Sirul caselor de raport, Bdul 3 August 1919
Actualul bulevard 3 August 1919 prezintă frontonul de nord unitar, fiind mobilat cu clădiri monumentale între piața Academician Corneliu Micloși și Splaiul Nistrului. Acest fronton cuprinde palatele: Neptun, palatul văduvei Székely, Karl Kunz, Franz Anheuer, Ignatz Haymann și Miksa (Max) Steiner.
Bulevardul 3 August 1919 este artera de legătură dintre Fabric și cartierul Cetate, care se află pe fosta Esplanada, câmpia lată de 948 metri (500 stânjeni) din jurul cetății, pe care era interzis a se construi. Granița de est a Esplanadei era situată la 100-150 metri vest de actualele străzi Dacilor și Ștefan cel Mare.
În anul 1868, Esplanada din jurul cetății a fost redusă de la 948 metri la 569 metri (300 stânjeni), fiind construite primele imobile pe actualul bulevard 3 August 1919, printre care „Casa Arhiducelui”, achiziționată în anul 1873 de către arhiducele Johann Salvator de Habsburg-Toscana.
În anul 1892 este anulat caracterul de fortăreață militară al cetății și începe demolarea fortificațiilor (după 1899). În 1901-1903 a fost proiectat planul urbanistic al orașului de către profesorul Szesztay László, care a propus legăturile stradale dintre cartierele istorice Cetate și Fabric, prin arterele formate de bulevardul Revoluției din 1989 și bulevardul 3 August 1919 până la actuala piață Academician Corneliu Micloși.
Actualul bulevard 3 August 1919 prezintă frontonul de nord unitar, fiind mobilat cu clădiri monumentale între piața Academician Corneliu Micloși și Splaiul Nistrului. Acest fronton cuprinde palatele: Neptun, Splaiul Nistrului nr. 1 (proprietarul inițial a fost arhitectul Székely László, construit după planurile acestuia, autorizația de construire 3 martie 1912, terminat în anul 1914), palatul văduvei Székely, mama arhitectului (bd. 3 August 1919 nr. 1, arhitect Székely László, autorizația de construire 8 martie 1911, terminarea lucrărilor 24 octombrie 1911), palatul Karl Kunz (bd. 3 August 1919 nr. 2, autorizația de construire 6 noiembrie 1902, terminarea lucrărilor 29 octombrie 1903), palatul Franz Anheuer (bd. 3 August 1919 nr. 5, autorizația de construire 18 iunie 1900, terminarea lucrărilor 4 aprilie 1901), palatul Haymann (bd. 3 August 1919 nr. 7, autorizația de construire 21 mai 1900, terminarea lucrărilor 1 aprilie 1901), palatul Miksa (Max) Steiner (bd. 3 August 1919 nr. 9, autorizația de construire 4 iunie 1901, terminarea lucrărilor 17 aprilie 1902).
Fronturile construite ale clădirilor din bulevardul 3 August 1919 între Splaiul Nistrului și Piața Academician Corneliu Micloși aparțin stilului anilor 1900 (Secession), cu două excepții: palatele Illits Gyula și Steiner. În cazul ultimelor două, bosajele puternice ale soclurilor şi registrelor orizontale evocă renaşterea italiană, în timp ce la nivele superioare, elementele decorative de tipul cariatidelor sau tema corăbiilor ieşite din frontonul palatului Steiner, de exemplu, creează un puternic mixaj de tip eclectic. Palatul Steiner este în acest sens asemănător cu clădirea administraţiei fluviale maghiare din Budapesta, construită între 1910-1913 de arhitecților Karman şi Ullman.
Dintre faţadele în stil secession se remarcă cea a palatului Anheur, atât prin ornamentaţia florală generală, dar mai ales prin personajele feminine cu lire ce decorează ultimul lui registru. O altă faţadă secession, ce se remarcă prin volumetria pilaştrilor puternici dar şi prin capitelurile în formă de mascaroane feminine, este cea a palatului Karl Kunz, construit după planurile arhitectului Gabor Fodor.
Prin volumetria geometric austeră şi limbajul lipsit de excese decorative, casa văduvei Szekely se prezintă ca un obiect singular în frontul fostului bulevard Liget, anticipând cu câţiva ani căutările moderniste ale faimosului arhitect vienez Adolf Loos.
În fața palatului Neptun se află monumentul Pietà al sculptorului Peter Jecza (1939 – 2009), ridicat în memoria Revoluției din 1989.
