);
Anii interbelici au însemnat pentru Timişoara o etapă de important progres edilitar, economic, spiritual și cultural.
Fabrici în Fabric
Fabrici în Fabric

Anii interbelici au însemnat pentru Timişoara o etapă de important progres edilitar, economic, spiritual și cultural. În peisajul economic timișorean au apărut numeroase întreprinderi industriale, unităţi comerciale, bancare etc, unele funcționând până in ultimii ani, altele fiind parte acum din mari conglomerate multinaționale.

Anii interbelici au însemnat pentru Timişoara o etapă de important progres edilitar, economic, spiritual și cultural. În peisajul economic timișorean au apărut numeroase întreprinderi industriale, unităţi comerciale, bancare etc.

Istoria unuia dintre cele mai renumite branduri ale industriei timișorene, „Guban”, a cunoscut un început timid în anul 1935, cu un singur angajat și o cremă de pantofi. În 15 septembrie 1937, Blaziu Guban împreuna cu partenerii Kaldory şi Kovacs a pus bazele societății „Guban”, urmând ca în anul 1940 aceasta să devină fabrică.

De-a lungul timpului, maestrul Guban a militat pentru realizarea unor produse de calitate în țara noastră. Timp de 25 de ani, acesta a studiat problema influenței cremei de ghete asupra durabilității pantofilor și a venit pe piață cu o cremă de ghete de calitate superioară, produsă în România, care prelungea cu cca. 50-100% durabilitatea pantofilor.

Cât timp s-a aflat la conducerea societății, Guban Blaziu a dorit să contribuie la dezvoltarea industriei, oprind importurile de produse, aducând inovații în procesele de producție din acea perioadă, alături de angajații săi, care erau recompensați și încurajați să propună îmbunătățiri. Viziunea sa era să realizeze produse de calitate pentru români și să aducă un suflu nou care să se ralieze cu tendințele târgurilor din Occident. În acest scop, a început să călătorească la târguri de mostre din Budapesta, Viena, Basel, Paris şi Praga, unde a expus produsele „Guban” şi de unde s-a inspirat pentru modele noi de încălțăminte.

În anul 1952, Guban Blaziu a donat societatea statului roman, obținând un contract avantajos, prin care statul se obliga să investească masiv în dezvoltarea întreprinderii. A fost schimbat numele fabricii, din „Uzina Chimică Guban Timișoara” în „Întreprinderea Industrială de Stat Fabrica de Produse Chimice și Încălțăminte Bela Breiner Timișoara”. Întreprinderea și-a sporit activitatea de producție, ajungând în anul 1959 să dețină 475 de angajați, dintre care 394 muncitori direct productivi.

În anul 1963, numele companiei a suferit noi modificări, de această dată numindu-se „Fabrica Încălțăminte și Mase Plastice Victoria”. Producția s-a diversificat, firma ajungând să dețină unități și secţii de mase plastice, confecții, imprimerie, tâmplărie, accesorii metalice etc. Cu toate acestea, secția de încălțăminte a rămas mereu o prioritate pentru deja bătrânul proprietar care propune „Arta Guban” pentru femei, bărbați și copii, atât pentru consumul intern, cât și pentru export. Modelele de pantofi se succed cu o repeziciune uimitoare, impresionând generații întregi prin eleganță, rafinament și comoditate.

Bibliografie:

https://guban.ro/istoric/ – accesat în mai 2021

Video

Fabrici în Fabric

Despre fabrica Dermata (ulterior Banatul)

Acuma din partea lu’ tata: tata a făcut Facultatea Economică la Cernăuţi şi, fiind evreu, a fost foarte mult asuprit. A trebuit să poarte şi steaua, cu toate că a fost botezat creştin la vârsta de 13 ani.

A fost mare industriaş şi el, la „Banatul”, unde bunicul a fost acţionarul principal.

