Clădirea a fost construită în perioada 1872-1875 în zona intra muros a cetății, după planurile arhitecților Ferdinand Fellner junior și Hermann Helmer, în stil eclectic istoricist.
Piața Victoriei, anterior Piața Operei, este una dintre piețele centrale ale municipiului Timișoara, cu o semnificație istorică foarte importantă pentru evenimentele din decembrie 1989: de la balconul clădirii Operei, Timișoara a fost proclamată primul oraș liber din România în 20 decembrie 1989.
În partea nordică a pieței a fost ridicat Palatul Culturii, o clădire în care sunt adăpostite mai multe instituții prestigioase de cultură: Opera Națională, Teatrul Național Mihai Eminescu, Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely și Teatrul German de Stat, alături de Atelierul/Expoziție de Urbanism al Primăriei Municipiului Timișoara, Infocentrul pentru turiști al Primăriei Municipiului Timișoara și firme comerciale.
Denumitea ”Palatul Culturii” datează din anii 1930, când această clădire adăpostea teatrul, Muzeul Banatului, Academia de Arte Frumoase și Institutul Social Banat-Crișana.
Teatrul a fost construit în perioada 1872-1875 în zona intra muros a cetății, după planurile arhitecților Ferdinand Fellner junior și Hermann Helmer, în stil eclectic istoricist. Cu ocazia vizitei din 7 mai 1872, regele Ferenc József a aprobat ca teatrul să poarte numele său. Sala de spectacole avea 900 de locuri, iar în clădire funcționa hotelul Kronprinz Rudolf și sala de dans și festivități Redoute. În aripa clădirii din strada Alba Iulia erau deschise o cafenea, o sală de lectură, o popicărie și un club, unde se putea juca cărți. Costul clădirii a fost de 1 440 000 de forinți. Clădirea teatrului a fost inaugurată în data 22 septembrie 1875 cu piesa Dominația femeilor de Ede Szigligeti.
După incendiul din 30 aprilie 1880, teatrul a fost cumpărat de oraș de la societatea pe acțiuni care deține clădirea, cu suma de 150 000 de florini, investind 120 000 de florini pentru reconstruirea teatrului în perioada 1880-1882.
În 1890 clădirea a cunoscut un proces de restaurare, prin refacerea mobilierului interior de tâmplarul Ferenc Gungl, aurirea sălii de spectacole de Jenő Sprang, recondiționarea sculpturilor de Alajos Heine, schimbarea sistemului de încălzire, amenajarea unor toalete noi, achiziționarea unui motor electric pentru cortina de fier (un parafoc între scenă și sala de spectacole), instalarea a două noi bazine de apă și repararea acoperișului. Semnificativă arhitectural pentru această etapă este intrarea de la parter cu trei deschideri terminate în arc în plin cintru.
După Marea Unire, primul spectacol în limba română pe scena teatrului a avut loc în data de 7 august 1919, cu piesa Institutorii de Otto Ernst, jucată de actori din Craiova.
Clădirea a suferit un puternic incendiu în data 31 octombrie 1920, interiorul fiind reconstruit în intregime în perioada 1923 – 1928 după planurile arhitectului Duiliu Marcu în stil neoromânesc cu ornamente bizantine şi Art Deco. În 12 noiembrie 1923 regele Ferdinand al României a pus piatra de temelie pentru reconstruirea teatrului, redeschis ulterior cu denumirea Teatrul comunal în data de 15 ianuarie 1928 cu spectacolul Trandafirii Roșii de Zaharia Bârsan.
Același architect a proiectat în anul 1934 o nouă fațadă pentru teatru, terminată în 1936, ca o perspectivă pentru Piața Victoriei, lucrările fiind coordonate de arhitectul Edmond Stanzel și antreprenorul arh. August Schmiedigen (București). Noua faţadă dominată de un arc de triumf monumental constituie un cap de perspectivă echilibrat pentru esplanada amplă a Pieţei Victoriei.
