Piața Sfântul Gheorghe este una dintre pieţele vechi ale Timişoarei. Până în anul 1914 piața era dominată de ”biserica iezuiților” sau „biserica seminarului”, ce purta hramul Sfântul Gheorghe.
Piața Sfântul Gheorghe este una dintre pieţele vechi ale Timişoarei.
Până în anul 1914 piața era dominată de ”biserica iezuiților” sau „biserica seminarului”, ce purta hramul Sfântul Gheorghe. Pe acest amplasament s-a aflat Moscheea Mare, poate fosta biserică catolică Sfântul Gheorghe, folosită ca depozit în timpul războiului din 1716-1718, cedată iezuiților în 1718 și redeschisă ca biserică. Ulterior această biserică a fost demolată, construindu-se o biserică în stil baroc după proiectul meșterului constructor Anton Platel din anul 1767. Ordinul iezuit a fost dizolvat în anul 1773.
În 1806 a devenit biserica Seminarului Teologic Romano-Catolic. Clădirea barocă a seminarului a fost supraetajată conform planșelor datate 13 februarie 1836 de meșterul constructor Anton Schmidt, lucrările fiind terminate în 1841. În această clădire a funcționat în perioada în 1845 -1848 Academia de drept, prima instituţie de învăţământ superior din Timişoara, cu două facultăţi: filosofie şi drept.
După demolarea bisericii Sf. Gheorghe în 1913-1914, pe acest amplasament a fost construită clădirea Societății Casa Bănățeană (Banca Szana), după proiectul arhitectului Ernest Theodor Foerk, cu autorizația de construire din 10 octombrie 1914. Proiectul a fost modificat după Primul Război Mondial de arhitectul Josef Kremmer junior, cu o noua autorizație de construire din 1 octombrie 1921, în stilul anilor 1900 eclectic.
Pe latura de vest a pieței se află Prima Casă de Economii din Timișoara (Erste Temeswarer Sparkassa), construită în 1855 după planurile arhitectului Karl May în stil eclectic istoricist, instituţia în sine existând deja din anul 1846. Clădirea a fost reamanejată în perioada 1912-1913 după proiectul arhitectului László Székely.
Pe latura de sud a pieţei se găsește, alături de blocurile construite în perioada socialistă, casa ”La leu” (str. Enrico Caruso nr. 3) cu fațada actuală în stilul anilor 1900, conform autorizației de construire din 29 noiembrie 1919 pentru amenjarea cabaretului Alhambra. Alături s-a aflat casa primarului Josef Klapka, care a înființat prima bibliotecă de împrumut public a Timişoarei. Fiul său, György Klapka, a fost unul dintre generalii armatei revoluţionare maghiare de la 1848-1849. Pe amplasamentul fostei case Klapka a fost construită casa și atelierul celebrului fotograf József Kossak (str. General Praporgescu nr. 2), cu autorizația de construire din 1 aprilie 1894, terminarea lucrărilor în 28 septembrie 1894, probabil doar tranformarea casei precedente, după planurile arhitectului Ede Reiter, în stil eclectic istoricist neoroco.
Pe latura de nord a pieței exista casa ”La vulturul negru” (str. Florimund de Mercy nr. 2), în stil eclectic istoricist, demolată și înlocuită de clădirea Băncii Albina în stil modern interbelic, ridicată după planurile arhitectului Silvestru Rafiroiu, antreprenor arh. Constantin Purcariu, cu autorizația de construire din 1939.
În anul 1996 a fost amplasată în piață statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe în luptă cu balaurul, sculptură comemorativă pentru evenimentele din Decembrie 1989, creaţie în bronz a artistei Silvia Radu, pe un piedestal realizat de Ştefan Călărăşanu.
În Piaţa Sfântul Gheorghe s-a aflat stația pentru primul tramvai cu cai pus în funcțiune în iulie 1869, aici găsindu-se capătul de linie pentru tramvaiul care făcea legătura cu cartierul Fabric.
Bibliografie:
- Mihai Opriș, Mihai Botescu – Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
- Josef Geml, Vechea Timișoară în ultima jumătate de secol 1870-1920, Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2016.
