);
Construită după planurile arhitectului Emil Töry în stilul 1900
PALATUL CAZINOULUI
Palatul Cazinoului Ținutului de Sud

Bulevardul 16 Decembrie 1989 nr.8

Construită după planurile arhitectului Emil Töry în stilul 1900, clădirea a fost terminată în anul 1905. După Revoluția din 1989 imobilul adăpostește și Institutul Intercultural Timișoara.

C

Construită după planurile arhitectului Emil Töry în stilul 1900, clădirea a fost terminată în anul 1905  o dată cu extinderea cartierului Iosefin spre Cetate, nucleul istoric al Timișoarei, și organizarea pe parcele a clădirilor din acest areal. Stilul 1900 (Secession în spațiul austriac, Szecesszió în limba maghiară, Jugendstil în arealul german, Art Nouveau în limba franceză) a cunoscut în orașul liber regesc Timișoara cele două variante: prima de inspirație vegetală (perioada florală) și a doua ce propune jocuri geometrice la nivelul decorului fațadelor (perioada geometrizantă). După Revoluția din 1989 imobilul adăpostește Institutul Intercultural Timișoara, sala Lira (Casa de Cultură a Municipiului Timișoara) și spații cu destinație comercială la parterul clădirii.

Informații arhitecturale despre palat se pot regăsi accesând această pagină dedicată palatului din cadrul proiectului cultural Heritage of Timisoara. De asemenea, palatul se poate vizita  în cadrul turului Edificare și restaurare – Iosefin și piețele sale, organizat de către Tur de Arhitectură.

Video
Palatul Cazinoului Tinutului de Sud

Liana Maria Gomboșiu, Valeria dr. Pintea. Un roman familial, Editura Marineasa, Timișoara, 2013, p.5

Multă vreme, familia a fost numeroasă și răspândită prin diverse așezări ale Banatului și Transilvaniei. Ani de-a rândul, câte patru generații au viețuit în același timp, străbunicii ajungând chiar să-și vadă strănepoții ieșiți din copilărie. Legăturile dintre cei de aceeași vârstă sau dintre cei din generații diferite au fost firești, fără excese, mai degrabă de afecțiune și de îngăduință decât de dispreț sau indiferență. A fost o familie așezată, preocupată de o prosperitate lentă, dar sigură și care a permis celor tineri să studieze, să-și lărgească orizontul în limitele considerate potrivite vremurilor, respectându-se concepțiile rigide ale micii burghezii de sfârșit de secol XIX, dintr-o provincie de la marginea imperiului austro-ungar. Un respect care a dăinuit, poate, mai mult decât ar fi trebuit.

Treptat, mulți din familie s-au stins fără urmași, iar descendenții au fost tot mai puțini, s-au răsfirat prin lume.

Astăzi, un bărbat trecut de șaptezeci de ani, care a copilărit la malurile Timișului și ale Begăi, cântă, uneori, la vioara bunicului său, într-o casă din Canada. Pentru un inginer timișorean, ”acasă” a devenit  Suedia, iar fiul său călătorește de ani prin India și alte țări îndepărtate, o femeie singuratică s-a stabilit la Roma.

Câteva femei bătrâne, rămase în România, uită încetișor trecutul, în încăperi pline de obiecte vechi, care le spun tot mai puțin.

Din ce să mai refac istoria acestei familii, cu nimic deosebită, care are preț doar în ochii mei? Fotografiile vechi, scrisorile, micile documente de care sunt pline sertarele conturează imaginea când mai ștearsă, când mai clară a unora dintre înaintași. Mai importante ar fi fost poveștile bunicii mele, auzite, unele dintre ele, de zeci de ori pe parcursul a aproape cincizeci de ani și pe care le-am ascultat mereu fără a le da prea mare importanță, fără a mă gândi că mi-ar putea folosi cândva și că aveam să regret indiferența mea de atunci.

360
Panorama
Română
English Română