Parcul Regina Maria (fost Parcul Coronini), Splaiul Nistrului nr. 2
Parcul Regina Maria este cel mai vechi parc al Timișoarei, numit inițial Parcul Coronini, în onoarea contelui Johann von Coronini-Cronberg, guvernator al Voivodinei Sârbești și al Banatului Timișan, care în jurul anului 1850 a dispus amenajarea parcului în stil englezesc.
Parcul Regina Maria este cel mai vechi parc al Timișoarei, cu suprafața de 45.100 mp, aflat pe fosta Esplanadă, câmpia „non aedificandi”, pe care exista interdicția de a se construi în afara zidurilor cetății.
A fost numit inițial Parcul Coronini, în onoarea contelui Johann von Coronini-Cronberg, guvernator al Voivodinei Sârbești și al Banatului Timișan, care în jurul anului 1850 a dispus plantarea unor arbori (stejari, tisă, pini), amenajând parcul în stil englezesc pentru plimbări pe alei și pavilioane de lemn pentru muzica de orchestră. A fost cunoscut sub numele de Stadtpark în limba germană și Városliget în limba maghiară, în timpul României Socialiste Parcul Tineretului, ulterior Parcul Poporului.
În 2011 au început lucrările de restaurare și consolidare, fiind amplasat în centrul parcului un portret bust al Reginei Maria realizat de sculptorul Aurel Gheorghe Ardeleanu în anul 2009, parcul fiind numit Parcul Regina Maria începând din anul 1919, în amintirea reginei cu un rol important în realizarea Marii Uniri din 1918.
Intrararea în parc este marcată de o poartă monumentală în stil Secession, ridicată în anul 1910. Elementele arhitecturale ale parcului (poarta monumentală, zidul de incintă) sunt rezolvate într-un limbaj plastic relativ unitar cu fronturile construite ale clădirilor din bulevardul 3 August 1919, care aparțin stilului anilor 1900, cu două excepții: palatele Haymann și Miksa (Max) Steiner, în stil eclectic istoricist.
În parc a fost ridicată clădirea cinematografului Apollo, ulterior purtând denumirea de Cinema Parc, astăzi sediul unei clinici private de oftalmologie. Fostul cinematograf Apollo a fost construit în 1909 de către arhitectul Josef Kremmer junior și reconstruit în 1955 de arhitectul Paul von Schuster.
Bibliografie:
Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Parcul Regina Maria (fost Parcul Coronini)
(…) Din 1919 însă, familia mea locuia în Timişoara la etajul al treilea al unei clădiri ce pe atunci se chema „Hungaria Bad”. În realitate avea o baie cu aburi publică.
Vizavi se întindea parcul „Regina Maria”, pe care în mod obişnuit îl numeam „parcul mic” pentru a-l deosebi de „parcul mare”, din spatele podului de pe Bega, din centru. O mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în micul parc împreună cu Ernö, fratele meu mai mic. Jocurile noastre erau aceleaşi cu ale celorlalţi copii (căluţul, ascunsa, prinsa etc.). Azi copiii se joacă altfel: cu biciclete, role… Din parc, un mic pod pentru pietoni, peste un braţ al Begăi, ducea la şcoala primară de la „Şcoala Normală”. Era o şcoală pentru formarea învăţătorilor. Nu departe de şcoală se afla orfelinatul. Copiii care erau aduşi acolo mergeau la aceeaşi şcoală. Şi noi, băieţii, eram elevi la „Şcoala Normală”.
Géza Kornis, născut în 1916 la Timișoara – fragment din Memoria salvată, volumul II, coordonatori Smaranda Vultur și Adrian Onică, Editura Universității de Vest Timișoara, 2009.