Acum mi-aduc aminte că am mai auzit alte poveşti cu familia Anhauch Da, eu am cartea dată de Banatim. O să ţi-o dau, dacă vrei să citeşti. Am avut două: una am dat-o cuiva şi una este cu dedicaţie şi aia n-am dat-o la nimeni, dar ţi-o dau pentru că ştiu că ai grijă. Cu dragă inimă ţi-o dau. Are poze în ea, cum a fost fabrica pe timpuri, când era a lu’ tata… acuma hai să nu ne deviem de la ce am început. Bine, spuneaţi că bunicul a fost acţionar principal. Da, acţionar principal împreună cu familia Rosenberg: 74 de acţiuni o avut el şi restul Rosenberg. O avut şi la Dermata de la Cluj, dar acum îţi sar înapoi. La Cernăuţi o avut fabrica Beresa, fabrica de lichioruri, foarte mare şi a avut şi gaterele de la Pojoriţa, lângă Vatra Dornei… era a Bucovinei!

Aici a fost prima creşă şi primul cămin de copii din oraş, la Dermata, se poate întreba. La început Banatul a fost Dermata de Timişoara, ca şi Clujul. Când tata era director aicea, a făcut prima creşă şi un cămin. Doctorul Muţiu, care prin ’80 era încă directorul Policlinicii de Copii de aicea, a fost medicul căminului în tinereţe. Pentru copiii angajaţilor? Pentru copiii angajaţilor. I-am spus la tata: „tata, nouă de ce nu ne iei cuarţ? Cumperi numai acolo şi noi nu avem lampă de cuarţ.” Ultravioletele se numeau înainte cuarţ. Şi el mi-a spus: „nu, că voi când aveţi nevoie, eu vă trimit la doctorul Corcan – un pediatru renumit în Timişoara – vă face acolo câte şedinţe aveţi nevoie. Copiii ăştia nu au posibilitatea şi de aia le fac lor.” Din banii lui a dat de multe ori pentru carne şi pentru altele, ca să fie din plin. Şi-acuma îţi mai spun, tot o paranteză la asta, acuma când o fost aniversarea asta de o sută de ani şi am fost invitată şi am primit diploma pentru tata, în prezidiu a fost prefectul Ciocârlie, primarul, cineva de la Bucureşti din partea Ministerului Industriei, şi când a proiectat poza lu’ tata pe diapozitiv eu am început să plâng. Şi a spus şi directoarea Cazan, care este director general aicea: „să ştiţi că a fost un om extraordinar de bun.” Când am intrat în fabrică, mi s-a strâns inima. Am fost chemată de două ori să spun şi am spus aici a fost croitoria, aici a fost asta, şi zice: „dar vă aduceţi bine aminte.” Cum să nu-mi aduc aminte, am avut eu 7-8 ani, dar amintirile astea nu se uită! N-a existat excepţie, când era Crăciun şi când era Paşti, copiii muncitorilor primeau ceva. Cadouri. Da! Băieţii primeau trenuleţ, maşină şi o pereche de bocanci, fetiţele primeau ghetuţe, o păpuşă sau… Îmi pare rău că nu mai am pozele – cu atâtea mutări nu ştiu unde au dispărut – dar tot nu mă las, le caut eu. Şi într-o zi m-a chemat tata, era de Paşti, înainte de a se face Maslu… Eu, având picior plat, singurul lucru care am avut eu avantaj, e că mi s-au pus talonetele în ghetuţe, ridicătura aia pentru piciorul plat. Şi erau doi maiştri: Paitaş Gheorghe şi Ştefan. Ştefan tare m-a iubit şi mă trage mai deoparte şi zice: „Marieta, îţi fac ghetuţele roşii, că ştiu că ţie îţi place roşu.” Şi tata o auzit şi i-a zis: „Domnu’ Paitaş, te rog frumos, singurul lucru care i-l poţi face, îi pui talonete, în rest faci ghetele la fel ca la toţi copiii. Ori le faci cu lac negru, ori cu alb, indiferent ce faci, dar la fel cu toată lumea! Copiii mei nu au nici un alt avantaj!” Asta n-o să uit cât trăiesc. V-a şi făcut un bine, în fond, pentru că… Un bine, dar el a vrut să-mi facă roşii, că mie mi-a plăcut roşu. Mai bine nu-mi plăcea roşu!

