);
Edificată de către Arpad Mühle, în perioada 1909-1910
Casa familiei Mühle
Casa familiei Mühle

Bulevardul Victor Babeș

Edificată de către Arpad Mühle, în perioada 1909-1910, casa, cu gradina aferentă, se număra printre cele mai frumoase proprietăți din Timișoara.

Grădina lui Mühle din Elisabetin, alături de cea a lui Niemetz, au fost, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cele mai importante grădini din Elisabetin, iar familiile care le dețineau ocupau un loc de vază în acest cartier. Culturile acestora erau orientate pe două direcții principale, și anume, pe cultivarea plantelor și pe dezvoltarea pepinierelor pentru arbori.

Familia Mühle, ai cărei trandafiri erau renumiți peste granițele monarhiei, se ocupa cu precădere de cultivarea plantelor decorative, a numeroase alte specii de flori, dar și de cultura semințelor. Wilhelm Mühle, originar din Boemia, a devenit unul dintre cei mai renumiți horticultori din Europa. Stabilit în Timișoara, în 1867 s-a angajat la firma horticultorului Franz Niemetz, devenind în scurt timp coproprietar al firmei. În 1876 a înființat în cartierul Elisabetin o pepinieră și a deschis un magazin de flori, care au devenit renumite. Grădina sa de trandafiri aproviziona cu flori Europa de sud-est, dar și Budapesta și Viena în calitate de furnizor al curții regale și imperiale. În același an, a deschis un magazin și pe actuala stradă Alba-Iulia din Timișoara. A participat la numeroase expoziții, fiind implicat și în organizarea unora, inclusiv a marii Expoziții industrial-agrare din 1891 din Timișoara. A fost redactor și editor al publicației Rózsa Újság, în care a publicat articole de specialitate. Fiul său, Árpád Mühle, tehnician horticol renumit, i-a urmat la conducerea firmei, mărind grădina cu încă trei jugăre pătrate pe calea Bischof (azi b-dul M. Viteazu) cumpărate în anul 1901 de la oraș. Cumnatul acestuia, grădinarul Franz Niemetz, era recunoscut în materie de pepiniere, prima și cea mai frumoasă grădină a sa aflându-se în Elisabetin, la capătul străzii Kronen (astăzi Independenței), posedând o grădină întinsă și pe Calea Aradului.

Casa familiei Mühle din b-dul M. Viteazu a fost construită de către Arpad Mühle în perioada 1909-1910. În primele decenii ale secolului XX, casa, cu gradina aferentă, se număra printre cele mai frumoase proprietăți din Timișoara. O locuință cu demisol și parter înalt, era o clădire în stil eclectic cu influențe neobaroce, punctate prin forma acoperișului și a modului de rezolvare a scării de la intrare. Ultimii descendenți ai familiei Mühle au plecat în Germania în anul 1992, iar casa, care a schimbat o serie de proprietari în ultimele decenii, se află la ora actuală într-un stadiu avansat de degradare.

 

Bibliografie:

  1. Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016, 117-118.
  2. Nicoleta Demian et alii, Personalități bănățene, Muzeul Național al Banatului, Timișoara, 2018, p. 26.
  3. https://www.banatulazi.ro/casa-unui-erou-al-timisoarei-ruinata-de-clanul-carpaci/ – site accesat în data de 15 martie 2020.
  4. https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Elisabetin/adresa/Mihai+Viteazu/3 – site accesat în data de 16 martie 2020.
Video
Casa familiei Mühle

Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 8 Casa familiei Mühle din bd. Mihai Viteazu

 

9 septembrie 1938. Mama începe un jurnal intim întitulat „Din viața unei tinere fete care a trăit în secolul al XX-lea”. Se prezintă: „Mă numesc Carla Diel şi sunt fiica unui cunoscut chirurg timişorean şi nepoata căutatului doctor Diel de la Jimbolia.” Are şaptesprezece ani și frecventează al treilea și ultimul an al colegiului Amizoni de la Budapesta, unde fetele bogate sunt formate ca gospodine. Profesoarele consideră că ele vor ajunge directoarele unei „firme” și trebuie să aibă deprinderi sigure: să ştie conducă o gospodărie, să țină sub control slugile, să-și crească copiii și să dea indicaţii corecte bucătăresei pentru a găti bine. Totul se dedică soțului cu devotament și entuziasm.

