Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” a fost întemeiat în anul 1971, cu denumirea Liceul pentru Prelucrarea Automată a Datelor.
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” a fost întemeiat în anul 1971, cu denumirea Liceul pentru Prelucrarea Automată a Datelor. La începuturile sale unitatea de învățământ a beneficiat de o dotare modestă, având o aparatură electronică simplă, formată din maşini de calcul de birou. Până în anul 1978 instruirea elevilor s-a realizat pe calculatorul de la Centrul de calcul. În 1978 liceul a fost dotat, prin transfer de la Centrul de calcul cu un calculator Felix C256, pe care s-a lucrat până în anul 1984. În toată această perioadă liceul s-a aflat sub coordonarea directă a Institutului Central de Informatică (ICI) din Bucureşti. După anul 1985, în urma desființării ICI, liceul a trecut sub coordonarea Industriei Electrotehnice, care a introdus clase şi laboratoare de electrotehnică, funcționând astfel până la finele anului 1989. Din 1990 toate clasele de electrotehnică au fost desființate şi s-a revenit la clasele cu profil informatică, liceul schimbându-şi denumirea în “Liceul de Informatică”, ca mai apoi, din 1992, să devină cunoscut ca Liceul „Grigore Moisil”, în cinstea marelui matematician român.
În 2011 liceul se uneşte cu Şcoala Generala Nr. 22, păstrând titulatura de Liceul ”Grigore Moisil”. Din toamna anului şcolar 2012 unitatea școlară primeşte denumirea: Liceul Teoretic “Grigore Moisil”.
Clădirea gimnaziului, situată lângă impozanta clădire a bisericii romano-catolice din Piaţa Bălcescu (fostă Lahovary), are primele atestări în perioada 1861-1863, când pe acest amplasament a funcţionat Şcoala primară de băieţi nr. 6. Istoria modernă a şcolii începe în anul 1973, odată cu inaugurarea actualei instituții de învățământ pe locația vechii școli din sec. al XIX-lea.
În decursul istoriei sale, liceul a pregătit elevi în profil informatic. În zilele noastre funcționează în profil real cu clase de matematică-informatică. Deține o bază materială compusă din săli de clasă, laboratoare de informatică, fizică, chimie etc. Actualmente este singura unitate şcolară de acest tip din municipiu şi judeţ, cu toate clasele de liceu cu profil real, specializarea matematică-informatică și informatică intensiv.
Liceul Teoretic “Grigore Moisil” este o instituție apreciată prin nivelul ridicat de pregătire al elevilor, concretizat în numeroase premii obținute la concursuri și olimpiade.
Bibliografie:
- http://info.tm.edu.ro/despre/ – site accesat în martie 2023.
- Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timișoara – Monografie, Editura Mirton, Timișoara, 2002, pp. 393-394.
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil”
Timișoara… prin ochii unui înger
de Ana Bucșa, cls. a VI-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Am apăsat pe buton. O voce mi-a vorbit prin căști: „Gata de lansare în 3… 2… 1…”. S-a făcut o lumină orbitoare și am plonjat spre planeta Pământ. Am zâmbit în colțul gurii în timp ce zburam – aveam cea mai importantă misiune posibilă, și anume să colectez date despre un oraș oarecare. Șeful îmi spusese mai devreme că, din cauza unei erori de sistem din Rai, am pierdut toate informațiile despre acesta… lucru foarte grav aici, Sus!
Partenerul meu înger mi-a urat noroc. După intrarea mea în atmosferă, mi-am conectat harta digitală și am luat-o spre orașul-țintă. În nu mai mult de o oră, am ajuns cu bine.
M-am pus cu picioarele pe sol și m-am uitat în stânga și-n dreapta, căutând din ochi un indicator, orice, care să îmi dea un prim indiciu. Apoi, am văzut unul mic și lucios: „T… Timi… Timișoara!” Așadar așa se numește. Imediat, mi-am activat scutul de invizibilitate și mi-am deschis aripile, pornind la drum.
Tot zburând deasupra centrului orașului, am dat de un sunet melodios, liniștitor, care m-a obligat să mă opresc din zbor și să ascult. Am făcut o mică rostogolire prin aer, mi-am legănat aripile și am dansat pe ritmul muzicii. Când am aruncat o privire înăuntru, am rămas uimit. Emoția din aer era densă, mai s-o tai cu cuțitul. Artiștii dădeau tot talentul din ei pentru a impresiona spectatorii sau, mai bine zis, ascultătorii, iar publicul savura momentul, cu mic, cu mare, fie o cucoană aranjată, fie un băiețel zburlit.
