Robert Șerban

balaurul pare-o mâțâ gestantă

care-a-nghițit un liliac

și s-a trezit cu aripi

copiii îi dau sendvișurile lor

îi pun apă în pahare ecologice

iar cei pe care-i cheamă

george ghiță sau gheorghe

îl mângîie pe cap

și-ar vrea să-l ia acasă

de tot

iunie 2022

„Pe strada Mercy, administrator al Timișorii după cucerirea de către Eugeniu de Savoia, atelierul domnului Holzner, pantofar. Domnul Holzner, șchiop din șold și om de cuvânt. Cam în dreptul vitrinei lui, pe cealaltă parte a străzii înguste, printr-o ușă în zid care poate n-a existat niciodată, am intrat ca martor în prefectura poliției, aveam să zicem zece ani. Mai încolo, la colt, domnul Martin, de la Orșova, măcelar. Alb, cu plăci de faianță, jumătăți de porc, singe picurând. Traversai strada de Savoia și, la celălalt colt, pe cartel, în ’50, cu mama, pijamale în dungi. Și așa mai departe alte străzi, până pe strada Hector, de existența căreia acum aflu și îmi vine să râd. Bietul Hector, cel mai cumsecade, târât de-a lungul zidului, cu nume de dulău. Strada Grivei. Piața Sfântul Gheorghe se gâtuia în dreptul liniei de tramvai cu, jos, librăria „Globul” și, sus, pe partea laterală, becuri Tungsram, litere roșii, mari. Hotărăsc să închei aici. Rămân nefăcute câteva locuri. Pallas, Piața Kütl, gara Domnița Hélène.” (Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat, Cartea Românească, 1988, p. 173-174).

In piaţa Sfântu’ Gheorghe, deci unde locuiam, erau prăvălii foarte renumite. Într-un  colţ sau aproape de colţ era o bijuterie foarte frumoasă şi elegantă, pantofi erau, pe urmă era Banca Szana şi pe colţ era „Babcsány”. „Babcsány” era o prăvălie de delicatese. Formidabilă! Nu prea mergeam acolo, pentru că era prea scump, dar, de exemplu, iarna era câte un mistreţ – doi păstrat afară, de vânzare; atârnau iepurii, deci, cum să spun, aveau toate delicatesele din lume. Şi mai era o prăvălie foarte fină, de delicatese, dar nu aşa de scump ca la „Babcsány”, pe strada aceea îngustă care duce din Piaţa Sfântu Gheorghe în Piaţa Libertăţii, unde era librăria Moravetz. Şi lângă Moravetz era o prăvălie de delicatese care aducea iarna, din Germania, peştişori afumaţi şi sardine şi primele smochine şi primele mandarine. Şi totul, pe vremuri, era legat de sezon! Acuma şi în România, şi în Europa, lucrurile încă mai sunt puţin legate de sezon. Dar, în rest, nu!

Deci, acolo era o prăvălie interesantă. Şi Moravetz era o librărie foarte bună, care aducea tot ce apărea în germană, în Germania şi Austria, cărţi englezeşti. De exemplu, din Pinguin Library, editate mai ieftin în Anglia, dar excelente, le am şi acuma, scrise, iscălite de mine, în 32..

 Mariana Şora ( n. Klein, 1917) intervievată de Smaranda Vultur la Băile Herculane în 2001. Arhiva A Treia Europa, BCUT.

Erau apoi restaurantele şi magazinele cu „coloniale şi delicatese”. Era un magazin foarte bun, de care văd că-şi aduce aminte şi doamna Mariana Şora în memoriile ei, şi-am tresărit de plăcere când l-am întâlnit acolo, pentru că şi eu mi-l aduc aminte, mai ales în cheie olfactivă, fiindcă intrai acolo şi te învăluiau nişte mirosuri extraordinare. Se chema „Babcsány” şi era chiar pe colţ, la parterul clădirii din Piaţa Sf. Gheorghe, unde-i astăzi redacţia „Orizont”. Ultima dată când am fost în Timişoara, am văzut că s-a făcut acolo o farmacie nouă.

 Radu Ciobanu ( n 1935), intervievat  de Simona Adam în 2002 la Deva. Arhiva A Treia Europa, BCUT.

( …) Şi a izbucnit războiul. Tatăl meu tocmai îşi făcuse milităria la artilerie, la Şcoala de artilerie din Timişoara. Şi tatăl meu a fost mobilizat şi a stat patru ani şi patru luni sub arme pe toate fronturile austro-ungare.

( Cum se numea el?) Rudolf Klein. Şi acest Rudolf Klein, când a terminat cu bacalaureat Liceul Comercial, în Timişoara – era Şcoală de Comerţ în Timişoara, bineînţeles cu limba de predare maghiara şi germana – cu mamă-sa vorbea numai nemţeşte. A intrat funcţionar la Banca Timişoarei, care aparţinea unuia Szana, evreu cu stare, era bancă particulară. Avea şi Marmoroş Blank nişte acţiuni acolo, deci era bancă solidă. Tânărul Klein, când a intrat acolo, a avut asigurat postul, potrivit legilor austro-ungare, până când va veni înapoi din război.