Anul 2003 marchează revenirea la arhitectura inițială a părților laterale ale fațadei principale (arh. Marcela Tietz).
Bibliografie:
- Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
- Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016.
Clădirea Operei și a Teatrelor
Robert Șerban
de câte ori trec prin fața teatrului
îmi amintesc scena balconului
când și cei de sus
și cei de jos
erau atât de îndrăgostiți
de libertate
încât așteptau s-o convertească
într-una nesfârșită
iunie 2022
„Ajunse în marea Piaţă centrală a oraşului. înainte, pe aici, fluturau numai porumbei. Acum, teritoriul vast gemea de lume. Sus, într-un balcon al clădirii Teatrului Naţional, înghesuială, forfotă, vorbitori care se schimbau mereu la un microfon. Erau vorbitori ocazionali, care spuneau fiecare ce le trecea prin cap şi unii erau ascultaţi cu sfinţenie, se aplauda aproape după fiecare frază, alţii vorbeau, fără să aplaude nimeni iar ei plecau repede, luîndu-le locul alţii. De pe margini, câteva tancuri, sau ce vor fi fost, păzeau mulţimea agitată şi pe cei care cuvântau în balcon.” (Ion Arieșanu, Cei buni mor cei dintâi, Timișoara, Amarcord, 1998, p. 224)
„Străbătu, astfel, bulevardele, străduţele, piaţetele, intră în biserici, străbătu intrânduri, ajunse pe aleile parcurilor, pe malurile râului, umblă, umblă, umblă … Până îşi dădu seama că pica de pe picioare. Şi că se făcuse din nou seară. Animaţia se potolise. Şi în Piaţa Teatrului Naţional, şi în faţa Catedralei, şi pe marile bulevarde. începură, după euforia zilei, după ceasurile de beatitudine, să se audă, din nou, îngrijorător, împuşcături, rafale de automate, ici-colo, în puncte necunoscute ale urbei. Din nou, tanchete pe străzi. Din nou, lumini puţine. Din nou, trecători grăbiţi, strecurându-se pe lângă ziduri. Ce se întâmpla, totuşi? se întreba, privind în jur, prin parcul pustiu, aşezat fiind pe o bancă, în timp ce trupul lui istovit începea să i se răcească, o dată cu vântul îngheţat al serii de iarnă, furişat printre arbori. Ce se petrece, Doamne? Tot nu s-a terminat încă nebunia?” (Ion Arieșanu, Cei buni mor cei dintâi, Timișoara, Amarcord, 1998, p. 247-248)
Francisca Schultz (n.1950)
(…) De copil, părinții mei, deși erau oameni simpli, mi-au dat o educație extraordinar de bună, în sensul că am făcut nouă ani de balet la Operă. Școala am absolvit-o, deci eu aș fi putut să devin balerină. Am avut colegi care au rămas balerini la Operă, angajați. Eu am avut chiar roluri în spectacole în rând cu balerinii angajați ai Operei. Eram însă, tot timpul, premiantă la școală. Și tata mi-a zis: „Meserie din chestia asta nu faci!” El venea noaptea, la unșpe ieșea din tură, la unșpe jumate stătea după mine în culise și mă aștepta până ieșeam de pe scenă ca să mă ducă acasă. Și-i vedea pe balerini, mai ales pe soliști, aproape că-și scuipau plămânii, mă scuzați de expresie, între dansuri. Tatăl meu a zis: „Eu la așa o muncă nu te las”. Femeile se pensionau la patruzeci de ani și bărbații la patruzeci și cinci şi erau epave. A zis: „De ce să-ți distrugi tu sănătatea? (…) du-te la școală mai departe”.
La operă, la un moment dat, aveam șaisprezece ani, a venit o antrenoare din București, era campioană națională la gimnastică ritmică, cea cu obiecte. În școală eu am mai făcut și vreo trei ani de gimnastică de aparate. Profesoara de sport mă și lăsa câteodată să țin orele în locul ei cu colegele mele, la sol, la bârnă, la paralele, la tot felul de chestii din astea. Am fost activă totdeauna, când era un concurs și la serbări, la sport, la toate școlile la care am fost, tot timpul participam şi obţineam premii.