Am amintiri de la trei-patru ani, când locuiam pe strada 3 August, numărul 1, în apropiere de Băile Neptun. Îmi aduc aminte că mergeam cu mama în parc sub nişte copaci mari şi era acolo o ladă mare cu nisip şi fericirea mea era să mă joc în nisip. Îmi aduc vag aminte şi de o locuinţă, ştiu că aveam un balcon şi de pe acel balcon priveam cum vine lăptarul cu o căruţă trasă de un căluţ, era foarte îngrijit îmbrăcat. Preda marfa la abonaţi… Eu ţipam de pe balcon către căluţ…
Stela Simon, născută în 1938 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Mihaela Sitariu la Timişoara în anul 2004, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
Când am fost mică… eu de la vârsta de 14 ani am fost slugă, închipuie-ţi… Păi acolo eram ca un copil. Prima oară am fost doică la un copil, la Deutsch Zoltán. Acolo spălam vasele, mă jucam acasă cu copilul, mergeam în parc. Înainte aşa de frumos era parcul ăsta!
Care?
Aici unde este cinematograful Apollo, mai în faţă de Băile Neptun este parcul acela. Tot timpul acolo mergeam. Acolo era muzică militară după-amiază.
Duminica?
În timpul săptămânii, spre seară. Înainte mergeau oamenii, nu numai eu cu copilul sau alte slugi cu copilul, ci şi alţii mergeau, se aşezau şi… Acolo era muzică militară. Ei cântau şi noi ascultam. Copiii se jucau şi noi, cu restul fetelor, stăteam de vorbă.
Anna Schneider, născută în 1917, Őtvös /Otveşti – fragment din interviul realizat de Antonia Komlosi în 2003 la Timişoara, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
Printre amintiri
de Zara Chișevescu, clasa a X-a
Liceul Teoretic ,,Nikolaus Lenau” din Timișoara
Crezi că-ți cunoști orașul? Poți spune că te cunoști pe tine, dacă nu-ți cunoști orașul? Știu, e ciudat că te întreb asta, dar ce e Timișoara pentru tine? Clădirile în stil baroc din Piața Unirii, cafelele care se beau în fiecare colț al sau autobuzul 33 mereu arhiplin?
Sincer să fiu, habar n-am ce e Timișoara. E doar un oraș. Sau nu…?
De ceva timp văd orașul altfel. Când vorbesc cu bătrânii de prin farmacii, când îmi opresc privirea la chelnerițele de la terase sau la oamenii de la volan din trafic, mi se arată ceva ce pare a fi o aducere-aminte, care însă nu-mi aparține. Nu sunt amintirile mele, dar sunt atât de colorate și reale, încât parcă le trăiesc. Flash-urile acestea scurte durează maximum cinci secunde. Deși nu-mi aparțin, au totuși un lucru în comun. Sunt despre Timișoara. Le ignor. De ce mi-ar păsa? Poate am halucinații de la insomnia mea. Sufăr de insomnie de când sunt mic; halucinațiile pot apărea cu timpul.
Am ieșit într-o seară cu prietenii la Cinema Timiș. Nu prea voiam să merg. Filmul a fost atât de plictisitor, încât am adormit. Îmi amintesc doar că prietenii mei m-au trezit. Trezirea a fost atât de brutală, de parcă m-ar fi scos din oceanul viselor și dacă mai dormeam încă un minut, aveam să mă înec în propriul meu somn. Acasă n-am mai adormit. M-a durut capul toată noaptea. Ca de obicei, doar lumina din apartamentul meu licărea printre blocurile din Mărăști. Întrebările au început să alerge prin capul meu. Cea mai stăruitoare, asta: Dacă sunt insomniac, cum de am adormit așa de ușor la cinema? Nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva și nu-mi puteam explica. Ciudat. În cele din urmă aveam să ignor somnul neașteptat din cinematograf la fel ca pe toate celelalte ce se întâmplau în jurul meu: insomnia, halucinațiile scurte, job-ul meu de barista. Totuși, întâmplarea din a doua zi m-a speriat.
