Piața Sf. Maria
Monumentul Sf. Maria a fost ridicat pe locul unde, conform tradiției, a fost executat Gheorghe Doja, în anul 1514.
Monumentul închinat Sf. Fecioare Maria din piața Sf. Maria a fost sfințit în luna decembrie a anului 1906 de episcopul József Németh, pe locul unde se considera că a fost executat, prin încoronare cu o coroană încinsă, Gheorghe Doja, conducătorul răscoalei țărănești din secolul al XVI-lea.
Conform tradiției, în clipele când Ghe. Doja era supus chinurilor, în anul 1514, călugării franciscani prezenți la execuție, care cântau imnuri religioase, ar fi văzut pe cer chipul Fecioarei Maria. După martiriul lui Doja, pe acel amplasament a fost ridicată o icoană a Fecioarei, locul respectiv fiind frecventat de pelerini și inclus în cadrul procesiunilor religioase organizate de biserica catolică. În prima jumătate a sec. al XIX-lea, în locul vechii icoane este amplasată o statuie, din lemn, dar și aceasta la rândul ei a fost înlocuită, în anul 1865, cu o statuie realizată din piatră de Bavaria. Doisprezece ani mai târziu, în anul 1877, călugărițele catolice din Timișoara-Cetate au ridicat pe cheltuiala lor o nouă statuie a Fecioarei Maria, adusă de la institutul Mayer-München, din Bavaria.
Monumentul actual, construit după planurile arhitectului László Székely, a fost realizat la dorința locuitorilor, cu implicarea preotului David Lang, prin inițierea unei colecte de către oraș.
Statuia Fecioarei Maria, realizată din marmură de Carrara şi sculptată de artistul György Kiss, este protejată de o structură care se sprijină pe 8 coloane din granit belgian, legate prin 4 arcuri în plin centru, pe 4 direcţii. Pentru edificarea acestui ansamblu arhitectural eclectic, în stilul 1900, care împleteşte elemente romanice şi bizantine, s-a plătit o sumă de 23000 de coroane. Responsabil pentru amenajarea peisagera din jurul monumentului este peisagistul Franz Niemetz, care a modelat spaţiul pe propria sa cheltuială.
Pe peretele din spatele capelei există și astăzi o inscripție în limba maghiară: ”Maicii Domnului, Protectoarei […] / pe locul necruțătoarei morți a lui Gheorghe Doja (†1514) / păstrat de tradiția secolelor / îi oferă spre pioasă împăcare / acest monument / Orașul Timișoara și locuitorii săi. / 1906”.
Bibliografie:
1. Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016, p. 116.
2. Deselega Gyula, Ghidul Timișoarei, Fundația Diaspora, Timișoara, 2011, pp. 166-167.
3. János Szekernyés, Semne evocatoare ale maghiarimii în Banat, Timișoara, 2013, pp. 591-592.
4. Nicolae Ilieșiu, Timișoara. Monografie istorică, vol. I, Editura G. Matheiu, Timișoara, 1943, p. 345.
5. Mihai Opriş, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timişoara, ed. Tempus, 2014
Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris
Stația 1 Monumentul sf. Maria din piața Maria
19 martie 1961. Agitație în casă. Un director din Minister a vizitat spitalul unde lucrează tata și a declarat că se plictisește să ia cina singur. Tata s-a simțit obligat să-l invite la noi și va veni însoțit de alți doi tovarăși. Securiști, comuniști, cine mai știe? Problema este că sufrageria noastră nu e prea potrivită pentru asemenea invitații. Bunica a adus-o din Austria când s-a măritat cu bunicul și este tipică pentru lumea tiroleză în care a trăit ea. Adică are în jurul mesei, pe colț, o bancă de lemn, cu un spătar înalt până aproape de tavan, pe care sunt expuse vase și farfurii de cositor, iar la mijloc, acolo unde se unesc cele două tăblii de lemn, este un crucifix mare. Prezența lui este obligatorie. Se găsește fără excepție în toate sufrageriile din Alpii austrieci și elvețieni.