Şi acum, când am fost invitată la o sută de ani de la aniversarea fabricii, când am intrat pe uşă, venea o doamnă mai bătrână şi zice: „nu vă supăraţi…” – eu eram în negru că eram două luni după ce-o murit mama – „nu sunteţi fiica directorului Anhauch?” „ba da!” „Ei, sunteţi leită el! Doamnă, nu ştiţi ce om o fost!” „Ba ştiu ce tată am avut!” „Nu ştiţi. Eu am avut 16 ani când am venit în fabrică să lucrez cu mama împreună şi domnul director o dat dispoziţii să se dea la muncitori, în rate, pantofii de care au nevoie. Noi fiind cinci copii, eu n-am ajuns la pantofi, că n-au putut părinţii să plătească atâtea rate. Şi nu ştiu cum a ajuns la urechile tatălui dumneavoastră şi m-a chemat. Zice: Rojica, te-ai dus ca să te înscrii la pantofi? Domnu’ director, n-am putut! Dar de ce Rojica? Părinţii nu au bani! Zice: du-te, te rog şi ia-ţi şi tu, vedem cum faci apoi. Doamnă, când m-am dus la casierie să plătesc prima rată, casiera mi-o spus: nu, nu, nu Rojica, domnul director ţi-o plătit pantofii.” I-a dat o pereche de pantofi… Era un om extraordinar! Îţi spun, n-am avut o percheziţie în casă. Când s-a luat fabrica, el a spus: el vrea să doarmă liniştit, cu capul pe pernă. Lui nu i-o trebuit un pantof, o piele, alţii au mai luat să aibă rezervă, el nimica, absolut nimic. După aceea a lucrat ca muncitor necalificat, la Profesorul Academician Nădăşan, care a fost pe timpuri Iprotim, în Piaţa Unirii.

La proiectare? Da, o tăiat planşe. 290 de lei o avut salar. Când au luat fabrica? În ’48. Cum a reacţionat familia? Foarte rău, cum să-ţi spun… Drăguţ o fost fratele meu, care o avut patru ani şi odată, trecând cu tramvaiul pe acolo, zice: „Mama, de ce spui că s-a luat fabrica, uite, că fabrica stă!” Cum a reacţionat el. Cu mintea de copil. S-a luat din ’48, da. Şi atunci tata a fost angajat cu 290 de lei salar şi eu la liceu am avut 530 de lei taxă şcolară.

A, şi am uitat să-ţi spun că după ce s-a luat fabrica – mai am şi actul – tata a avut voie să-şi ţină mobila de birou şi câteva lucruri. A primit magazia numărul trei, unde şi-a ţinut toate lucrurile, plus un cărucior de păpuşi, al meu. Muncitorii tare l-au iubit. Muncitorii i-au făcut mormânt de zinc în ’49, fratelui meu care a murit la cinci ani jumătate, o murit de scarlatină hipertoxică. A fost înmormântat în două sicrie de zinc, poţi să-ţi dai seama ce bani erau ăştia, în ’49 după naţionalizare? Noi eram fără bani… S-a mai vândut o mobilă, s-a mai vândut o bijuterie, s-a făcut…, dar s-a trăit greu şi până la urmă tata a lucrat la loto ambulant. Mergea prin restaurante cu loto, poţi să-ţi închipui? Dar el a spus: „Mie nu mi-e ruşine.”