Așa, și a venit acea antrenoare din București la operă. Şi ne-a selectat, șase fete. A făcut prima echipă de gimnastică ritmică a Timișoarei, cu care am participat la prima națională de acest gen. Am participat la un moment dat și la Balcaniadă. Între timp devenisem studentă. Am practicat patru ani de zile această gimnastică. Se putea trece foarte ușor de la balet. Manualitatea a trebuit să ne-o facem, fiindcă baza, baletul, îl aveam. Și asta trebuie să ai pentru gimnastica ritmică. În anul II de facultate, Politehnica m-a solicitat foarte mult și m-am lăsat de tot. Asta este marea mea durere. Eu ani și ani de zile n-am putut să privesc ca lumea un spectacol de balet. Mă pufnea plânsul și trebuia să ies afară. (…) Zeci de ani mă visam noaptea dansând și încă și astăzi cunosc fiecare mișcare a tuturor din Lacul lebedelor, de exemplu. Asta a fost toată copilăria mea, în Operă, cum ar fi. Atunci am făcut și pian la palatul pionierilor, am făcut cerc de teatru, cerc de pictură, tot ce se putea. De toate am făcut. (…)
Francisca Schultz (n.1950) intervievată de Onica Adrian la Timişoara în 2017 ( interviu publicat integral în Smaranda Vultur (coord.) Germanii din Banat prin povestirile lor, ediţia a doua revăzută şi adăugită, 2018. Polirom, Iaşi )
Viorica Adriana Reus
[…]
(Cum a fost cu opereta?) După ce am venit noi în refugiu ( din Bucovina n. n.), au venit şi Opera din Cluj, şi Conservatorul din Cernăuţi care s-a transformat în Academie de Muzică şi Artă Dramatică, aici la Timişoara. N-aveam deci nici o posibilitate. Eram foarte săraci cu toţii şi s-a înfiinţat Teatrul Liric de Operetă. Aici au venit diferiţi oameni, aşa cum sunt şi astăzi, să facă „gheşefturi”, au venit diferiţi care să ne conducă. Primul a fost un farmacist, Octavian Hrabal. De la el se trage după aia toată activitatea culturală. A stat două luni, a încasat banii de pe spectacole şi a renunţat. A venit al doilea, un cârciumar, Savu. Avea şi el un pic de voce, era un pic de tenor. A luat şi ăla banii şi s-a dus. A venit apoi un porcar. (Unde era sediul?) Noi n-aveam sediu propriu-zis. Ţineam repetiţii la Conservator, care era unde e şi-acuma, pe str. Ungureanu. Spectacolele le ţineam la Operă. Decoruri nu aveam acolo, ci le-am luat de la Primărie. Primăria, pe timpuri, în 1800 şi ceva avea un teatru municipal care avea şi decoruri, şi costume pe care le-am luat de-acolo. Am avut trei premiere, „Sânge polonez”, „Casa cu trei fete” şi încă una.
Era atunci Cornel Trăilescu care era atunci student la Conservator. Acum este prim dirijor la Opera din Bucureşti. El ne-a luat pe noi şase. Era o doamnă şi un domn, care pe timpul războiului făceau revistă franţuzească prin localuri. El se numea Stănescu, iar ea Eviţchi, o voce foarte frumoasă. Eram la început doar o grămăjoară de oameni cu suflet. Eu aveam rolul meu, eram copilul străzii, copil al nimănui şi vindeam ziare. Ceilalţi doi băteau step şi cântau. Ei erau principalii actori. Trăilescu era cu muzica, cânta la pian şi ne făcea melodiile. După stabilizare am nimerit într-o comună, Pecica, să dăm reprezentaţii, dar ne-au spus că nu ne pot primi că n-au bani. Era 27 de lei biletul. Atuncea eu am venit cu ideea ca rândul întâi să dea o găină, rândul doi ouă şi făină, fiecare ce are în casă, în loc de plata biletului. Era foarte greu. Apoi s-a înfiinţat Opera, cu decretul regelui Mihai şi cu preşedinţia ministrului Groza şi cu Aca de Barbu care era şi solistă, şi artistă emerită, şi regizoare. Au început repetiţiile. De dormit dormeau în cabine, pe paie. N-aveau nici unde să mănânce. Era o singură lampă de petrol şi pe aia se făcea mâncare – cartofi fierţi, fasole. Asta se făcea pe coridor, la cabine şi tot mirosul ăla venea în sală şi lumea ştia ce meniu au artiştii.