Piața Sf. Gheorghe
Robert Șerban
balaurul pare-o mâțâ gestantă
care-a-nghițit un liliac
și s-a trezit cu aripi
copiii îi dau sendvișurile lor
îi pun apă în pahare ecologice
iar cei pe care-i cheamă
george ghiță sau gheorghe
îl mângîie pe cap
și-ar vrea să-l ia acasă
de tot
iunie 2022
„Pe strada Mercy, administrator al Timișorii după cucerirea de către Eugeniu de Savoia, atelierul domnului Holzner, pantofar. Domnul Holzner, șchiop din șold și om de cuvânt. Cam în dreptul vitrinei lui, pe cealaltă parte a străzii înguste, printr-o ușă în zid care poate n-a existat niciodată, am intrat ca martor în prefectura poliției, aveam să zicem zece ani. Mai încolo, la colt, domnul Martin, de la Orșova, măcelar. Alb, cu plăci de faianță, jumătăți de porc, singe picurând. Traversai strada de Savoia și, la celălalt colt, pe cartel, în ’50, cu mama, pijamale în dungi. Și așa mai departe alte străzi, până pe strada Hector, de existența căreia acum aflu și îmi vine să râd. Bietul Hector, cel mai cumsecade, târât de-a lungul zidului, cu nume de dulău. Strada Grivei. Piața Sfântul Gheorghe se gâtuia în dreptul liniei de tramvai cu, jos, librăria „Globul” și, sus, pe partea laterală, becuri Tungsram, litere roșii, mari. Hotărăsc să închei aici. Rămân nefăcute câteva locuri. Pallas, Piața Kütl, gara Domnița Hélène.” (Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat, Cartea Românească, 1988, p. 173-174).
In piaţa Sfântu’ Gheorghe, deci unde locuiam, erau prăvălii foarte renumite. Într-un colţ sau aproape de colţ era o bijuterie foarte frumoasă şi elegantă, pantofi erau, pe urmă era Banca Szana şi pe colţ era „Babcsány”. „Babcsány” era o prăvălie de delicatese. Formidabilă! Nu prea mergeam acolo, pentru că era prea scump, dar, de exemplu, iarna era câte un mistreţ – doi păstrat afară, de vânzare; atârnau iepurii, deci, cum să spun, aveau toate delicatesele din lume. Şi mai era o prăvălie foarte fină, de delicatese, dar nu aşa de scump ca la „Babcsány”, pe strada aceea îngustă care duce din Piaţa Sfântu Gheorghe în Piaţa Libertăţii, unde era librăria Moravetz. Şi lângă Moravetz era o prăvălie de delicatese care aducea iarna, din Germania, peştişori afumaţi şi sardine şi primele smochine şi primele mandarine. Şi totul, pe vremuri, era legat de sezon! Acuma şi în România, şi în Europa, lucrurile încă mai sunt puţin legate de sezon. Dar, în rest, nu!
Deci, acolo era o prăvălie interesantă. Şi Moravetz era o librărie foarte bună, care aducea tot ce apărea în germană, în Germania şi Austria, cărţi englezeşti. De exemplu, din Pinguin Library, editate mai ieftin în Anglia, dar excelente, le am şi acuma, scrise, iscălite de mine, în 32..
Mariana Şora ( n. Klein, 1917) intervievată de Smaranda Vultur la Băile Herculane în 2001. Arhiva A Treia Europa, BCUT.
Erau apoi restaurantele şi magazinele cu „coloniale şi delicatese”. Era un magazin foarte bun, de care văd că-şi aduce aminte şi doamna Mariana Şora în memoriile ei, şi-am tresărit de plăcere când l-am întâlnit acolo, pentru că şi eu mi-l aduc aminte, mai ales în cheie olfactivă, fiindcă intrai acolo şi te învăluiau nişte mirosuri extraordinare. Se chema „Babcsány” şi era chiar pe colţ, la parterul clădirii din Piaţa Sf. Gheorghe, unde-i astăzi redacţia „Orizont”. Ultima dată când am fost în Timişoara, am văzut că s-a făcut acolo o farmacie nouă.