Dar muncitorii, chiar şi după ce tata a murit în ’58, de Paşti şi de Crăciun când se tăia porcul am primit pomana porcului (în Banat se mai taie şi de Paşti un purcel mai mic). De la muncitorii din fabrică! Şi aţi spus că ei au ajutat la înmormântarea lui. Da, ei au făcut mormântul la fratele meu, mormânt zidit înăuntru şi la tata, în ’58, au venit cu plicul de bani. Astea-s lucruri care nu se uită! Era şoferul lu’ tata, domnul Ceapu, a murit de curând, era la Biserica Catolică, sau Mato, sau domnul Kovacs. Dar au şi avut o viaţă, cum v-am spus, că într-o zi, în ’56 când a fost revolta în Ungaria. De aia nu uit! Am trecut pe acolo pe jos, nu ştiu ce am căutat în fabrică şi m-a văzut o muncitoare, doamna Secoşan şi zice: „Marieta, ştii că eu spăl geamurile să vină directorul Anhauch înapoi”. Dacă el n-ar fi fost iubit… Acuma eu nu că îl laud pe tatăl meu, pe oricine poţi să-ntrebi să-ţi spună…

Marieta Anhauch, născută în 1937 la Cernăuţi – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în anul 2005, publicat în: Smaranda Vultur, Adrian Onică, Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă, ediția a II -a. Editura Brumar, Timişoara 2011.

 