Era joi și mă îndreptam spre muncă. Lucrez la o cafenea din aproprierea Pieței Libertății. Vedeți paradoxul, nu? Eu, un insomniac, sunt plătit pentru a le vinde oamenilor tocmai cafea, antidotul pentru a rămâne treaz. M-am oprit la farmacia din Piața Unirii ca să-mi iau medicamentele. Stăteam la coadă și, din greșeală, m-am atins de o doamnă mai în vârstă care aștepta în fața mea. Pentru o fracțiune de secundă am văzut doar negru în fața ochilor, iar după aceea m-am trezit din nou într-o halucinație. „Sunt doar cinci secunde”, îmi spuneam în minte. Nu mă aflam într-un un peisaj banal și nici într-o situație pe care o „trăiam” de obicei: eram pe scările catedralei. În fața mea alergau oameni răniți, unii murdari, alții cu drapeluri găurite în mână. Abia atunci am realizat că lângă mine, întinsă pe scări, era doamna de la farmacie. Părea mult mai tânără și plângea în hohote. Ținea în brațe un bărbat din a cărui trup curgea sângele ca dintr-un butoi cu vin. Era o imagine extrem de tristă. Tot haosul din jurul meu mă speria, scandările pentru libertate mă emoționau și toată imaginea mă făcea să plâng. M-am trezit. Doamna din fața mea își luase medicamentele împotriva hipertensiunii, iar acum urmam eu. Halucinația despre Revoluție părea să fi durat mai mult de cinci secunde și mă afectase foarte tare.
Când am ajuns la cafenea, colega mea îl servea deja pe clientul nostru preferat. Avem un mare cafegiu care vine în fiecare dimineață la ora zece și două minute ca să-și ia un Doppio. Nu știm nimic despre el, dar după cum se îmbracă, ambii credem că e vreun corporatist într-o clădire mare din Piața 700. L-am salutat și când ni s-au intersectat privirile, am simțit o amețeală ușoară și am văzut cum cafeneaua devenea din ce în ce mai neclară. „Iarăși o halucinație!”, mă gândeam.
Mi-am scuturat capul și l-am văzut. Corporatistul era extrem de tânăr, avea, probabil, în jur de 30 de ani. Eram în Fabric și, inconștient, mă îndreptam alături de prietenii lui înspre Fabrica de Bere. Un tramvai vechi și galben a trecut pe lângă noi și toți au început să fredoneze „Hei tramvai, cu etaj și tras de cai”. Nu mai auzisem Phoenix de când eram mic. Erau probabil anii 60-70. Ceva nu înțelegeam. Bărbatul de 30 de ani de lângă mine n-avea cum să fie corporatistul din cafeneaua mea. Ar fi fost prea bătrân în ziua de azi. În amintirea cui eram? Unde este corporatistul care „m-a adus” aici? M-am uitat în jur și, dintr-odată, am observat un băiețel, cărat în spate de unul dintre prieteni. Ce mic și scump era corporatistul! Avea o salopetă drăguță și încerca și el să cânte cu ei, deși încă nu știa să vorbească. Odată ce am intrat împreună cu ei pe ușa Fabricii de Bere și am pășit pe parchetul din lemn, care părea să fie același ca cel din prezent, m-am trezit în cafeneaua din zilele noastre. Corporatistul m-a salutat și a plecat cu Doppio-ul.
Mă simțeam amețit și mi-era greață. Halucinațiile mă oboseau. De-a lungul zilei am trăit prea multe amintiri. Am văzut o fostă angajată la Guban, când fabrica nu era o ruină, am fost în Casa Brück, pentru că mă atinsesem de o foarte îndepărtată nepoată a lui Salamon Brück. Am vizitat Palatul Ștefania când încă exista „Carul cu bere” la parter. Am admirat fosta fațadă a Operei, cu statuile ei ascunse în ciment azi. Am trăit mii de amintiri ale timișorenilor, dar și ale Timișoarei.