Odată îmi spune un solist să-i aduc de-acasă o furculiţăşi o lingură. Artiştii mâncau la gară, în subsol, unde era cantina acarilor. Acolo era o masă lungă de lemn pe care erau farfurii de metal bătute în cuie. De la aceste farfurii, pe un lanţ era o lingură şi venea bucătăreasa, cu un vailingşi o cârpă şi spăla farfuriile, apoi lingurile, de la unul la altul. În ziua în care m-am dus eu acolo aveau ca meniu ciorbă de roşii care se vedea numai că-i puţinînroşităşi câteva macaroane acolo. După ce a venit cu cârpa, felul doi era macaroane cu iz de marmeladă. Şi-acolo mâncau artiştii. Mare jale era, mare jale.
Directoarea, Aca de Barbu, era nemaipomenită. Ca să ajute artiştii, era o lege, dacă cineva salva spectacolul, când era cineva bolnav, atunci primea 500 de lei, care erau aproape jumătate de leafă. Directoarea i-a spus odată recuziterului, cel care are grijă de amănunte, să-i spună nevestei lui să facă un castron mare cu găluşte de cartofi, cu brânză şi bine unse cu unt. Asta în piesa „Casa cu trei fete”. În rol, Kupelwieser era un mare filosof. Eu eram Schani, picolo şi trebuia să ajut la masa asta. În piesă era: „Kupelwieser, nu mai vine cotletul ăla?”, iar el zice: „Vine, vine, e fierbinte”.
Eu m-am dus înaintea lui, am luat castronul, dar sub covorul de scenă erau nişte cuie şi m-am împiedicat de ele şi a căzut castronul şi găluştele au căzut pe toată scena.
Toţi soliştii erau pregătiţi cu farfurii şi cu furculiţe, că aveau ce mânca în seara aia şi mi-au spus: „Ce-ai făcut Schani, ne-ai vărsat găluştele!” Mi-era tare ruşine şi-mi părea rău că au pierdut ei aşa o cină. Am adunat din găluşte şi-am ieşit.
Maestrul Georgescu nu te lăsa să schimbi o vorbă în rolul pe care-l aveai. Textul meu era, la ieşire: „Poftă bună!”, dar la ce să spun „Poftă bună” când toată mâncarea era pe jos. Ei trebuiau să preia de la mine replica şi să spună: „Ura, poftă bună, hai să mâncăm şi să bem!” Eu stăteam în culise şi mă uitam ce fac ei pe scenă. Pe scenă au mai rămas doi, tenorul şi cu soprana, Hamerl şi cu Schubert. Ea i-a cerut lui Schubert, care era compozitor să-i dea ore de canto. Ea era una dintre cele trei fete ale unui mare fabricant de sticle. Ea stătea cu o umbreluţă, iar când să plece deschide umbreluţa, iar în vârful ei era o găluşcă. Ce-au putut oamenii să râdă. În tramvai şi peste tot, până am ajuns acasă mi se spunea: „Aveţi grijă să nu pierdeţi găluştele cum a păţit Schani”.
Eu aveam atunci vreo 14-15 ani. Astea erau peripeţii prin Operă. Era foarte greu.
Viorica Reus (n. ) intervievată de Adrian Onica în februarie şi martie 2002 la Timişoara publicat intergal în Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă ( Smaranda Vultur, Adrian Onica editori), Marineasa 2010, Brumar 2011.