Radu Ciobanu ( n 1935), intervievat de Simona Adam în 2002 la Deva. Arhiva A Treia Europa, BCUT.
( …) Şi a izbucnit războiul. Tatăl meu tocmai îşi făcuse milităria la artilerie, la Şcoala de artilerie din Timişoara. Şi tatăl meu a fost mobilizat şi a stat patru ani şi patru luni sub arme pe toate fronturile austro-ungare.
( Cum se numea el?) Rudolf Klein. Şi acest Rudolf Klein, când a terminat cu bacalaureat Liceul Comercial, în Timişoara – era Şcoală de Comerţ în Timişoara, bineînţeles cu limba de predare maghiara şi germana – cu mamă-sa vorbea numai nemţeşte. A intrat funcţionar la Banca Timişoarei, care aparţinea unuia Szana, evreu cu stare, era bancă particulară. Avea şi Marmoroş Blank nişte acţiuni acolo, deci era bancă solidă. Tânărul Klein, când a intrat acolo, a avut asigurat postul, potrivit legilor austro-ungare, până când va veni înapoi din război.
Între timp, în 1916, înainte de intrarea României în război, au fost zvonuri de pace, zvonuri de armistiţiu. Şi el a venit într-un concediu la Budapesta. Aceşti „celebri” Rudolf şi Elsa, părinţii mei, se cunoscuseră deja la Timişoara şi erau într-un oarecare flirt. Şi atunci el s-a dus s-o vadă la Budapesta. Şi, pentru că erau zvonuri de pace, s-au căsătorit. Şi aşa m-am născut eu, un an mai târziu, în 1917, la Budapesta, taică-meu fiind din nou, undeva pe front.
Eu cu mama şi cu bunica am rămas la Budapesta până în primăvara lui 1919, când ne-am reîntors la Timişoara şi taică-meu a putut să-şi reia postul de la bancă. (Când a fost desfiinţată banca?) Banca a fost desfiinţată… încă din 40, pentru că asta a fost avere evreiască. Szana a murit şi banca a fost preluată de Marmoroş Blank de la Bucureşti şi, cum Marmoroş Blank era o bancă evreiască, a fost desfiinţată şi taică-meu a rămas pe drumuri. Pe urmă, sub comunişti, a fost reangajat la Banca Naţională, dar de unde acolo fusese director peste trei secţiuni, aici a fost luat ca mic funcţionar şi a ieşit cu o pensie de mizerie.
(…) Când am avut cinci ani s-a clădit prima casă cu patru etaje la Timişoara. A fost clădirea băncii şi se chema Casa Banatului. Şi acolo jos scria „Banca Timişoarei”. Lateral, pe străduţa mică – adresa noastră era tot Piaţa Sfântu’ Gheorghe, numărul trei – acolo era poarta. Şi acolo, la etajul patru, unde camerele erau ceva mai joase, aşa cum se fac acum, erau locuinţe pentru funcţionarii băncii, care nu erau pe gratis, dar erau ceva mai ieftine. Când aveam eu cinci ani ne-am mutat. (Şi înainte unde era banca Timişoarei?) Piaţa Primăriei, adică Libertăţii, deci, într-un cap era Primăria, în celălalt cap era Comenduirea Pieţii. Şi, lângă Comenduirea Pieţii, unde locuiau toţi ofiţerii, deci, puţin înainte, cu faţa spre Piaţa Libertăţii, ultima casă din piaţă, acolo mă duceam la tata la birou în vizită şi acolo am văzut prima oară telefon. Era telefon agăţat în perete şi nu eram destul de înaltă, mi-l dădea tata şi ţipam: „Alo, alo!”
Mai târziu, când era clădirea asta nouă făcută şi tata era şeful a două sau trei secţiuni, avea câte trei telefoane pe masă şi suna unul, suna celălalt, ca la un manager modern. Din cauza asta tata n-a acceptat niciodată să ne punem telefon în casă.