Duminicile, mama le petrece la familia Capdebo. Rozsi von Capdebo este prietena bunicii, mutată după divorț la Budapesta, iar Dezsö, fiul ei, a crescut împreună cu mama la Timișoara.

În jurnal mama își descrie sentimentele confuze: e nedumerită și crede că ar trebui să știe mai clar pe cine iubește. Pe  Dezsö, care are douăzeci și cinci de ani și este un inginer atrăgător, înalt, cu părul și ochii negri, sau pe doctorul stomatolog Laci Urbanetz, de treizeci și cinci de ani, tot cu părul și ochii negri, dar cu mustață. Tinerețea mamei și perioada încă anterioară războiului o fac să fie optimistă. Nu are nici o problemă financiară, proprietățile familiei sunt numeroase, există sanatoriul tatălui din Timișoara, casa bunicului de la Jimbolia, o casă a bunicii în Austria, un apartament la Budapesta. Toate îi vor rămâne într-o bună zi ei, scrie mama, împreună cu cele câteva milioane din bancă. Deci se poate căsători cu oricine dorește, deși cei doi bărbați nu sunt tocmai săraci.

Mama își descrie, cu elan, frământările. Dialogul cu jurnalul („dragul meu jurnal”, „vei crede că te-am părăsit pentru că nu am scris de mult”, „mă bucur să mă întorc la tine”) este și el însuflețit. Nu știe cine îi va citi însemnările, poate vreo fată tânără, care îi va înțelege nelămuririle sentimentale. Și cum poate să fie lămurită dacă Dezsö o dezamăgește, fiind egoist și ipohondru, iar Laci nu o iubește pentru că e mult prea tânără? Hotărăște, după un an de dezbateri interioare și cu înțelepciunea celor optsprezece ani la care a ajuns în sfârşit, să îi dea câștig de cauză lui Laci. Ar fi fericită să se mărite cu el, mărturisește mama, mai ales că a complimentat-o atunci când a purtat o rochie scumpă, cusută cu mult chic la salonul doamnei Traxel (o croitoreasă menţionată, ca de altfel şi familia Urbanetz, într-unul din romanele lui Livius Ciocârlie despre vechea Timișoară, Clopotul scufundat).

Ca urmare, Dezsö e posomorât și colțuros. O curtează din ce în ce mai asiduu, simte că a pierdut lupta și îi dă târcoale cu insistență, trăind intens căderea în dizgrație. Nu știe că destinul o va împinge pe mama în alte direcții și că tot ce va rămâne din iubirea ei pentru Urbanetz va fi un coșuleț de porțelan Rosenthal primit de sărbători, un candelabru de cristal Empire de la mama doctorului și vreo două plombe puse mie în copilărie.

Peste şase decenii, mama va trece în nefiinţă. Îşi trăieşte ultimele zile pendulând între două lumi: cea a suferinţelor fizice de aici şi cea a viselor care o leagă deja de lumea celor nevii. Unul dintre ele se repetă tot mereu şi mi-l mărturiseşte într-un moment de luciditate: soseşte într-o gară necunoscută şi cel care o aşteaptă să o conducă spre o destinaţie nouă, necunoscută şi ea, este Dezsö von Capdebo. Atunci când, după moartea mamei, voi avea curajul să-i citesc jurnalul, îmi voi da seama că el a câştigat în cele din urmă lupta, iar sentimentele noastre de dragoste sau relațiile cu cei din jur nu se opresc niciodată acolo unde credem noi.

360
Panorama

Leave a comment

Română
Română English