La Teatru m-am dus pentru că acolo mi-a plăcut mult. La Operă- acolo m-am dus în fiecare duminică. M-am dus, mi-o plăcut…am văzut multe. ( Erau cei din Timişoara care jucau? ) Din Timişoara, de-aici au fost, o echipă foarte bună. ” Prinţul ţiganilor „, ce frumos o fost, în româneşte !
Maria Zettel (n. 1913) Intervievată de Roxana Pătraşcu Onica în 1999 la Timişoara ( Arhiva A Treia Europă , BCUT)
Clădirea Operei și a Teatrelor, pentru mine, înseamnă mai mult decât ceea ce constituie ea din punct de vedere istoric: un simbol al schimbării. Povestea mea începe chiar din copilărie, când alături de tatăl meu, compozitor fiind, făceam vizite recurente în incinta clădirii care mi-a fost una din casele secundare. De-a lungul timpului, am început a descifra tot mai multe din încăperile operei: de la camerele de pregătire, de repetiții, la emoțiile din spatele scenei, la cele din momentul artistic. Însă, nu doar interiorul îmi este foarte cunoscut, ci și exteriorul. Exteriorul, însă, mă cunoaște sub un alt fel de performer. Astfel, pentru mine, interiorul Operei constituie universul formal, clasic, al artei teatrale și operei pe care le-am îndrăgit încă din momentul în care am început să-mi amintesc lucruri din copilărie, însă exteriorul mă cunoaște puțin mai puțin formal, ca performer de jonglat cu foc, om al reconstituirii istorice ș.a.m.d. Așadar, simbol al schimbării, al dualității, și al diferitelor amintiri pentru fiecare.
Raluca Goia, Studentă UPT, 2023
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
– Trezește-te, măi, dragă! Pleacă trenul fără tine!
Paul deschise ochii, uitându-se la ceasul stacojiu de pe noptieră. Într-o oră, trenul spre România avea să plece, așa că sări din pat, îndreptându-se grăbit spre bucătărie, unde mama îi pregătea micul-dejun.
În scurt timp, bine înfofolit de mama și Tușa Linda, fu sărutat dulce pe creștet de amândouă.
– Vai, puișorul meu, de unul singur în lumea asta mare! suspină mama.
– Las’ că se descurcă, doar îi la bunică-sa! spuse tatăl lui, stând în ușă și fumând nepăsător un trabuc.
Băiatul era trimis de familia lui în vizită în România, la rudele lui. Mai exact în Timișoara. Acolo locuia bunica împreună cu verișoara lui, Miruna. Totuși, Paul nu înțelegea de ce erau mama și tușa așa de speriate, doar ele insistaseră ca el s-o viziteze pe bunica.
În scurt timp, Paul, alături de tatăl său, mergeau pe străzile înzăpezite ale orașului spre gară. Ninsoarea se așeza blând peste străzile întunecate. La cinci și un sfert, trenul plecă din Londra cu un scârțâit de roți. Paul se uita prin geamul aburit al cușetei. Tata îl saluta cu mâna ridicată în semn de rămas-bun.
În timpul drumului, Paul scoase din valiză o carte despre Timișoara. O răsfoia întins pe patul îngust. Îi atrase atenția una dintre clădirile prezentate: Opera Națională. Admiră pozele cu aceasta, citind cu atenție paragrafele care o descriau. Ar vrea să o viziteze.
După ore lungi de drum, Paul ajunse în sfârșit în Timișoara unde bunica, însoțită de Lăbuș, câinele bunicii, și Miruna, îl așteptau cu un zâmbet cald pe buze.
– Dragul bunicii, bun-venit! zise bunica cu un glas blând.
– Sărut-mâna, bunică! răspunse el, sărutându-i respectuos mâna, așa cum fusese educat. Bunica, la rândul ei, îl sărută apăsat pe creștet și-l ajută cu bagajele.
– Și, cum mai ești? întrebă Miruna, vorbăreața.
