E70 Timisoara
Gara Timișoara Nord din Timișoara este gara principală a orașului și totodată cea mai mare gară din regiunea de vest a României. Prima clădire a gării a fost inaugurată în 1897. Aceasta a fost construită în stil neoclasic după proiectul arhitectului maghiar Ferenc Pfaff.
ara Timişoara Nord (iniţial Timişoara-Iosefin) este principala gară a oraşului şi totodată cea mai mare din regiunea de vest a României. În ceea ce priveşte transportul de pasageri, Timişoara Nord este una dintre cele mai aglomerate gări din România. De aici operează trenuri ale Căilor Ferate Române, Regio Călători şi Astra Trans Carpatic, iar pentru transportul de marfă în special ale companiei Grup Feroviar Român.
La 15 noiembrie 1857 s-a dat în folosinţă prima linie de cale ferată ce trecea prin Timisoara (Szeged-Jimbolia-Timişoara). La început gara a fost o construcţie modestă care ulterior a fost transformată în o magazie. Ulterior în apropierea sa a fost construită o nouă gară, dar în anul 1897 a fost dărâmată şi în locul ei s-a construit o nouă gară, în stil neoclasic după proiectul arhitectului Ferenc Pfaff (1851-1913)din Budapesta. Era o replică a gării din Arad. Costul construcţiei a fost de circa patru milioane de coroane (echivalentul a 16,7 tone de argint pur). Iniţial s-a numit Josefstädter Bahnhof (în germană) sau Józsefváros indóház (în maghiară), adică „gara din Iosefin”. A devenit apoi „Zentralbahnhof” sau “Kozponti Palyaudvar” (Gara Centrală). După unirea Banatului cu România gara a fost redenumită Gara „Domniţa Elena”, nume pe care l-a purtat până la Al Doilea Război Mondial. Însă cei mai mulți timişorenii o numeau „Gara Mare”.
Pe 3 iulie 1944, gara a fost puternic avariată de bombardamentul aviaţiei Aliate, iar în noaptea de 30/31 octombrie 1944 a fost bombardată din nou, de această dată de Luftwaffe, fiind distruse aproape în totalitate. Reconstrucţia s-a făcut parţial după planurile iniţiale. Până în anii 1960, încă mai exista aripa de est a vechii clădiri, însă în 1976 a fost modernizată şi stilul arhitectural schimbat radical, luând aspectul actual fără a mai păstra nici o urmă din farmecul de altă dată.
Gara face parte din turul Întâlniri cu arta.Timișoara ca reper, organizat de Tur de arhitectura.
Gara de Nord
Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p. 145
Cu începere din clasele primare şi cam până la naşterea fiicei mele, ceea ce înseamnă bine peste douăzeci de ani, mi-am petrecut vacanţele şi apoi concediile la Săvârşin şi Timişoara. După liniştea satului dintre dealuri, plimbările solitare în lungul văii Trouaşului şi după-amiezile de lectură şi de întâlniri de neuitat pe terasa casei cu coloane a familiei Savonescu, Timişoara mi se părea locul cel mai animat din lume şi aceasta mai ales fiindcă bunica mea se afla, cu mare plăcere, tocmai în mijlocul acelei animaţii.
De cele mai multe ori ajungeam spre seară în Timişoara şi Mama Mi mă aştepta în gară, mai întotdeauna în compania vreunei cunoştinţe întâlnite pe peron şi cu care stătea de vorbă până la sosirea trenului meu. Drumul până în strada Gojdu îl făceam pe jos, răstimp în care bunica îmi împărtăşea, cu bucurie, planurile de vacanţă pe care le făcuse pentru mine. Acasă, masa era pusă pentru cină, cu tot fastul: mai multe farfurii, mai multe tacâmuri pe suporturile de argint, paharele baccara, vaza cu flori, fructiera plină cu perele zemoase de vară pe care bătrâna prietenă a bunicii, Veronka neni, i le aducea special pentru mine. Şi, o vreme, mă aştepta şi străbunica Buna, aşezată în fotoliul ei din dreptul geamului.
