Strada Iancu Văcărescu
Kandia a fost o fabrică de ciocolată și produse zaharoase din Timișoara. A fost înființată înainte de 1890. Compania deține în portofoliu brandurile de ciocolată Kandia, Rom și Laura, prăjitura Măgura, bomboanele Sugus și Silvana.
Kandia era o fabrică de ciocolată şi produse zaharoase din Timişoara. Probabil cea mai veche de pe actualul teritoriu al României, înfiinţată înainte de 1890, a fost un mic atelier de dulciuri, care în 1895 a început să producă bomboane şi tablete de ciocolată. În 1917 primeşte numele de Kandia, după o insulă din Grecia.
Afacerea a luat avânt, astfel că în 1923 a început construirea unui nou corp de clădire, iar fabrica a fost dotată cu cele mai moderne utilaje din acea vreme. Kandia a devenit extrem de valoroasă, după 1920, trecând la consorțiul Băncii Timișoarei. În anii comunismului Kandia a fost naţionalizată, iar după 1989 a cunoscut o istorie zbuciumată.
În 1964, s-a lansat primul baton de ciocolată din România, celebrul ”Rom”, pentru ca în 1979, să apară și prima prăjitură ambalată din țară – ”Măgura”.
În anul 1969, produsele fabricii erau exportate în nu mai puțin de 70 de țări. Înainte de Revoluțe aici lucrau 1.500 de angajati, majoritatea femei.
Fabrica de ciocolată si produse zaharoase Kandia din Timișoara a dispărut de pe harta economică a țării în toamna anului 2003, după ce a fost cumpărată de compania Excelent București. Fabrica din Timișoara este închisă și principalele mărci fabricate în Banat sunt transferate la București.
Rând pe rând a aparţinut grupului Julius Meinl, apoi de Cadbury, Kraft ca în final să fie răscumpărată de Julius Meinl care i-a schimbat și numele în Kandia – Dulce.
În iulie 2010, Kandia deţine o cotă de 10-20% pe segmentul tabletelor din ciocolată, cu brandurile Kandia şi Laura, 5-10% din vânzările de praline şi 10-20% din segmentul batoanelor de ciocolată.
Astăzi, din fosta fabrică nu a mai rămas decât o groapă în care se găsea fundația halelor ridicate în perioada socialistă și o clădire administrativă unde e posibil să fi fost primul atelier.
Fabrica Kandia – aniversarea Valeriei la 75 ani
Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p. 181-182
Bunica mea a fost plină de o bucurie tinerească – doar împlinea de trei ori douăzeci şi cinci de ani, după cum o complimentase Valeriu şi ei i se păruse foarte amuzantă şi potrivită remarca – şi a anunţat-o pe fiica ei cum aniversarea avea să se desfăşoare în trei etape: pentru familie, pentru prieteni şi pentru vecinele ei din casă. Cele trei festivităţi fuseseră minuţios pregătite în gând de Valeria şi mama nu a avut decât să se supună dorinţelor sărbătoritei, aşa cum făcea în copilărie, redevenind docilă şi lipsită de iniţiativă. Pentru masa cu familia, incluzând şi rude mai îndepărtate, fini, cu toţii cuprinşi într-o afecţiune sinceră a Mamei Mi, aceasta stabilise un meniu care ţinea cont de preferinţele aproape ale fiecăruia, astfel încât era ca şi când ea ar fi oferit fiecăruia un cadou, ca şi când le-ar fi mulţumit pentru că erau în jurul ei.
La aniversarea cu prietenele, septuagenara Valeria a respectat alcătuirea unei trataţii rafinate, potrivită cu ocazia. Mama a fost impresionată de toate cele pregătite după reţete vechi de la care nu se admitea nicio abatere. Bunica nu a făcut nicio economie şi nu au lipsit frişca, tortul cu ciocolată, vermutul, în cantităţi care au mirat-o pe mama. Ea a încercat, cu timiditate, să spună că musafirele erau între 70 şi 85 de ani, desigur nu aveau decât să guste, din politeţe, o felie subţire de tort, puţin vermut pe fundul paharului, cât despre frişcă la cafea… Bunica a privit-o cu nedumerire şi vag reproş: „draga mea, eu nu ştiu cum îmbătrânesc femeile în Regat, dar noi nu luăm în seamă poveştile cu alimente de care să ne ferim, nu ne temem de colesterol şi o aniversare este, totuşi, o aniversare”. Mama avea să constate că prietenele Valeriei au savurat fără reţinere toate bunătăţile şi nu au băut doar simbolic. Ele au venit frumos îmbrăcate, cu hainele de blană şi bijuteriile salvate, coafate, parfumate, fiecare cu câte un dar mărunt şi cu flori.
Au fost bine dispuse şi în vervă, cu amintiri frumoase din trecut, cu dovezi ale felului în care supravieţuiseră în anii grei care mai continuau încă, cu povestiri nu lipsite de o tandră ironie pentru viaţa lor de-a lungul a două războaie mondiale. I-au amintit, decent, pe cei dragi care dispăruseră, nu s-au plâns de nimic – era o sărbătorire a prietenei lor şi se cuvenea să o înconjoare cu toată afecţiunea. Iar Mama Mi a strălucit de bucurie, a fost plină de speranţe pentru aniversările ei viitoare. Nici vizita vecinelor de palier, a fetelor de la florăria şi de la farmacia de la parterul casei nu a fost lipsită de căldură şi de voioşie.
Bunica le-a servit cafea (desigur cu frişcă), prăjituri mărunte şi liqueur. „Vezi, i-a spus mamei, familia, prietenii sunt cei mai dragi, dar nişte vecini buni sunt de nepreţuit. Ei sunt mereu aproape, gata să te ajute sau să-ţi spună un cuvânt bun.”