– Bine! răspunse el sec și se întoarse spre bunica.
– Bunico, putem vizita centrul orașului?
– Vrei să vezi Centrul? Vizităm Centrul!
– Acum?
– Stai o țâră liniștit! Mănânci ceva, te odihnești. Da, de ce vrei tu așa de tare să vezi Centrul?
Paul ridică din umeri și se uită în stânga, apoi în dreapta. Orașul era o adevărată splendoare. Străduțele înguste, îmbrăcate în veșmintele lor albe de gheață. Norii plumburii, strânși deasupra capului lor îi urmăreau oriunde ar fi mers. Bunica îl duse pe un drum de lângă un râu tulbure, de-o parte și de alta străjuit de copaci golași. Aerul rece sufla nemilos, zburându-i bunicii boneta.
– Grozăvie, ce să vezi! zise bunica.
Dar Paul prinse din zbor boneta.
Ajunși în apartamentul micuț al bunicii, Paul trebui să îndure pălăvrăgeala verișoarei lui. Aceasta vorbea despre orice: de la cărțile ei preferate la cum iarba e verde și cerul albastru. Dar așteptarea merită, căci la amiază se porniră, în sfârșit, spre Centru și va vedea Opera, aceea care îl fascina cu totul de ceva vreme.
Însoțit numai de bunica, de data aceasta, Paul intră în Operă, admirând interiorul frumos decorat al acesteia.
– Bunico, știi să-mi spui ceva despre Operă?
– Ei, dragul bunicii, Opera asta a îndurat multe pe parcursul anilor!
– Cum adică?
– A suferit incendii, dragule!
– Incendii?
– Nu unul, ci două!
Bunica se așeză pe una din băncile lungi de lemn. Era complet gol în jurul lor. Paul își plimbă privirea prin uriașa încăpere uitându-se atent la orga din fața lui. Acest loc părea să ascundă un mister nedezvăluit de nimeni, încă.
Toată seara el se gândi la Opera Națională și la trecutul ei. Din cele spuse de bunica, primul director al Operei a fost Aca de Barbu. Stătea cu nasul în cartea lui cu obiective turistice și citea despre clădire. Citea și răsfoia, dar niciunde nu se povesteau mai multe despre cele două misterioase incendii, așa că se puse la somn, dezamăgit.
O briză călduță îi mângâie fața, trezindu-l. Cum își deschise ochii, fu întâmpinat de cerul înstelat. Se ridică din pat realizând că era în fața Operei. Dar cum se poate? Unde dispărură gerul și zăpada? Am să vă spun eu unde. Visa!
Tiptil, Paul se apropie de ușa Operei, muzica din interiorul ei spărgând liniștea apăsătoare a nopții. Păși înăuntru. Lumina puternică din interior aproape că îl orbi, dar muzica îl îndemnă să intre în sală. Condus de sunetul plăcut al instrumentelor, se așeză pe o bancă din apropiere, lângă o doamnă frumos gătită. Clipi. Se uită în jur. În sfârșit, își roti privirea, admirând sala fastuoasă .
În clipa următoare, un miros de ars îi invadă toate simțurile și se uită alarmat în jur. Clădirea fusese cuprinsă de foc!
– Foc! strigă o voce speriată din mulțime. Și pe loc lumea fu cuprinsă de panică. Doamne, domni și copii se îmbulziră afară. Larma acoperi muzica, iar mulțimea îl împinse pe Paul afară, care, disperat, își dorea să afle ce se întâmpla.
Ieșit afară, publicul se topi în întuneric, dispărând, iar vocile lor disperate fură purtate de vânt. El se întoarse spre Operă, acum cu pereții mâncați de foc. Aripile laterale erau intacte, dar fațada era pusă la pământ. În marea de piatră și cărămizi, o siluetă înaltă le ridica una câte una, încercând din greu să aducă în picioare glorioasa clădire. Dintr-odată misteriosul personaj se întoarse către el.
– Așa se întâmplă uneori. Dar, visurile nu pot fi puse la pământ! O voi reconstrui!