In Casa Banatului de la fereastra camerei mele – una din ferestre era un fel de porte-fenetre, cum au francezii – vedeam peste toate acoperişurile din Cetate până la Pădurea Verde. Şi atuncea, nu ştiu câţi ani să fi avut, la zece, doişpe, că la treişpe nu mai eram acolo, m-am gândit la problemele noastre de azi. Zic : uite, se întinde oraşul, încă o casă, încă… şi ce-o să fie dacă oamenii se înmulţesc şi n-o să mai fie câmp şi oraşele se-ating cu alte oraşe… Iubeam aceste acoperişuri, iubeam Pădurea Verde care se vedea în depărtare.
(…) Iar la Casa Banatului, în faţa intrării băncii, la un moment dat s-a pus un ceas electric, când noi încă stăteam sus, deci în anii 20. S-a pus un ceas electric şi acolo era locul de rendez-vous. Acolo era intrarea în Bancă, iar dacă mergeai spre Poştă, spre Fabric, imediat după colţ, unde continua clădirea, în strada asta îngustă, era poarta de intrare cu lift, în casă. Şi, înainte de poartă, era o librărie mică, îngustă, care avea şi librărie de împrumut. Germană şi maghiară. Şi de-acolo am citit enorm. Mama era abonată şi lua tot ce apărea pe vremea aia, Erich Maria Remarque şi Stefan Zweig şi tot ce apărea, plus traduceri din ruseşte, Dostoievski… Plus Karl May-ul meu pe care l-am citit atunci la nouă-zece-unşpe ani, cu pasiune. Astea, toate de acolo, din librăria germană.
Mariana Şora ( n. Klein, 1917) interveivată de Smaranda Vultur la Băile Herculane în 2001. Arhiva A Treia Europa, BCUT
Poveștile Timișoarei
de Sara Postolachi, clasa a VIII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara
În inima Timișoarei, un oraș măreț îmbrăcat în straie de istorie și încărcat de povestiri îndelungate, trăia Ana, o tânără scriitoare. Ana era o apariție aparte în peisajul urban al orașului său natal. Cu părul roșcat, ondulat și strălucitor, care se unduia în valuri elegante în jurul chipului ei delicat și cu niște ochi albaștri ca cerul senin de primăvară, Ana emana o frumusețe și o grație aparte. Era o prezență blândă, dar fermecătoare, și fiecare gest al ei părea să aibă o aură de mister și inspirație. Ana locuia într-un mic apartament situat în inima vechiului centru al Timișoarei. Apartamentul ei era un colț de poveste, o lume în care realitatea și ficțiunea se împleteau într-un dans magic. Pereții erau vopsiți într-o nuanță caldă de crem, iar ferestrele mari lăsau să pătrundă lumina blândă a soarelui în fiecare dimineață. Mobila era o combinație eclectică de piese vechi și moderne, iar covorul moale de pe podea îi mângâia picioarele obosite după o zi întreagǎ de scris.
Într-un colț al camerei, se remarca un birou din lemn masiv, acoperit de caiete, hârtii și pixuri colorate. Aici, fata își petrecea ore întregi, pierdută în lumea imaginației sale, scriind și rescriind povești născute din adâncul sufletului ei. În jurul biroului, rafturi încărcate cu cărți vechi și noi, fiecare cu o poveste de spus, îi serveau drept sursă de inspirație și călăuză în călătoria ei creativă.
Pe un perete, atârna o hartă veche a Timișoarei, împodobită cu adnotări și semne care îi aminteau Anei de locurile încă neexplorate ale orașului său natal. Era o constantă sursă de inspirație pentru ea, un ,,reminder” al bogăției și diversității culturale care defineau orașul.
În fiecare dimineață, Ana își începea ziua cu o cană de ceai de mentă și o privire asupra orașului care se trezea la viață în fața ei. Ascultând sunetul clasic al clopotelor care răsunau în depărtare și mirosul îmbietor al prǎjiturilor proaspǎt coapte în piața din apropiere, se simțea inspirată sǎ își continue aventura literarǎ.
Dar nu doar locuința ei era o sursă de inspirație pentru Ana. În timpul plimbărilor prin oraș, descoperea mereu noi locuri și întâlnea oameni fascinanți care îi alimentau imaginația și pasiunea pentru scris. În fiecare colț de stradă, în fiecare cafenea sau librărie, ea găsea o nouă poveste de spus și un nou personaj de descoperit.