Despre fabrica Guban

Bătrânul Guban era dezastruos ca om. Avea numai patru clase primare, n-avea maniere, era dur, te jignea. Dar avea o intuiţie şi-o inteligenţă ieşite din comun. Pentru afaceri spuneţi? Da, da… relativ afaceri, pentru că în vremea comunismului nu puteai să faci afaceri. Fabrica care s-a înfiinţat n-a fost a lui. Lumea vorbeşte, dar nu este adevărat. A fost făcută cu banii statului. Când? El avea în bucătărie un cuptor, cu un cazan mare, unde fierbea cremă de ghete. Făcea foc cu lemne. Făcea însă o cremă de ghete extraordinară! Care dădea un luciu cum nu exista alta. Era o emulaţie. Aşa se progresează… Câştiga destul de bine. În ’53, din câte ştiu eu, a primit pe Eroilor o clădire, era înainte o şcoală profesională, unde a început să facă piele artificială. Şi bătrânul era director acolo. Cu o tenacitate şi un talent al relaţiilor interpersonale excelente a reuşit să-şi creeze relaţii din cele mai sus puse. A ajuns până la Gheorghe Gheorghiu Dej. Acuma fac o paranteză: Dej era un tip deştept, toţi remarcă inteligenţa lui. era crud, era chiar criminal, dar era deştept. Spre deosebire de Ceauşescu care era, avea o anumită viclenie, dar ăla vedea altfel lucrurile. Guban s-a întâlnit cu el şi ăla l-a ajutat. Şi-a dat seama că este un tip capabil. Guban a profitat de chestia asta şi a dezvoltat fabrica. La origine el era pantofar. După pantofi ştie lumea de fabrica Guban. Pantofii reprezentau prin 1990 doar 4% din producţia fabricii. Zău? Ce mai făceau? Gubanul era cea mai mare fabrică de înlocuitori de piele din România, adică piele artificială pe bază de pvc – policlorură de vinil. Era întrebuinţată la industria automobilelor, la tapiţeriile Daciei, Autocamioane Roman, CFR. Toată marochinăria era din asta: era la Sibiu o fabrică… Era un semifabricat care era întrebuinţat la alt ciclu de producţie, de care marele public nu prea ştia. Ştiau de pantofi, că de aia aveau nevoie directă. Spumotimul a fost înfiinţat la noi şi după aia s-a mutat pe Calea Buziașului. Bătrânul Guban s-a străduit tot timpul să dezvolte, într-o vreme când toţi directorii nu căutau decât să stagneze, pentru că a dezvolta însemna să-ţi creezi probleme. În comunism asta era regula nescrisă: să stagnezi, să stai în banca ta, pentru că altfel îţi creai probleme. El nu. El vroia să dezvolte. A făcut folie, a făcut spume, a făcut pantofi, a făcut cremă de ghete, a făcut saxofoane. Aţi auzit de aceste saxofoane? Nu. Acolo a fost acest Braun. Care a fost unul dintre secrete? În anii ’50 comuniştii n-au desfiinţat micii meseriaşi. Au naţionalizat fabricile, i-au făcut bandiţi… nu ştiu ce, dar micii meseriaşi nu puteau să-i desfiinţeze… Însă, ca de obicei, în mod pervers, le-au băgat beţe în roate. Trebuiau să plătească impozite, nu mai aveau de unde lua materii prime, închideau singuri. Şi atunci au rămas oarecum în aer. Guban imediat i-a adus pe mulţi, îi angaja. El era meseriaş şi a avut nas să ştie să-şi aleagă oamenii. Domnişoară, am văzut acolo meseriaşi care pur şi simplu nu profesau, ci oficiau ca o slujbă religioasă. Ca un ritual. Exact. Aveau un comportament, o etică a muncii, o ţinută… Puteai să-i pui la masă cu orice om de cultură, ştiau să se comporte, aveau vocabular… Am văzut acolo unul, Konig de exemplu… Cu unul dintre ei aţi făcut interviu şi a apărut publicat: entomologul. Erau trei fraţi, toţi trei meseriaşi de primă mână. Acesta de care spun eu, care lucra la Guban, Ervin Konig, era un om extraordinar. Pe lângă talent era… de exemplu, făcea desenele de execuţie a anumitor piese. Se strica o maşină şi trebuia reparată. El proiecta piesa care trebuia şi dădea la strungar, la frezor şi aşa mai departe, care trebuiau să lucreze după un desen. Asta ar fi fost să spunem lucru mărunt. Eu m-am ocupat de invenţii tehnice la Guban. Am fost, printre altele, responsabil cu proprietatea industrială, care este o parte din proprietatea intelectuală. Acolo intră şi drepturile de autor, din toate domeniile. Proprietatea industrială se referă la creaţia tehnică, cu protejarea lor ne ocupam noi, un corp de oameni… Asta a fost o latură bună a comunismului. Am avut un noroc fantastic că am ajuns aici. Poate că n-aş fi rezistat altfel. Acest Konig a făcut o maşină… Pe maşinile care făceau acest înlocuitor de piele se înfăşura produsul finit pe nişte tamburi. Însă aceste suluri nu puteau fi la nesfârşit de înalte, trebuiau tăiate. Şi pentru ca să existe continuitate, trebuiau prinse una de alta ulterior. Pentru asta se pierdeau doi metrii din sulul nou şi doi din sulul vechi… se trăgeau pe sub nişte tuneluri şi se coseau cu acul. Totul era fierbinte, oamenii se ardeau des şi se pierdea foarte mult material. Au zis ei: „Acolo este pierdere mare.” Zic: „Eu am găsit omul care rezolvă problema.” I-am spus: „Domnule Konig, uite chestiunea asta… faci?” „Eu o fac, cât primesc?”, întrebare firească. „Fac un calcul.” Era un tabel după care se calcula. Am luat şi un procent de acoperire, dacă intervine ceva să nu rămân faţă de el cu cuvântul nerespectat. I-am spus: „20.000 de lei.” Era mult în banii de atunci. El a făcut proiectul. Oamenii lucrau după-amiaza  să-l facă, le-am plătit şi ore suplimentare. Se putea plăti, creau condiţii ăştia… Proiectul se plătea în trei rate. I-am plătit prima rată, a doua şi când s-o plătesc pe a treia, care era cea mai mare, idiotului de Ceauşescu i s-a părut că se câştigă prea mult din chestiile astea şi a zis că de la întâi ianuarie 1974 (cred) schimbă legea. Conform noii legi se dădea foarte puţin. Şi eu îi plătisem doar 10.000 de lei. Lui degeaba îi explicam că s-a schimbat legea sau… era o chestie de obraz. Şi mi-a venit o idee: era trecut undeva în lege că proiectul se plăteşte separat. M-am dus de trei ori la Bucureşti şi i-am susţinut proiectul. Şi acolo conta omul peste care dădeai, pentru că erau mulţi escroci care voiau doar să câştige. Îmi aduc aminte că am zis la Institutul de Cercetări Textile, ăia dădeau avizul: „Domnule inginer, cum stăm cu proiectul?” Zice: „Domnule, într-un proiect în care se lucrează cu cruce de Malta şi a făcut ceea ce a făcut, nu se mai pune în discuţie. Merită toată consideraţia.” Asta a spus fără să-l cunoască, vă daţi seama? Şi aşa aţi reuşit să-i plătiţi. Da. Am primit 13.000 de lei. Se lua după numărul de desene şi el avea aproape 200 de desene. Şi aşa mi-am acoperit promisiunea faţă de el şi maşina a funcţionat excepţional. S-au făcut trei bucăţi. Ulterior ăştia de-a dreptul l-au alungat… a plecat, s-a pensionat. A venit unul tânăr la care i s-a părut că-i face concurenţă şi i-a spus: „Domnule Konig, n-ar fi cazul să te odihneşti, să te duci acasă?” „Foarte bine.” El avea o demnitate, imediat şi-a făcut formele şi s-a pensionat. Ne-am mai fi putut folosi de el. Peste câţiva ani, în loc să mai construiască maşini din acelea, că mai era nevoie, ei au importat una, care era mai slabă ca performanţă. În afară de asta, noi doi ne-am mai întâlnit şi în alt domeniu: ne plăcea muntele. Am făcut excursii împreună. Avea o colecţie de diapozitive, erau nişte opere de artă… să ştii să prinzi un peisaj.