În casa Karl Kunz a locuit sculptorul Ștefan Călărășanu (1947-2013), iar în mansarda imobilului de la nr. 11 al bulevardului 3 August 1919 s-a deschis, în anul 1926, prima școală liberă de artă, clădirea fiind cunoscută sub numele de Casa Artiștilor. Albert Varga, Julius Podlipny, Nándor Kóra-Korber, Ferdinand Gallas, Oskar Szuhanek și Albert Krausz au predat cursuri la această școală liberă. În această casă a avut atelierul sculptorul Romul Ladea (1901-1970) în perioada interbelică.
Bibliografie:
Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Acum voi vorbi despre bunicul Adolf Kohn şi despre meseria tatălui meu. Firma „Adolf Kohn şi Fiul”, firmă de lacuri, vopsele, chimicale, materiale de construcţie, de comerţ en-gros şi en-detail, le aparţinea amândurora, însă ei nu se prea înţelegeau. Bunicul era, în felul său, mai degrabă, primitiv, tata era modern, cultivat, progresist. Când se ajungea la divergenţe de opinie, lucru ce se întâmpla des, nu-şi mai vorbeau. Aceasta era pentru tatăl meu perioada cea mai calmă şi cea mai bună.
Pentru a da doar un exemplu, e suficient să amintesc că tata a început construcţia magazinului în 1929. O firmă cu numele „Adolf Kohn şi Fiul” nu putea să existe în timpul partidelor şi regimurilor radical de dreapta. Şi-n acest caz aş putea spune că tata a avut noroc, murind mai înainte, şi nu a mai apucat acele vremuri. Prin românizarea întreprinderilor evreieşti şi exproprierea caselor în 1940 din proprietatea evreilor s-a întărit nesiguranţa destinului nostru viitor. Prin înfiinţarea lagărelor de muncă, de data aceasta încă în ţară, li s-a luat evreilor posibilitatea de a efectua o muncă plătită şi era incert cât timp se va putea rezista. Punctul culminant al incertitudinii a sosit în 1942 când am fost deportat în Transnistria.
(…) În acest oraş, despre care am spus doar câteva lucruri, mama mea Elsa Kornis a trebuit să deprindă să trăiască, lucru ce i-a reuşit cu succes.
Când a sosit la Timişoara de la Praga şi i-a auzit pe vecini vorbind ungureşte a presupus că aceştia se certau. Aşa îi suna această limbă. Mai târziu a învăţat-o, chiar dacă nu reuşea să pună accentul cum trebuie. Înţelegea foarte bine sensul, apoi a început să-i placă lirica lui Ady Endre şi chiar a tradus foarte bine unele poezii….Acestea au apărut la Timişoara în primul ei volum de versuri.
Ea se amuza că majoritatea femeilor în societate vorbeau despre îndemânarea lor la cumpăratul gâştelor. Se lăudau că gâsca lor are un ficat mare, spuneau greutatea ficatului, cât şi a unturii rezultate. În casele evreieşti se gătea mai ales cu untură de gâscă. Nu erau luate în seamă caloriile şi colesterolul.
Însă în Timişoara nu se vorbea doar despre mâncare şi gătit. Aici exista o viaţă culturală la un nivel remarcabil. Mama a luat curând contact cu Timişoara culturală. Printre prietenii de familie se numărau sculptorul Ferdinand Gallas, pictorul Berczi Kraus, Oskar Szuhanek, poetul şi scriitorul Endre Károly şi alţii. Şi cu Jenny Janura a legat o prietenie ce a durat până la adânci bătrâneţe.
La noi existau seri culturale în care aceşti intelectuali se întâlneau, dar şi alţii. Casa noastră era locul unor astfel de întâlniri. Primii ani de după primul război mondial au fost nişte ani liniştiţi, paşnici. Aveam o situaţie materială bună, au angajat o bucătăreasă şi o bonă pentru mine şi Ernö.
Mama ştia să gătească doar găluşte din Boemia şi practic nimic altceva. La prânz eram toţi împreună, masa era servită, dar noi copiii trebuia să spunem o scurtă rugăciune după ce ne spălasem pe mâini. Pentru tata era important să nu se vorbească la masă şi să se mănânce tot din farfurie.
Despre mama vreau să mai spun multe pentru că era un om ieşit din comun. E interesant de observat că anumite trăsături ale oamenilor îi însoţesc de-a lungul întregii vieţi. Exemplu o dau pe mama, ea se acomoda în orice situaţie. Cel puţin aparent.