În ciuda faptului că Ana se născuse și crescuse în Timișoara, de obicei, sub pana ei creativǎ se nășteau povești despre locuri îndepărtate și personaje exotice. Fie cǎ era vorba despre aventuri în Statele Unite ale Americii, explorarea istoriei îndepărtate din Egipt sau întâmplări pline de mister în Japonia, Ana călătorea în lumi imaginare și neînțelese de cei din jur. Pentru ea, scrisul era o modalitate de evadare din banalul cotidian și de a explora orizonturi noi și fascinante.
Într-o zi, în timp ce era absorbită de scrierea unei povești pline de întorsǎturi de situație care se petrecea în China, cu o prințesă neînfricată în rolul principal, Ana a avut un moment de revelație. În ciuda pasiunii sale pentru aventurile exotice și lumi imaginare, a realizat că nimic nu o inspira și nu o emoționa mai mult decât orașul său de suflet, Timișoara. În mijlocul întortocheat al ideilor sale creative, a simțit cum un fir subțire de dorință se strecura, sugerându-i că ar putea să-și dedice talentul scrierii unei povești despre orașul care îi deschisese inima și mintea deopotrivă. Acest moment de conștientizare a fost ca o scânteie care i-a luminat calea și i-a confirmat că adevărata sa chemare era să împărtășească frumusețea și bogăția Timișoarei prin cuvintele sale. Așa că, hotărâtă și cu inspirație în suflet, Ana și-a luat caietul și pixul preferat și a ieșit din apartament, iar cu fiecare pas pe care îl fǎcea pe străzile familiare, simțea cum orașul îi vorbea și îi transmitea idei noi pentru o poveste. Sub lumina soarelui strǎlucitor, a străbătut cartierele îndrăgite, observând fiecare detaliu și ascultând fiecare sunet care compunea orchestra vieții urbane. Într-un parc, s-a oprit pe o bancă la umbra unui copac, lǎsându-și gândurile să zboare liber în lumea creativă a scrisului. Privind împrejur, a remarcat oamenii ce se plimbau, zâmbind și discutând în timp ce savurau frumusețea locului. Aceste momente de contemplare și conectare cu orașul ei au alimentat flacǎra pasiunii sale pentru scriere și au întărit hotărârea ei de a aduce în lumină frumusețea și povestea Timișoarei. Astfel, cu fiecare paginǎ scrisă, Ana și-a asumat misiunea de a aduce la viață orașul ei drag prin cuvinte, transmițând lumii întregi magia și farmecul pe care numai Timișoara le poate oferi.
Unul dintre locurile ei preferate era cartierul Fabric, cu străduțele sale înguste și clǎdirile impunătoare, care păreau să pǎstreze vie amintirea vremurilor apuse. Aici, Ana se plimba printre ziduri acoperite de picturi colorate, admirând arhitectura veche și simțindu-se ca și cum ar fi cǎlǎtorit în timp.
Pe lângă clădirile istorice, fata își gǎsea inspirația și în natură. În Parcul Botanic, un refugiu de liniște și frumusețe în mijlocul agitației orașului, se plimba printre alei umbroase și copaci bătrâni, ascultând ciripitul păsărilor și simțind mirosul dulce al florilor colorate.
Dar poate cea mai mare sursă de inspirație pentru Ana erau oamenii orașului. În fiecare persoanǎ pe care o întâlnea, gǎsea o poveste de spus și un univers întreg de explorat. Fie cǎ era vorba de bătrânul pe care îl întâlnea în fiecare zi, la cafeneaua din colțul străzii, și care îi povestea cu mândrie despre vremurile de demult sau de tinerii artiști care își expuneau operele în piața centralǎ, Ana găsea în fiecare zâmbet și fiecare privire o nouă sursă de inspirație.