Mai era unul, Scheer Iosif, care înainte repara motoarele morilor, de la Oradea până la Dunăre. Era nevoie de asta şi avea mulţi clienţi. Morile au dispărut, apoi a dispărut meseria şi el s-a angajat la Guban. Ceea ce m-a atras la el a fost prestanţa, comportamentul, demnitatea. Se vedea în gesturi, în felul cum vorbea. Era competent. Şi cu el s-a creat o simpatie reciprocă. Dv eraţi cel mai tânăr dintre toţi. Da, dar ne simpatizam.

Traian Constantin Novac, născut în 1928 la Timişoara – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi în anul 2004, Arhiva de istorie orală şi antropologie culturală, coordonată de Smaranda Vultur.

Despre fabrica Azur. M-am născut în ziua de 8 aprilie 1930, din părinţii Manojlovic Milutin şi Manojlovic Zagorca, care s-au cunoscut la nunta mătuşii mele la Novi Sad, unde tatăl meu a fost – la englezi există „the best man” – prietenul cel mai bun al mirelui. Era neînsurat şi era mare director de fabrică şi acţionar la „Azur”, care atunci se chema „Excelsior”. Avea o situaţie materială foarte bună, călătorea prin lume. Arăta foarte bine… Arăta, într-adevăr, foarte bine – poza aceasta nu-i relevantă, dar am alte poze. Iar mama dvs.? Mama a fost foarte drăguţă, a fost blondă cu ochi albaştri. Tata a fost şaten, puţin creol la faţă, era înalt. Şi mama era destul de înaltă. 

Iar mama lăsase pentru o săptămână facultatea, ca să vină la nunta surorii celei mai mari. Mama dvs. era studentă la… la Viena, la Medicină. Şi a venit la nunta mătuşei şi i-a căzut cu tronc tatălui meu, care, zor – nevoie, voia să se însoare cu ea. Şi mama nici în ruptul capului nu voia să lase Medicina, c-a fost foarte serioasă şi foarte studioasă. A fost bursieră a statului iugoslav la Viena, deci nu oricum. Şi pe vremea aceea fetele nu prea făceau liceu. Mătuşa mea, care s-a măritat cu un comerciant foarte bogat, cu Nenadovic, şi-a avut personal până-i lumea: bucătăreasă, cameristă, două bone la copii etc., o bătea la cap pe mama mea să se mărite cu acest domn Manojlovic, care este o partidă extraordinară, şi-un tip bine. Ce-i mai trebuie ei medicină?! Uite, el este director şi acţionar la Fabrica de Lacuri şi Vopsele „Excelsior”. Tata mergea cât putea de des la Viena şi-o scotea la Operă pe mama, săraca, şi a convins-o să se mărite cu el. Mama habar n-avea câţi ani are tata, şi-n ziua când a semnat actele de căsătorie a văzut că tata este cu treisprezece ani mai mare ca ea, şi era să leşine. (Râde.) Mama dvs. câţi ani avea? Când s-a măritat, douăzeci şi trei. Şi tata avea treizeci şi şase.

