);
Casele cartierului Kuncz au prezentat în general un aspect simplu și modest
Muncitorii din Kuncz
Muncitorii din Kuncz

Muncitorii din Kuncz, Calea Moșniței

Casele cartierului Kuncz au prezentat în general un aspect simplu și modest, tipic pentru cartierele muncitorești din această parte a Europei. Astăzi, cartierul are o populație puțin numeroasă, cu o structură etnică diversificată, care păstrează foarte puține elemente ale vechiului cartier muncitoresc de la sfârșitul sec. al XIX-lea.

Cartierul timișorean Kuncz a fost ridicat pentru muncitorii care lucrau la fabrica de cărămidă a fraților Josef și Karl Kuncz, „Josef Kunz & Comp.”, fabrică care-și avea sediul în calea Buziașului, nu departe de cartierul muncitoresc. Fabrica a fost fondată de Josef Kuncz, iar în primele decenii ale sec. XX se afla în proprietatea familiei.

Casele cartierului Kuncz au prezentat în general un aspect simplu și modest, tipic pentru cartierele muncitorești din această parte a Europei.

Astăzi, cartierul are o populație puțin numeroasă, cu o structură etnică diversificată, care păstrează foarte puține elemente ale vechiului cartier muncitoresc de la sfârșitul sec. al XIX-lea.

Bibliografie:

Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016, p. 91.

Video

Muncitorii din Kuncz

Casa Maghiară a luat fiinţă dintr-un grup de oameni de excepţie: era preşedintele partidului maghiar de atunci, era doctorul Kakuk şi diferite alte personalități… Îmi aduc aminte de Toth Sándor, Kopácska…  Ei au făcut un proiect, au cumpărat proprietatea şi au construit. Erau bilete de cărămizi, oamenii cumpărau acele bilete şi contravaloarea lor era folosită pentru cumpărarea cărămizilor.

Nisiparii din cartierul Crişan mergeau cu şalupele – ladik-uri se numeau – spre Remetea, în sus pe Bega, le umpleau cu nisip şi apoi, încet, veneau în jos pe apă. În Crişan descărcau nisipul. Fiecare avea un stand imens afară, dar nu pe mal. Pe mal era pusă o scândură lată pe care descărcau nisipul. Şi de acolo veneau căruţaşii şi îl luau. De fapt, din nisipul adus pe Bega s-a construit jumătate din oraş.

Pentru Casa Maghiară ei au dat nisipul pe gratis. Pietrarii au lucrat pe gratis. Fiecare meseriaş a lucrat pe gratis tot ce a trebuit pentru construcţie. Şi cine n-a putut lucra a cumpărat bilete de cărămidă. Nu ştiu exact cât costa un astfel de bilet, dar oricum era o sumă de care se puteau lua 100, 200 sau 500 de cărămizi. Fiecare a luat bilet de cât a putut. Şi din sumele strânse şi din munca aceea s-a ridicat construcţia.

Interiorul este superb. Are o scenă de teatru frumoasă, unde se jucau piese de teatru şi se organizau programe culturale. (…)

Atunci erau şcoli de dans. Trebuia să înveţi să dansezi, nu erau dansuri ca azi, să te bâţâi în toate părţile. Ăsta nu-i dans, asta-i nimic. Era tangoul, valsul, foxul, toate pe paşi şi nu alandala. Şi te înscriai la ore de dans şi învăţai paşii. Unde erau şcolile acestea? La Casa Tineretului şi în alte locuri…

Atunci se juca teatru. În fiecare zonă sau cartier era câte o trupă de teatru: în Crişan, Ronaţ, Mehala, Plopi… şi jucau diferite piese de teatru. Sâmbetele şi duminicile era dans. Tinerii aveau unde să se întâlnească şi ce să facă. (…)

Eu am fost un dansator bun şi fiul meu a devenit balerin. Asta a fost în familie. Şi tatăl meu era dansator. Pe vremea noastră trebuia să ştii să dansezi, erau anumiţi paşi. Pe un vals eu făceam turul ringului de dans în fugă, abia aşteptam să înceapă şi să dansez. Dar nu cu fiecare fată se putea dansa la fel, erau care se împiedicau în paşi de vals simpli, comuni… Şi la tangou, la fel, trebuia să ştii paşii. Eu, dacă nu ştiam cum dansează partenera, o ţineam mai la distanţă şi atunci ea putea să păşească oricum, că eu o duceam, nu se împiedica de mine.

