vedeam, repet, o derulare de gesturi, cuvinte, momente, mici întâmplări, în fapt un ritual existențial-cotidian, care-mi dădea senzaţia unei ordini imuabile, a unei discipline devenite mod de viață… Dar o disciplină bonomă, familială… Bunicul meu avea oră fixă de masă, de somn, scotea, la intervale matematice, din buzunarul de la vestă, un ceas vechi, austriac, cu incrustații bizare și capac de argint, pe care şi-l punea pe pîntec şi se uita cu minuţie la ora respectivă : cînd trebuia să citească ziarul, sau cînd îşi făcea siesta sau, mai apoi, când îşi rezerva o oră de odihnă. Apoi urmau alte, să zicem, momente ale unei existenţe cotidiene… Spre seară, o plimbare, la fel de ritualic, cu bastonul cu măciulie de argint, prin Piața Unirii sau spre Catedrală, însoţit de soţie şi de copii, de mama mea, Misirca, de sora ei, mătuşa mea, Constanța, și de cei doi băieți, Sever  şi Mircea, dirijorul şi compozitorul, de mai tîrziu, Mircea Popa… A propos de acest mod de viaţă, de aceste ,,tabieturi”, care evocă lumea despre care vorbim, ele au corespondent în literatura citită de mine, desigur, mai tîrziu şi mă refer la Bruno Schultz, Joseph Roth şi la alţi cîţiva scriitori din spaţiul Europei Centrale…Vreau să mai adaug că bunicul meu cînta într-o orchestră de cartier, unde se manifestau împreună români, nemţi, unguri, evrei, sîrbi…Era, ca să zic aşa, o mini orchestră care dădea mici spectacole cu diverse ocazii festive, sărbătoreşti. Ţin minte, povestea mama, că lucrurile astea se întîmplau şi de sărbătorile catolice, şi de sărbătorile ortodoxe… Această orchestră, avîndu-şi sediul şi locul de repetiţie undeva tot în partea aceasta a oraşului, în Piaţa Unirii, făcea mici turnee în alte cartiere, în Fabric, în Iosefin, chiar şi în comune din jurul Timişoarei. Deci, iarăşi, un obicei al locului care se încadrează în spiritul specific al zonei, și, desigur, în spaţiul mai larg al Europei de mijloc…Vorbeam despre ,,tabieturi”, despre acel ceremonial, i-aș zice, al unei zile de sîmbătă sau duminică …

Bunicul, după ce-şi făcea ora de odihnă, mai avea un mic program, o oră de repetiţie, cînta la flaut, se retrăgea în camera lui, era, parcă, ultima cameră a locuinței, cu mobilă și dulapuri vechi, masive, dintr-un lemn maro închis, şi care, de asemenea, prin acea masivitate solemnă, prin mici ornamente, vorbeau despre același spirit sau despre același specific al zonei… Era palpabilă, în toate amănuntele acestea, amprenta a ceea, de fapt, încerc să definesc … O spun fără tentaţia de a da o aureolă pitorească amintirilor mele. Dar, toate aceste detalii ale interiorului casei, mobila, tablourile, fotografiile, înrămate, cu bărbaţi în uniformă, cu mustăţi răsucite, vorbeau despre spiritul chesaro-crăiesc care, şi atunci cînd Timişoara n-a mai aparţinut acelui spaţiu şi acelei epoci istorice, în urma schimbărilor survenite, revenind, de drept, la spaţiul ţării mamă, ca să zicem aşa, s-a mai păstrat, totuşi, în mici doze terapeutice… S-a mai păstrat acel aer, acel spirit multicultural asumat, trăit la modul firesc, in illo tempore, neinoculat în mod artificial, programatic, tezist … Mă întorc la bunicul care cînta, îşi făcea programul de repetiţie pentru a participa la micile concerte pe care le susţinea acea mică orchestră

 

Cum se chema familia bunicului?

 

E vorba de familia dinspre mamă : Popa, familia se chema Popa. Bunicul se numea Gheorghe Popa, iar bunica, Elisabeta Popa. Noi, copiii, sora mea, Michaela, şi eu, îl apelam pe bunic cu Tata Mare, sau taica, iar bunicii mele ne adresam cu Mama Mare.