Xenia Manojlovic, născută în 1930 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Simona Adam, la Timișoara în anul 2002, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Despre fabrica Banatul. Aici a fost prima creşă şi primul cămin de copii din oraş, la Dermata, se poate întreba. La început Banatul a fost Dermata de Timişoara, ca şi Clujul. Când tata era director aicea, a făcut prima creşă şi un cămin. Doctorul Muţiu, care prin ’80 era încă directorul Policlinicii de Copii de aicea, a fost medicul căminului în tinereţe. Pentru copiii angajaţilor? Pentru copiii angajaţilor. I-am spus la tata: „tata, nouă de ce nu ne iei cuarţ? Cumperi numai acolo şi noi nu avem lampă de cuarţ.” Ultravioletele se numeau înainte cuarţ. Şi el mi-a spus: „nu, că voi când aveţi nevoie, eu vă trimit la doctorul Corcan – un pediatru renumit în Timişoara – vă face acolo câte şedinţe aveţi nevoie. Copiii ăştia nu au posibilitatea şi de aia le fac lor.” Din banii lui a dat de multe ori pentru carne şi pentru altele, ca să fie din plin. Şi-acuma îţi mai spun, tot o paranteză la asta, acuma când o fost aniversarea asta de o sută de ani şi am fost invitată şi am primit diploma pentru tata, în prezidiu a fost prefectul Ciocârlie, primarul, cineva de la Bucureşti din partea Ministerului Industriei, şi când a proiectat poza lu’ tata pe diapozitiv eu am început să plâng. Şi a spus şi directoarea Cazan, care este director general aicea: „să ştiţi că a fost un om extraordinar de bun.” Când am intrat în fabrică, mi s-a strâns inima. Am fost chemată de două ori să spun şi am spus aici a fost croitoria, aici a fost asta, şi zice: „dar vă aduceţi bine aminte.” Cum să nu-mi aduc aminte, am avut eu 7-8 ani, dar amintirile astea nu se uită! N-a existat excepţie, când era Crăciun şi când era Paşti, copiii muncitorilor primeau ceva. 

Marieta Anhauch, născută în 1937 la Cernăuţi – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în anul 2005, Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă, ed a II -a. Editura Brumar, Timişoara 2011.

Deşi era sărăcie, că toţi eram muncitori şi trăiam numai din salar… fluierau fabricile şi… Erau multe fabrici în zona asta, Fabric. În primul rând a fost Fabrica de Piele şi Mănuşi, a fost Teba, 1 Iunie, Fabrica de Ciorapi la Badea Cârţan. Tot la pod, la piaţă, a fost Ilsa, unde se făceau stofe. Peste tot erau muncitori. Era Fabrica de Vagoane, Gubanul şi mai câte… Mai erau atunci ateliere din astea mai mici: Fabrica de Gumă, ateliere de pantofi, Texta, Filtul. Toţi lucrau la fabrici, femei, bărbaţi, tineri, toţi. Ai terminat 7 clase, la 14 ani te-ai dus ucenic şi la lucru… Aşa că toată lumea avea o meserie, lucra şi din aia a trăit. N-au fost bani de şomaj sau… nu exista. Erau câţiva pierde-vară pe la piaţă, care le duceau doamnelor câte un coş cu cumpărături acasă, ajutau pe unul, altul… şi primeau ceva bani.

Sipos Péter, născut în 1925 – fragment din interviul realizat de  Antonia Komlosi la Timișoara în 2003, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

360
Panorama
Română