Dansul şi muzica erau totul pentru tinerii de atunci.

În Crişan, duminica înainte de masă şi după masă, se mergea la Ştrand şi apoi, de pe la cinci, şase la Fogl, Dinu… diferite restaurante… unde era muzică şi dans. Spre seară veneau şi din oraş băieţi şi fete şi erau nişte dansante minunate. Aveam o Asociaţie Culturală în Crişan. Sediul era în casa familiei Somorai şi eram îndrumaţi de preotul de atunci. Jucam teatru. Fiecare cartier avea o trupă din aceasta. Era foarte frumos.

La Lloyd, la Palace mergeau doar oamenii bogaţi. Şi proprietarii de ateliere aveau locurile lor.

 „Unde?” La Privighetoarea, la Wittemberger. Erau trei restaurante în Crişan. Atunci se mergea în Plopi, în Vii la Petöfi Csárda, unde a fost cimitirul evreiesc şi acum este un cinematograf. Acolo era muzică foarte bună şi se distrau oamenii foarte bine sâmbetele şi duminicile. Era ceva nemaipomenit. Nu ştiu de ce a trebuit să se schimbe viaţa aceea frumoasă. Tinerii de azi nici nu mai ştiu să trăiască… Dacă eu aş fi putut filma toate acelea şi acum să pun înregistrarea ar zice lumea că nişte… capitalişti se chefuiau acolo.

 ”Şi nu eraţi capitalişti?” Da. Dar eram oameni săraci, simpli şi cum ne comportam şi ne prezentam… asta era ceva de văzut!

La şcoală aveam oră austriacă. Profesoara Raica ţinea ore în fiecare sâmbătă de la trei la patru. Duceam de acasă farfurie, veselă…  şi ne învăţa cum trebuie să mâncăm. Ne-a învăţat cum trebuie să ne comportăm pe stradă. Nu era voie să fluieri după o fată, după o petrecere nu era voie să faci gălăgie în drum spre casă… Noi nu stăteam pe scaun în tramvai dacă un bătrân era în picioare. De fapt, un tânăr nici nu avea voie să se aşeze în tramvai. Azi, tinerii nu mai dau locul celor mai în vârstă şi, dacă totuşi câte unul este mai bine crescut şi se ridică, adulţii se uită la el cu admiraţie.

 Deşi este normal să facă asta. Da, deşi e firesc să se ridice. Iarna, când ieşeam de la bal, acolo în Piaţa Traian afară stăteau vânzători cu castane fripte, cu virşli cu hrean, cafea neagră. Erau conflişuri, nu maşini de taxi. Stăteau acolo unde este Biserica Sârbească. Maşinile de taxi stăteau pe unde este Carul cu Bere. (…)

Pe vremea aia, comerciantul, când mergea în casa omului cu o comandă, săruta mâna tuturor servitoarelor, ca să ademenească clientela. Vânzătorii vorbeau patru limbi. În timp ce-ţi împacheta ce ai cumpărat îţi spunea o glumă, un banc. Absolut orice, chiar dacă cumpărai doar un săpun, era împachetat, nu-ţi dădeau aşa marfa şi era curăţenie. Doctorul Boretila era medicul sanitar şef în Fabric. Totul trebuia protejat, acoperit să nu umble muştele. Salamurile, şuncile, mezelurile toate erau ţinute la frigider. Şi erau numai cuţite şi mese nichelate, maşini de feliat salamurile. Nu puneau mâna pe nimic. În fiecare borcan cu dulciuri era o lingură cu care se scotea şi se punea pe cântar. Era zahăr cubic, zahăr tos, zahăr pudră, care erau împachetate la un sfert de kg., jumate de kg., un kg. şi cinci kg.