S-a despărţit cu greu de Praga. A pierdut atmosfera, prietenii, familia, dar în scurtă vreme s-a simţit acasă şi în Timişoara, într-un oraş total deosebit, într-o căsnicie aranjată. Faptul că cei trei copii ai ei, ca adulţi, au plecat în trei colţuri ale lumii şi că ea a rămas singură în România l-a suportat gândindu-se la binele lor.”
Géza Kornis, născut în 1916 la Timişoara – fragment din Memoria salvată, volumul II, coordonatori Smaranda Vultur și Adrian Onică, Editura Universității de Vest Timișoara, 2009.
Când am venit eu a fost aici cinematograful mic, cinematograful Capitol, unul în Iosefin şi nenorocirea aia, Apollo, care era plin de pureci… Au fost filmele bune, dar nu ai putut să stai pentru că piciorul a fost plin de pureci!
Băile Neptun, baia populară, au fost făcute tot de Szekely. Clădirea a fost odată de vânzare cu şase milioane, dar nimeni nu a avut curaj să o cumpere fiindcă clădirea a fost la primul etaj plină cu apă, igrasie… Deasupra au fost locuinţe, a fost o casă bună, dar nu s-a cumpărat.
Parcul de lângă Apollo este cel mai vechi parc, se numea Franz Iosef. Era şi cel mai frumos, acolo se plimbau copiii cu mamele, pentru că acolo nu a fost chiar aşa de mult praf.
Elisabeta Dauerbach (Porumb), născută în 1913 la Bacsko – fragment din interviul realizat de Mihaela Sitariu la Timișoara în 2003, Arhiva Grupului de istorie orală şi antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.
Scrisorile Timișoarei
de Anastasia Guțu, clasa a XII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Din fier vechi, însemnată de patina vremii, stau trează la colțul unei străzi pitorești din Timișoara. Vântul îmi șuieră prin suflet, iar praful orașului se așază pe mine ca o mantie. Sunt o cutie poștală, martoră mută a trecerii timpului, a bucuriilor și tristeților acestui oraș.
În zori, când lumina dimineții abia mângâie clădirile vechi, simt cum orașul se trezește. Primele raze de soare îmi încălzesc metalul rece, iar lumea începe să prindă viață. Mă aflu în inima Timișoarei, un oraș care a trăit mai multe vieți decât pot eu număra – de la vremurile de glorie ale Imperiului Austro-Ungar până în zilele noastre moderne. Pe străzile pavate cu piatră cubică, trec turiști cu aparate foto, fascinați de arhitectura barocă. Îi privesc admirând clădirile istorice, încercând să surprindă în imagini frumusețea locului. Uneori, un copil se oprește în fața mea și mă studiază, curios de ceea ce sunt și de ce mai exist aici, în lumea mesajelor digitale.
Dar eu nu sunt numai o cutie de scrisori. Sunt un simbol al comunicării, un martor tăcut al mesajelor trimise și primite. În vremurile mele de glorie, primeam scrisori de dragoste, cărți poștale care mergeau în locuri îndepărtate și duceau vești importante celor dragi. Fiecare scrisoare purta o parte din sufletul celui care o trimitea. În serile de vară, când orașul se liniștește, aud în depărtare murmurul râului Bega, care curge molcom prin inima Timișoarei. Îmi amintesc de vremurile când eram pe unul din malurile sale, lângă un pod, și se plimbau pe lângă mine cupluri îndrăgostite, schimbând promisiuni șoptite și apoi sigilate în scrisori de dragoste pe care, probabil, le-am găzduit și eu.
Timișoara este un oraș al contrastelor, unde trecutul și prezentul se îmbină armonios. Clădiri vechi, cu fațade colorate, stau alături de stucturi moderne de sticlă și oțel. Parcurile verzi, pline de flori, oferă o oază de liniște în mijlocul agitației de zi de zi. De-a lungul anilor, am văzut cum orașul se transformă, cum oamenii își schimbă obiceiurile, dar ceva rămâne: dorința de a comunica, de a împărtăși gânduri și sentimente. Poate că nu mai primesc la fel de multe scrisori ca odinioară, dar fiecare plic pe care îl găzduiesc îmi amintește de importanța legăturilor umane.
Sunt o cutie poștală din Timișoara și în mine pulsează viața acestui oraș vibrant. Sunt martora tăcută a istoriei, a iubirilor, a speranțelor și port în fierul meu povestea unui loc unde trecutul și prezentul se împletesc într-un dans continuu.