Aplecat peste cei care iau masa, Christul nostru a participat de-a lungul anilor la toate prânzurile și cinele organizate sub el, un martor tăcut la zbaterile istoriei și ale familiei, de la integrarea Banatului în România Mare până la cel de-al doilea război mondial și instaurarea comunismului, de la nașterea mamei mele la copilăria mea, de la facerea și desfacerea averilor la invazia celor trei familii de chiriași, care trec acum prin camerele noastre ca să meargă la serviciu sau la baie. Spre bucuria bunicii, chiriașii au ajuns și la subsol: dacă n-ar fi ocupat camerele de jos, ne tot repetă ea, am fi ajuns și noi să locuim acolo, așa cum s-a întâmplat cu mulți alți proprietari bogați din oraș.
Ei bine, crucifixul trebuie acum scos cu orice preț, dar bunica nu este de acord. Cere ferm: să nu vină tovarășii! Tata este disperat pentru că nu poate contramanda invitația, iar mama navetează fără succes între o bunică în lacrimi și un tată nervos. Eu m-am ascuns cu o carte în mână, pretinzând că trebuie să învăț pentru școală, dar îi urmăresc cu atenție. Știu că în cele din urmă tata va avea câștig de cauză, doar este bărbat în casă și nimeni nu îi poate opune prea multă rezistență. Sau nu are voie. Sau nu se cuvine, căci așa gândesc femeile din generația mamei și a bunicii mele. Casnicele depind de soții lor și nu-i pot contrazice cu una, cu două, iar feminismul îndârjit nu a ajuns încă până la noi.
‒ Nu vezi că Iisus mai trăiește acolo sus, pe cruce? îmi șoptește bunica. Nu vezi că mai respiră? Dacă îl dăm jos, va muri de tot.
Știu ce o frământă. Respirația celui răstignit se leagă în gândul bunicii de călătoria emigrantului, a celui care, o dată ce și-a părăsit locul de baștină și a devenit un Ausländer, vede trecerea dintr-o țară în alta ca o inspirație/expirație. Bunica și-a pierdut rădăcinile, trăiește într-o altă lume, cu alte limbi vorbite în jurul ei decât cele de acasă. Privind crucifixul și respirația lemnului simte viața bradului tirolez din vârf de munte, simte un alt aer intrând și ieșind din trupul ei decât cel al pustei bănățene, un pământ nerăcoros și devorator. Iar salvarea este respirația, aerul, zborul suflului vital. Doar așa se încolăcesc puterile cerului în jurul sufletului devenit prizonierul unei alte geografii. În aer te poți înălța oricât de sus dorești, el te ascunde ca o cutie cu fotografii și se asociază cu amintirea, cu arhiva, cu trecutul. Aerul conține taina celor nevăzute, iar atunci când ascunzi lucrurile în văzduh îți poți perpetua apartenența la un neam al tău, poți rămâne legat de un punct de origine și poți crea o axă corectă a lumii. Crucifixul nostru cântă în aerul camerei, spune bunica, iar respirația lui e viața adevărată. Dar tot bunica știe cât de mulți au fost arestați pentru credințele lor. Chiar și bunicul Brînzeu a stat cinci ani departe de familie. Lucrurile rele se întâmplă repede dacă ești prea încăpățânat.
Crucifixul a rămas timp de câteva decenii într-o încăpere din pivniță. Ne-a apărat și de acolo cu respirația lui, iar când a revenit iarăși la locul său de pe perete ne-a zâmbit cu îngăduință: știa că nu poate scăpa de frământările istoriei, dar tot așa de bine știa că, în cele din urmă, nu are ce să i se întâmple. Oricâți atei ar veni la cină, lemnul tirolez va continua să trăiască prin frumusețea discretă a formelor și nuanțelor sale.