De exemplu, de Paşti, se vindeau la magazinul de carne trei, patru butoaie de 80, 100 kg. de peşte murat. Era peşte mic, murat cu morcovi şi ceapă tăiate rondele. Era ceva foarte gustos. Nu te puteai opri din mâncat. În fiecare magazin de carne găseai aşa ceva. Peştele ăsta era ca şi cârnaţul de Csaba: cine a mâncat odată din cârnaţul acela a tot vrut să mai mănânce. Ăsta este un cârnaţ renumit în toata lumea. Se face la Békés-Csaba şi reţeta este secretă. Au încercat şi alte firme să facă şi nu au reuşit. Ungaria exporta în cantităţi uriaşe acest cârnaţ… La fel de renumită este şi boiaua de Szeged.

Şi, cum spun, din cârnaţul acela dacă ai gustat nu te-ai mai putut opri, aşa de bun era. Eu am fost gestionar la depozitul de alimente al armatei la Budapesta. Şi acolo, în fiecare săptămână, am cântărit 20000-30000 de kg. pentru soldaţii ce plecau pe front. Ei primeau din ăsta pentru că ţinea pe front, nu se strica şi era consistent. Noi plăteam la fabrică şi luam cârnaţii direct din afumătorie (…)

Am fost elev la şcoala Pipos. Am avut învăţători foarte buni, care ar fi putut fi profesori, dar au fost repartizaţi la şcolile primare din lipsă de locuri. Domnul Béla era un profesor excepţional, un om mare. Purta mereu la buzunarul sacoului o garoafă roşie, şi la şcoală şi pe stradă. În timpul Primului război mondial a fost locotenent de cavalerie. (…)

 Care-i erau nemulţumirile? Ce nu făceaţi bine? Aveam un şorţ mare, verde şi umblam desculţ şi în pantaloni scurţi. Pantaloni lungi am avut voie să purtăm când am absolvit ucenicia, pentru că să porţi pantaloni lungi a însemnat că eşti ajutor de tâmplar. Făceam de toate: împingeam căruţa, duceam oliţa după copiii doamnei din casă, mergeam după apă la fântână, făceam curat, spălam vase şi tot aşa. Trebuia să munceşti pe rupte ca să poţi învăţa şi meseria pe lângă… De aceea după aia am fost mândru de meseria mea, pentru că am suferit şi m-am chinuit pentru a o obţine. Şi niciodată nu m-am lăsat călcat în picioare sau nerespectat. Oriunde am lucrat în viaţa mea, dacă şeful era un om nervos şi se răstea, mi-am dat jos şorţul şi am plecat de acolo. Nu m-am lăsat blamat, pentru că ştiam că fac treabă bună şi că merit să fiu respectat pentru asta. Fie că am lucrat în Timişoara, fie în Budapesta sau la Cluj, Oradea, Szeged sau Pécs, nu mi-am făcut meseria de ruşine. Am intrat în oraş, am întrebat unde este un atelier de tâmplărie, m-am dus acolo şi am lucrat.

 Lajos Horwáth (Lali), născut în 1921 la Becicherecu Mare – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi la Timişoara în 2001, Arhiva de istorie orală şi antropologie culturală, coordonată de Smaranda Vultur.

Stau în Timişoara de 60 de ani. M-am obişnuit cu oraşul. Uneori îi descopăr cu bucurie calmul larg al bulevardelor, liniştea imperială, alinierea clădirilor. Alteori îi simt doar mirosul de praf, îi văd doar căderea  tristă, fala obosită de vreme. Între semnele de abandon şi cele de renaştere, oraşul îşi conservă o unitate demnă de oraş civilizat.

Nu mi-am imaginat, însă, în 60 de ani, că în Timişoara sunt, de fapt, două oraşe. Ştiam de cartierul Kuntz de pe vremea când fusesem profesoară. Repartiţia la Generală 5 m-a făcut să cunosc cartierul vecin, Fabric, foarte bine. M-am legat de lumea aceea simplă, cu oameni ce continuau tradiţia muncitorească a oraşului: Fabrik-ul fusese, pe vremuri, un cartier cu meseriaşi – unguri, evrei sau nemţi  (mai puţin), pentru care munca era o sursă de demnitate individuală.(…)

Sorina Jecza –  18 iunie 2015 – Fragment

360
Panorama
Română