Între timp, în 1916, înainte de intrarea României în război, au fost zvonuri de pace, zvonuri de armistiţiu. Şi el a venit într-un concediu la Budapesta. Aceşti „celebri” Rudolf şi Elsa, părinţii mei, se cunoscuseră deja la Timişoara şi erau într-un oarecare flirt. Şi atunci el s-a dus s-o vadă la Budapesta. Şi, pentru că erau zvonuri de pace, s-au căsătorit. Şi aşa m-am născut eu, un an mai târziu, în 1917, la Budapesta, taică-meu fiind din nou, undeva pe front.

Eu cu mama şi cu bunica am rămas la Budapesta până în primăvara lui 1919, când ne-am reîntors la Timişoara şi taică-meu a putut să-şi reia postul de la bancă. (Când  a fost desfiinţată banca?) Banca a fost desfiinţată… încă din 40, pentru că asta a fost avere evreiască. Szana a murit şi banca a fost preluată de Marmoroş Blank de la Bucureşti şi, cum Marmoroş Blank era o bancă evreiască, a fost desfiinţată şi taică-meu a rămas pe drumuri. Pe urmă, sub comunişti, a fost reangajat la Banca Naţională, dar de unde acolo fusese director peste trei secţiuni, aici a fost luat ca mic funcţionar şi a ieşit cu o pensie de mizerie.

(…) Când am avut cinci ani s-a clădit prima casă cu patru etaje la Timişoara. A fost clădirea băncii şi se chema Casa Banatului. Şi acolo jos scria „Banca Timişoarei”. Lateral, pe străduţa mică – adresa noastră era tot Piaţa Sfântu’ Gheorghe, numărul trei – acolo era poarta. Şi acolo, la etajul patru, unde camerele erau ceva mai joase, aşa cum se fac acum, erau locuinţe pentru funcţionarii băncii, care nu erau pe gratis, dar erau ceva mai ieftine. Când aveam eu cinci ani ne-am mutat. (Şi înainte unde era banca Timişoarei?) Piaţa Primăriei, adică Libertăţii, deci, într-un cap era Primăria, în celălalt cap era Comenduirea Pieţii. Şi, lângă Comenduirea Pieţii, unde locuiau toţi ofiţerii, deci, puţin înainte, cu faţa spre Piaţa Libertăţii, ultima casă din piaţă, acolo mă duceam la tata la birou în vizită şi acolo am văzut prima oară telefon. Era telefon agăţat în perete şi nu eram destul de înaltă, mi-l dădea tata şi ţipam: „Alo, alo!”

Mai târziu, când era clădirea asta nouă făcută şi tata era şeful a două sau trei secţiuni, avea câte trei telefoane pe masă şi suna unul, suna celălalt, ca la un manager modern. Din cauza asta tata n-a acceptat niciodată să ne punem telefon în casă.

In Casa Banatului de la fereastra camerei mele – una din ferestre era un fel de porte-fenetre, cum au francezii – vedeam peste toate acoperişurile din Cetate până la Pădurea Verde. Şi atuncea, nu ştiu câţi ani să fi avut, la zece, doişpe, că la treişpe nu mai eram acolo, m-am gândit la problemele noastre de azi. Zic : uite, se întinde oraşul, încă o casă, încă… şi ce-o să fie dacă oamenii se înmulţesc şi n-o să mai fie câmp şi oraşele se-ating cu alte oraşe… Iubeam aceste acoperişuri, iubeam Pădurea Verde care se vedea în depărtare.

(…) Iar la Casa Banatului, în faţa intrării băncii, la un moment dat s-a pus un ceas electric, când noi încă stăteam sus, deci în anii 20. S-a pus un ceas electric şi acolo era locul de rendez-vous. Acolo era intrarea în Bancă, iar dacă mergeai spre Poştă, spre Fabric, imediat după colţ, unde continua clădirea, în strada asta îngustă, era poarta de intrare cu lift, în casă. Şi, înainte de poartă, era o librărie mică, îngustă, care avea şi librărie de împrumut. Germană şi maghiară. Şi de-acolo am citit enorm. Mama era abonată şi lua tot ce apărea pe vremea aia, Erich Maria Remarque şi Stefan Zweig şi tot ce apărea, plus traduceri din ruseşte, Dostoievski… Plus Karl May-ul meu pe care l-am citit atunci la nouă-zece-unşpe ani, cu pasiune. Astea, toate de acolo, din librăria germană.

Mariana Şora ( n. Klein, 1917) interveivată de Smaranda Vultur la Băile Herculane în 2001. Arhiva A Treia Europa, BCUT