Pe mǎsură ce înainta în scrierea poveștii sale despre Timișoara, Ana simțea cum orașul îi intră adânc în suflet și devine parte din ființa ei. În fiecare cuvânt pe care îl scria, în fiecare paginǎ pe care o completa, se simțea mai apropiată de orașul său natal și mai dornică să împărtășeascǎ frumusețea și bogăția lui cu lumea întreagǎ. Ana simțea cum își descoperǎ propria identitate și vocație ca scriitoare. În fiecare întâmplare și în fiecare personaj pe care îl crea, se regǎsea pe sine și istoria ei personală. Orașul care o văzuse crescând și care îi era atât de drag îi devenea acum sursa principală de inspirație și subiectul principal al cărții sale.
Și astfel, timpul trecea, iar cartea Anei, „Poveștile Timișoarei”, prindea contur și se împletea din poveștile și întâmplările pe care le-a trăit și le-a descoperit în orașul său drag. Fiecare personaj, fiecare loc și fiecare eveniment erau o piesă în puzzle-ul uriaș al poveștii sale, iar Ana se simțea norocoasă să poată fi martorǎ la fiecare dintre ele. În paginile cărții, Ana reușea să surprindă farmecul și magia orașului, să aducă în prim-plan povestea sa și a locurilor, care îi erau atât de familiare.
În mijlocul zilei, când soarele își atinge zenitul si umbrele se scurteazǎ pe străzile pietruite, Timișoara prinde viață într-un dans vibrant de culori și sunete. Pe bulevardele sale pline de istorie, trecătorii se îmbrățișează cu zâmbete calde și salutǎri prietenoase, în timp ce clădirile impunătoare își dezvăluie secretele arhitecturale către ochii curioși ai trecătorilor. Piețele istorice răsună de vorbe și zgomote amestecate, iar aroma tentantǎ a mâncărurilor îmbie simțurile celor înfometați. De-a lungul orașului, râul Bega curge liniștit, reflectând în apele sale de un verde smarald umbrele copacilor bătrâni și siluetele îndrăgostiților care se plimbă de mână pe malurile sale. În cartierele mai puțin cunoscute, viața pulsează într-un ritm propriu, iar poveștile tăcute ale locuitorilor se întrepătrund cu firele istoriei încă vii în zidurile vechi.
Timișoara este un oraș al contrastelor și al diversității, un loc în care fiecare colț ascunde o poveste și fiecare întâlnire poate deveni începutul unei noi aventuri. Dacă ești curios și atent, orașul ți se dezvăluie treptat, cu fiecare pas pe care îl faci în labirintul străzilor sale. Iar cartea Anei despre asta vorbea, despre nevoia de a ne opri și a privi cu mai mare atenție lumea din jur. Fie cǎ era vorba despre bătrâna vânzǎtoare de flori din piața centrală, care îi povestea cu melancolie despre vremurile de demult, sau despre pianistul din Piața Victoriei, Ana descoperea în fiecare persoanǎ și fiecare loc o poveste de spus și o lecție de învățat.și asta doar pentru că a ales să caute poveștile și frumusețea în oamenii și în locurile din jur.
Pe măsură ce scria, Ana nu putea să nu reflecteze și asupra propriei sale călǎtorii de redescoperire a orașului său drag. În fiecare pagină scrisă, în fiecare cuvânt ales cu grijă, simțea cum se conecta din ce în ce mai mult cu rădăcinile sale și cu esența a ceea ce însemna sǎ fii timișorean. Își amintea de copilăria ei petrecută în parcurile însorite ale orașului, de zilele petrecute la muzeele și teatrele locale, de serile lungi de vară petrecute pe malurile râului Bega.
Și pe măsură ce povestea își găsea conturul, Ana începea să înțeleagă că Timisoara nu era doar un simplu oraș pentru ea, ci era casa ei, locul în care se simțea în adevăratul ei element și în care găsea inspirație și alinare. Era un loc plin de istorie și cultură, dar și de oameni minunați și memorii frumoase.
La final, cartea Anei, „Poveștile Timișoarei”, a devenit mai mult decât o simplă poveste – a devenit o declarație de dragoste față de orașul natal și față de locurile și oamenii care țineau orașul viu și dădeau sens existenței sale.