Am notat numele ”Operă” în carnețelul meu dedicat pentru observații suplimentare, de restul ocupându-se camera de filmat atașată la ceasul de pe mână.
În cele din urmă, am plecat și am ajuns în ceea ce părea a fi Piața Operei, plină ochi de oameni și turiști. Am văzut un grup de porumbei și am decis să intru în vorbă cu ei.
– Sărut-mâna! Ce faceți dumneavoastră pe aici?
Toți porumbeii au ridicat privirea, puțin speriați, spre mine. Apoi, s-au dat la o parte, parcă făcându-i loc cuiva. Am rămas puțin confuz, până am văzut despre cine era vorba… și anume un porumbel foarte bătrân și înțelept!
– Dar ce faci dumneata pe aici, îngere? N-ar trebui să hoinărești în lumea de Sus? spuse el.
– Ei, au apărut defecțiuni. Am fost trimis în cercetare. Auziți, păreți să știți multe. Spuneți-mi și mie câte ceva despre istoria Timișoarei, vă rog!
Într-un final, am reușit să-l conving cu patru bucăți și jumătate de pâine pentru familia lui, însă a meritat, deoarece mi-a spus tot ce știa din vremea aceea. A arătat cu aripa peretele superior al unei clădiri, plin de urme de gloanțe. Mi-a explicat pe îndelete despre Revoluția din decembrie 1989, începută la Timișoara. Am rămas fascinat și am notat în carnețel.
Mi-am luat la revedere de la porumbei, înălțându-mă puțin deasupra clădirilor. Am văzut, puțin mai încolo, o stradă care era acoperită de umbreluțe atât de colorate, încât păreau un coș cu fructe proaspăt culese. M-am întrebat oare cum pluteau astfel, dar am mers mai departe.
Căutând alt loc interesant, trec deasupra canalului Bega. Da, am citit de pe indicator. Tot uitându-mă la caiace, am văzut un vaporaș mai mare, care era de transport. Mi-am mijit ochii și am zâmbit. O fetiță îmbrăcată cu o fustă în dungi, ținându-l de mână pe tatăl ei, foarte entuziasmată de călătorie, a exclamat: „Ooo, doar un leu costă!”. Am urcat și eu, chiar înainte de închiderea ușilor. Am notat această observație drăguță.
După călătorie, am pășit pe pista de biciclete. Tocmai atunci, un grup de bicicliști a trecut în viteză. I-am urmărit lung cu privirea și am zâmbit, din nou! Erau copii de clasa a cincea – a șasea, probabil colegi, care chicoteau și povesteau despre micile lor pățanii din viață. Am decolat și eu, zburând alături de ei. M-au purtat până în piața Bălcescu.
Fiind puțin obosit, m-am așezat pe o băncuță cu acoperiș, și am început să observ. Mai întâi școala, mai bine zis Liceul Teoretic „Grigore Moisil”. Mare, plină-plină de ferestre, ca o telecomandă uriașă. Iar lângă ea trona o biserică, ca o soră mai mare, înaltă și strictă, dar în același timp maiestuoasă, împodobită cu conuri de lumină și cruci semețe.
În timp ce eu eram în visurile mele, un sunet m-a trezit. Un sunet de-ți zburlea părul, care parcă mișca solul. Un șarpe lung, metalic, a oprit lângă banca pe care stăteam. M-am ridicat speriat în aer. ”Inima” îmi bătea cu putere. Partenerul mi-a vorbit prin căști: „Hei, prietene! Ți-a crescut pulsul. Ești bine, da? ” Am mormăit un „Da…”. Atunci, am auzit fragmente de propoziții de la oamenii care urcau în șarpe: „stație de tramvai” și „numărul 8”. Am înțeles. Era o mașinărie făcută de oameni – tot de transport. Ce ingenios!
Cum pluteam acolo, am aruncat o privire panoramică asupra orașului. Parcurile, pline de copii și verdeață, magazinele, spitalul, traficul mașinilor… toate dădeau o stare de normalitate și siguranță. Timișoara era un oraș fericit. În acel moment mi-am dat seama că eu îmi terminasem treaba pe aici. Era timpul să mă întorc acasă, Sus.