Paul privi nedumerit în direcția vocii. Cum avea de gând să reconstruiască Opera de unul singur?
– Cărămidă cu cărămidă, am să o înalț din nou, veni continuarea, ca și cum i-ar fi citit gândurile băiatului.
Și silueta se apropie de el, dezvăluind un bărbat tânăr. Acesta îi șopti lui Paul, punându-și mâna rece pe umărul lui.
– Și așa să faci și tu, cât încă ești tânăr! Altfel, vei regreta că nu ți-ai urmat visurile. Și figura se transformă într-una translucidă, dispărând odată cu rămășițele Operei.
Se trezi, năuc. Sări din pat și își luă repede paltonul.
– Unde te duci, dragule? întrebă bunica.
– La Operă, bunico!
Zâna Timișoarei
de Sarah-Michaela Spiridon, clasa a VI-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Lângă un oraș îndepărtat trăiau două fetițe, Ana și Maria. Ele erau două erau surori, aparent diferite, dar foarte curioase. Ana, cea mai mare, de nouă ani, era pasionată de natură, în timp ce Maria, de doar șapte ani, visa la lumile magice din basme, pline de creaturi mitice. Împreună, explorau pădurile din apropierea casei lor, unde Ana încerca mereu să-i arate Mariei frumusețea reală a naturii, chiar dacă Maria visa în continuare la zâne și flori magice.
Într-o zi, cele două erau în Pădurea Verde și își spuneau că tare mult le-ar plăcea să meargă să exploreze centrul Timișoarei, orașul despre care doar auziseră că este Capitala Culturală a Europei. Prima oprire urma să fie la Operă, dar înainte să pornească la drum o siluetă maiestoasă li se arătă. Era o zână, Zâna Timișoarei, dar fetele nu știau asta.
– Tu cine ești măiastră zână? întrebaseră în cor.
– Eu sunt zâna Timișoarei și sunt încântată să vă cunosc!
– Și noi suntem, răspunseseră surorile.
– Am auzit că vreți să faceți o drumeție, nu?
– Așa este.
– Voi nu sunteți prea mici să mergeți în drumeție singure?
– Pai avem nouă și, respectiv, șapte ani. Suntem puțin cam mici și am avea nevoie de ajutor.
– Nu mai bine veniți cu mine?
Surorile discutară puțin și deciseră să meargă cu ea.
Zâna Timișoarei, o prezență delicată cu părul verde-albăstrui și ochi în toate culorile curcubeului, le-a întrebat unde vor sa meargă, iar fetițele i-au spus că ar vrea prima oară să viziteze centrul Timișoarei. Așadar, zâna a chemat un fluture gigantic cu ajutorul căruia au ajuns acolo. Mai întâi, au vizitat Opera Națională Română din Timișoara unde au văzut piesa “Sarea în bucate”. Fetele erau uimite și fericite.
După ce spectacolul s-a terminat, zâna le-a propus să viziteze Expoziția Brâncuși care avea loc la Muzeul de Artă. Acolo ele au văzut multe sculpturi și au descoperit jurnalul sculptorului, desenele lui și diferite schițe.
Surorile au spus apoi că doresc să viziteze și biserica înaltă din centrul Timișoarei, așa că Zâna Timișoarei nu le-a refuzat și le-a prezentat Catedrala Mitropolitană. Când au ieșit din Catedrală, au constatat că se făcu noapte, așa că Zâna le-a propus să doarmă împreună într-o pădurice, Pădurea Verde, și a făcut chiar ea trei hamace magice. Noaptea a fost un adevărat spectacol sub cerul liber: greierii cântau muzici cum nu mai auziseră, licuricii zburau pe cer strălucind ca niște lumânări, făcând concurență stelelor. Luna, care arată ca o bucată mare de brânză, le zâmbea surorilor prietenos.