N-am crezut vreodată că a trecut prin atâtea. Orașul meu avea prea multe povești. M-am întors seara acasă, am intrat în liftul din lemn cu uși glisante și am ținut ușile liftului deschise. Făceam asta când mă plictiseam, pentru a avea acțiune noaptea. Măcar puteam să strig după ajutor și să am de-a face cu pompierii, în loc să stau întins pe patul meu și să mă gândesc la toate deciziile proaste pe care le-am luat.
Brusc, am simțit cum liftul se rotea și cum îmi pierdeam echilibrul. Mă apucase o amețeală groaznică și vedeam puncte negre peste tot. „Dacă iau mâinile de pe uși, sunt blocat aici”, îmi tot spuneam și încercam să le țin cât mai strânse de bucățile din plastic. Amețeala îmi acaparase tot trupul și am simțit cum toată puterea din mușchii mei a dispărut. Normal că am lăsat mâinile libere, pentru că nu mai puteam să mă controlez și am alunecat ușor în jos, închizând ochii. Imagini îmi apăreau într-o ordine haotică. Am văzut tot. Toată istoria Timișoarei. Turcii. Florimund Mercy. Minoritățile. Laszlo Szekely. Bastionul. Politehnica și Universitatea de Vest. Lăstunul. Palatul Mercur. Dom-ul. Podul Decebal. Fabrica Kandia. Catedrala.
Nu mai avea aer. Am fost zguduit ușor. Liftul se blocase, fix cum mă așteptam.
Halucinația sau, mai bine-zis, halucinațiile din lift au durat aparent o oră întreagă. M-am trezit în spital, iar lângă mine stătea pe un scaun sora mea. Sora mea locuiește în București, dar se întâmplase să fie acum aici. Probabil că au sunat-o medicii, ea fiind singura persoană din familie în viață. Desigur, în afara mea.
A ridicat ochii din telefon și mi-a zâmbit.
– Se pare că medicamentele pe care le luai nu-și mai făceau efectul. Am fost să le iau pe cele pe care ți le-a prescris doctorul, mi-a explicat.
După câteva zile am ieșit din spital. Îmi mergea tot mai bine. Insomnia dispărea încet-încet, iar halucinații n-am mai avut din seara aceea.
M-am plimbat cu sora mea prin Piața Traian înainte să plece de la Gara de Est. Treceam pe lângă clădiri, parcuri, statui și-mi aminteam de toți oamenii ale căror amintiri din Timișoara le-am vizitat. Oriunde mă uitam, vedeam o amintire. Ba a unei fete, ba a unui bătrân. Am traversat Podul Decebal și am intrat în Parcul Regina Maria. Familia noastră a locuit în Fabric. Am simțit din nou o mică amețeală și eram pregătit să mă sprijin de sora mea, dar m-am pus pe o bancă albă, mi-am închis ochii și am încercat să mă calmez. O singură imagine mi-a apărut. Eram tot în Parcul Regina Maria și îl vedeam pe tata care mă învăța să merg cu bicicleta. Eram mic și aveam o cască albastră. Tatăl meu, deși zâmbea, era stresat. Nu voia să cad. Am deschis ochii și am tras aer în piept.
În sfârșit, „trăisem” o amintire de-a mea în Timișoara. În sfârșit, Timișoara îmi aparținea și mie.
–
Casa cu iederă
O amintire legată de o clădire absolut magnifică din Timișoara este de acum 2 ani când
mă plimbam cu sora mea pe malul Begăi și am văzut o pisicuță care ne-a condus spre o casă pe
care nu am observat-o până atunci. Era târziu și destul de întuneric, dar am rămas fascinată de
frumusețea și energia pe care casa o transmitea casa și primul impuls a fost că vreau să intru în
interior să o explorez. Am înțeles că pisicuța era ”de-a casei”, de asta ne-a condus spre ea, ne-am
jucat puțin cu ea iar a doua zi am fost să văd casa pe lumină. Încă nu am reușit să o vizitez în
interior, am văzut doar niște imagini, dar e pe lista mea de dorințe de anul acesta
Sima Larisa, Studentă UPT, 2023