 

Povesteaţi despre sărbători, despre piețe…

 

 Da, sărbătorile, îmi amintesc în special Paştele… Piaţa Unirii, din copilăria mea, care diferă totuşi de cea de acuma, dobândea, atunci, de Paște, o înfățișare sărbătorească, un farmec aparte. Mă fascinau cojile de ouă roșii care zburătăceau ic-colo pe pavajul pieței… Vreau să spun că eu am cunoscut Piaţa Unirii cînd acolo aveau loc tîrguri, era chiar piaţă şi, în anumite zile, cred că marţea, dacă nu greşesc, şi joia, erau un fel de tîrguri, cînd veneau, din satele din jur, ţărani cu căruţe, cu marfă, cu diverse alimente, se vindea, se făcea comerț … Era un tîrg care, vrînd-nevrînd,  îmi amintea, în fine, mai tîrziu, cînd l-am citit Slavici, îmi amintea de acea lume exotică, parcă, prin diversitate, din romanul Mara. Pentru că aşa era.

 

Tot în Piaţa Unirii veneau și bâlciurile … Anual, aproape, de obicei primăvara, dar şi în alte anotimpuri, mai spre toamnă, veneau un fel de bâlciuri, de circuri ambulante care, pentru noi, copiii, erau un punct de atracţie fără egal … Fugeam de-acasă, nu le mai dădeam socoteală părinţilor, eram destul de independent, încă de pe-atunci…. Profitam, în inconștiența mea de copil, de faptul că tatăl meu, un părinte cu principii severe, bolnav fiind, fusese de multe ori internat prin spitale, iar asta îmi dădea mie senzaţia că sunt mai puţin controlat, că sunt mai liber…

 

Cum v-amintiţi bîlciurile astea ?

 

Îmi amintesc de personaje și momente bizare, din lumea bîlciurilor de odinioară, care astăzi nu se mai văd, chiar dacă mai vin circuri, de obicei din alte ţări, prezentând spectacole probabil mai profesioniste, mai selective … Atunci, pe noi, pe copii, ne fascinau acei pitici, descinși parcă direct din lumea basmelor, din nemuritoarea poveste Albă ca zăpada şi cei şapte pitici, foarte iubită de copiii de seama mea, la fel ca și acei pitici care făceau tot felul de giumbușlucuri hazlii. Ştiu că ani la rînd venea un bîlci, care avea, un moment de atracție special în spectacol, care făcea tot deliciul reprezentației, stârnind un potop de apalauze și exclamații de admirație, și anume : femeia-pitic care cosea cu picioarele, care punea ață în ac cu picioarele, care se pieptăna cu piciorele, care făcea diverse activităţi gospodăreşti cu picioarele… Eram un spectator atât de ahtiat încât, parcă, în acelaşi timp, mă simţeam ca făcînd parte eu însumi din spectacol… Sigur, fascinația, dar și emoțiile cele mai intense, le stârneau motocicliştii ,,zburători” pe zidul morţii. Era un circ italian care venea, aproape anual, în Timişoara, îşi desfăşura cortul imens şi toate acareturile în Piaţa Unirii. Acolo i-am văzut pe acei adevăraţi vrăjitori ai cursei pe zidul morţii

– erau italieni, cum spuneam – cu motocicletele lor suple, îmbrăcaţi în costume negre, cuauciucate, cu figurile claustrate sub căşti şi ochelari imenşi, bombaţi. Porneau de jos, de la baza aceelei construcţii bizare, şi, accelerând nebuneşte, urcau până sus, în vârful piramidei, în timp ce nouă, spectatorilor, copii şi adulţi, cuprinşi de emoţie până la paroxism, ni se oprea de-a dreptul respiraţia. Îmi amintesc şi azi numele liderului lor, aflat pe buzele şi în admiraţia tututror: Aldo italianul !

 

Eugen  Bunaru intervievat de Aurora Dumitrescu la Timişoara 2004 Arhiva A treia Europă, BCUT.

360
Panorama
Română