Dimineața fetele s-au trezit cu o veveriță alături, care le-a dăruit o căpșună gigantică, iar după ce au savurat-o, au revenit în centru, admirând casele și blocurile colorate. Ce bucurie să descopere, când mergeau pe o alee, deasupra capului, fluturași luminați de toate culorile! Fetele erau fermecate de frumusețea orașului.
Dar au înțeles că era timpul să se întoarcă acasă. Zâna Timișoarei le-a condus până la ușa casei lor, promițând că va reveni și primăvara următoare pentru noi aventuri.
Cu lacrimi în ochi, surorile au îmbrățișat-o, iar Zâna a plecat, știind că prietenia lor va dura o viață. În fiecare primăvară, surorile o regăseau în Pădurea Verde, de unde porneau împreună în noi călătorii prin Timișoara, o prietenie neîntreruptă, ce avea să dăinuiască până la adânci bătrâneți.
–
Frânturi dintr-un gând
de Anca Napău, clasa a X-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
Mi-am împroprietărit sufletul cu locurile sale, care văzută de sus, din Marele Univers, sunt aproape invizibile, dar esențiale pentru mine, atunci când fiecare stradă, clădire sau parc din acest oraș îmi trădează trăiri unice, de la vârsta copilăriei și până acum în adolescență.
Are parfum de roze amestecat cu jovialitate, cea a vieții de zi cu zi pe care o citești pe chipurile oamenilor. În fiecare primăvară, orașul respiră din nou după povara iernii. La Teatrul Național se joacă o piesă a lui Caragiale, în Parcul Central au înflorit lalelele, iar clopotele Catedralei vor bate la orele amiezii. Tramvaiul în care mă aflu tocmai a trecut pe lângă școala unde învăț și maternitatea în care m-am născut.
Dincolo de oameni și locuri se află povești irepetabile, unele spuse, altele nespuse. Știu că pentru a cunoaște Timișoara e destul ca pașii mei să măsoare măreția istoriei sale, urmărindu-i străzile, văzându-i muzeele și galeriile de artă. Ca individ, orașul mă leagă definitiv de tot ce ține de cultură și civilizație. Aveam zece ani când am trăit bucuria de a vedea mulțimea adunată în sala Operei, ascultând ”Rapsodia Română” a lui George Enescu, cu aceeași evlavie cu care asculți slujba de la biserică.
Pentru a-i simți pulsul, este de ajuns să-i observ spectacolul verii. Muzica din concertele în aer liber răzbate în eter. Atunci îi vezi prezentul, pentru un viitor ce îl va întineri întotdeauna.
Ca atare, nu poți rămâne un disident în fericire, când trăiești aici, în Timișoara.
–
Lucrare realizată de Ștefania Roibu, elevă în clasa a VIII-a A a Școlii Generale nr 19 „Avram Iancu” și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – în cadrul Proiectului Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, parte din programul cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
Lucrare realizată de Malina Boldea, elevă în clasa a IX-a B a Liceului Teoretic „Grigore Moisil” din Timișoara și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – în cadrul Proiectului Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, parte din programul cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
Lucrare realizată de Anca Napău, elevă în clasa a IX-a D a Liceului Teoretic „Grigore Moisil” din Timișoara și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – în cadrul Proiectului Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, parte din programul cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
Lucrare realizată de Mara Petcu, elevă în clasa a IX-a C a Liceului Teoretic „Grigore Moisil” din Timișoara și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – în cadrul Proiectului Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, parte din programul cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
Lucrare realizată de Maya Gogoriță, elevă în clasa a VIII-a B a Școlii Generale nr 19 „Avram Iancu” și expusă la Biblioteca UPT în cadrul Expoziției „Poveștile Timișoarei – O călătorie vizuală prin Timișoara” – în cadrul Proiectului Școli Creative – Poveștile Timișoarei – o continuare a proiectului Spotlight Heritage Timișoara, parte din programul cultural al Timișoara Capitală Culturală 2023 – proiect care a adus împreună peste 1600 de copii și adolescenți și peste 60 de cadre didactice din școlile Timișorene, în cadrul a peste 50 de activități interactive.
