Acum voi vorbi despre bunicul Adolf Kohn şi despre meseria tatălui meu. Firma „Adolf Kohn şi Fiul”, firmă de lacuri, vopsele, chimicale, materiale de construcţie, de comerţ en-gros şi en-detail, le aparţinea amândurora, însă ei nu se prea înţelegeau. Bunicul era, în felul său, mai degrabă, primitiv, tata era modern, cultivat, progresist. Când se ajungea la divergenţe de opinie, lucru ce se întâmpla des, nu-şi mai vorbeau. Aceasta era pentru tatăl meu perioada cea mai calmă şi cea mai bună.

Pentru a da doar un exemplu, e suficient să amintesc că tata a început construcţia magazinului în 1929. O firmă cu numele „Adolf Kohn şi Fiul” nu putea să existe în timpul partidelor şi regimurilor radical de dreapta. Şi-n acest caz aş putea spune că tata a avut noroc, murind mai înainte, şi nu a mai apucat acele vremuri. Prin românizarea întreprinderilor evreieşti şi exproprierea caselor în 1940 din proprietatea evreilor s-a întărit nesiguranţa destinului nostru viitor. Prin înfiinţarea lagărelor de muncă, de data aceasta încă în ţară, li s-a luat evreilor posibilitatea de a efectua o muncă plătită şi era incert cât timp se va putea rezista. Punctul culminant al incertitudinii a sosit în 1942 când am fost deportat în Transnistria.

(…) În acest oraş, despre care am spus doar câteva lucruri, mama mea Elsa Kornis a trebuit să deprindă să trăiască, lucru ce i-a reuşit cu succes.

Când a sosit la Timişoara  de la Praga şi i-a auzit pe vecini vorbind ungureşte a presupus că aceştia se certau. Aşa îi suna această limbă. Mai târziu a învăţat-o, chiar dacă nu reuşea să pună accentul cum trebuie. Înţelegea foarte bine sensul, apoi a început să-i placă lirica lui Ady Endre şi chiar a tradus foarte bine unele poezii….Acestea au apărut la Timişoara în primul ei volum de versuri.

Ea se amuza că majoritatea femeilor în societate vorbeau despre îndemânarea lor la cumpăratul gâştelor. Se lăudau că gâsca lor are un ficat mare, spuneau greutatea ficatului, cât şi a unturii rezultate. În casele evreieşti se gătea mai ales cu untură de gâscă. Nu erau luate în seamă caloriile şi colesterolul.

Însă în Timişoara nu se vorbea doar despre mâncare şi gătit. Aici exista o viaţă culturală la un nivel remarcabil. Mama a luat curând contact cu Timişoara culturală. Printre prietenii de familie se numărau sculptorul Ferdinand Gallas, pictorul Berczi Kraus, Oskar Szuhanek, poetul şi scriitorul Endre Károly şi alţii. Şi cu Jenny Janura a legat o prietenie ce a durat până la adânci bătrâneţe.

La noi existau seri culturale în care aceşti intelectuali se întâlneau, dar şi alţii. Casa noastră era locul unor astfel de întâlniri. Primii ani de după primul război mondial au fost nişte ani liniştiţi, paşnici. Aveam o situaţie materială bună, au angajat o bucătăreasă şi o bonă pentru mine şi Ernö.

Mama ştia să gătească doar găluşte din Boemia şi practic nimic altceva. La prânz eram toţi împreună, masa era servită, dar noi copiii trebuia să spunem o scurtă rugăciune după ce ne spălasem pe mâini. Pentru tata era important să nu se vorbească la masă şi să se mănânce tot din farfurie.

Despre mama vreau să mai spun multe pentru că era un om ieşit din comun. E interesant de observat că anumite trăsături ale oamenilor îi însoţesc de-a lungul întregii vieţi.  Exemplu o dau pe mama, ea se acomoda în orice situaţie. Cel puţin aparent.

S-a despărţit cu greu de Praga. A pierdut atmosfera, prietenii, familia, dar în scurtă vreme s-a simţit acasă şi în Timişoara, într-un oraş total deosebit, într-o căsnicie aranjată. Faptul că cei trei copii ai ei, ca adulţi, au plecat în trei colţuri ale lumii şi că ea a rămas singură în România l-a suportat gândindu-se la binele lor.”

Géza Kornis, născut în 1916 la Timişoara – fragment din Memoria salvată, volumul II, coordonatori Smaranda Vultur și Adrian Onică, Editura Universității de Vest Timișoara, 2009.

Când am venit eu a fost aici cinematograful mic, cinematograful Capitol, unul în Iosefin şi nenorocirea aia, Apollo, care era plin de pureci… Au fost filmele bune, dar nu ai putut să stai pentru că piciorul a fost plin de pureci!

Băile Neptun, baia populară, au fost făcute tot de Szekely. Clădirea a fost odată de vânzare cu şase milioane, dar nimeni nu a avut curaj să o cumpere fiindcă clădirea a fost la primul etaj plină cu apă, igrasie… Deasupra au fost locuinţe, a fost o casă bună, dar nu s-a cumpărat.

Parcul de lângă Apollo este cel mai vechi parc, se numea Franz Iosef. Era şi cel mai frumos, acolo se plimbau copiii cu mamele,  pentru că acolo nu a fost chiar aşa de mult praf.

Elisabeta Dauerbach (Porumb), născută în 1913 la Bacsko  – fragment din interviul realizat de Mihaela Sitariu la Timișoara în 2003, Arhiva Grupului de istorie orală şi antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.