Am mers pe strada Ofcea şi am strigat celor care erau în balcoane „Români, veniţi cu noi!”,  „Şi voi sunteţi români”. Am ajuns apoi pe bulevardul V. Pârvan şi la Podul Decebal, pe străduţa care separă Parcul Poporului de Canalul Bega. Din gard până la Bega era ocupat cu manifestanţi, care se ţineau de braţ. Erau cel puţin 10 000 de manifestanţi. Când am ajuns la colţ, să o luăm pe Podul Decebal, toate luminile din zonă, din faţa şi din spatele nostru s-au stins şi am înaintat prin beznă. Unii spuneau că mergem la Consiliul Judeţean, alţii ştiau că merg la Poliţie pentru eliberarea arestaţilor din noaptea trecută, de 16 spre 17 decembrie, când au fost foarte mulţi arestaţi. Pe Podul Decebal au fost forţe de ordine: grăniceri, armata. Erau şi două tancuri şi încă o maşină militară, care blocau trecerea. Când am văzut că nu se mai putea trece am strigat din nou „Fără violenţă!”, „Soldaţi, soldaţi, pe cine apăraţi!”, „Armata e cu noi!”, dar a început să se tragă, de data asta nu cu gloanţe oarbe şi fără nici o somaţie: au tras în plin.

N-am realizat că se trage în manifestanţi până când primele zece rânduri care erau în faţă au căzut. Am rămas descoperiţi şi am văzut cum ies scântei din pietrele de pe jos şi din stâlpi.

Eram undeva pe trotuar, în dreapta, şi primul gest pe care l-am făcut a fost că am luat-o pe soţie şi am vrut să ne lipim de stâlpii de beton din gardul din dreapta, dar în momentul când ne-am îndreptat spre gard, soţia (Leontina Bânciu) a căzut, ţinându-se de braţul meu. M-am aplecat asupra ei şi am întrebat-o „Unde te-a lovit?”, iar ea mi-a zis „Nu ştiu, nu ştiu”.

Ioan Bânciu – fragment din interviul realizat de Roxana Pătraşcu la Timişoara în 1997, Arhiva Grupului de istorie orală și antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Leontina Bânciu, împușcată în decembrie 1989, a dispărut  odată cu cele 55 de victime  transportate în secret de la Spitalul Județean Timiș la crematoriul din București în noaptea de 18 spre 19 decembrie. Strada Narciselor poartă astăzi numele Leontinei Bânciu, martir al Revoluției, iar sculptorul Peter Jecza a realizat lucrarea Pietà din fața Băilor Neptun ca un omagiu adus memoriei sale.

Pe Bega : De la Podul Decebal la Podul Mihai Viteazu

Ați început povestea unui personaj, ziceați celebru, din cartierul Fabric…

… Da, era celebru în anii aceia, anii 50-60, un căruţaş, un cociș, i se spunea Mutu, chiar suferea de această dizabilitate, care executa frecvent, în toiul verii, numărul lui de mare atracție pentru toți trecătorii – copii, tineri, vârstnici – care aveau drum, erau în trecere prin acel loc. Era mereu, de dimineață până seara, un adevărat vălmășag uman pe-acolo… Mă refer, din nou, la Piața de Fân. Sau P-ța Badea Cârțan. Ei, bine, Mutu, sărea feeș de pe pod, de-aici…. De pe podul dinspre Badea Cârţan, spre Piaţa Traian. Sărea, în Bega, în cap, cu brațele înainte, întinse perfect, şi, cum spun, era un număr de mare atracţie. Erau și atunci călduri caniculare. Dar, oricum, verile erau mai sănătoase, mai suportabile decît cele de-acum. Nu era poluarea de-acum. Căldura era toridă, umblam și alergam toată ziua, desculți, noi copiii, pe asfalt, aveam tălpile bine bătătorite … E adevărat,  circulația de mașini era mult mai redusă.Și-apoi, cum zic,  eram copii, eram tineri …

Continuați despre personaj…

Da, era mut. Sigur, vorbea prin semne. Ştiu că era neamţ de origine, un neamț maghiarizat, o figură pitorească – avea o alură de viking. După niște ani, l-am comparat, imaginativ, cu celebrul Johnny Weismüller, cel din Freidorful interbelic. Îl consideram un Johnny Weismüller de Fabric, al acelei perioade a copilăriei mele. Primea, cred că-mi amintesc bine, cinci bani, uneori 10 bani, de la trecători şi, drept răsplată, ne oferea spectacolul acela pe care el îl repeta, de nu știu câte ori, pentru și spre deliciul tuturor. Și anume: saltul de pe pod, în cap, feeş, cum se spunea, atunci, cu un cuvânt unguresc. Sărea în Bega şi lumea se înghesuia acolo, fascinată, deasupra podului să vadă această probă de curaj, dar și de măiestrie, ca să-i zicem aşa. Bineînțeles, spectacolul era însoțit, non-stop, de un potop de aplauze, pe care, probail, el le percepea, fără să le audă. Şi tot el, Mutul, era un mare amator de scandenberg. De obicei îi provoca pe cei mai arătoşi, mai muşchiuloşi, pe tineri la o partidă de scandenberg. Mi-amintesc că m-a provocat şi pe mine şi culmea este c-am reuşit să-l pun la mîna stângă (râde)…

La ce vîrstă?

La… Cred că aveam, deja, vreo paișpe, cinşpe ani. Şi, bineînţeles, că eram şi eu fascinat de acele exerciții de forță …Toate generaţiile au, cum să zic eu, idoli şi au, vorbind de adolescenți, de băieţi, au hipnoza asta a forţei, a musculaturii, şi-atunci, bineînţeles că încerci să ajungi un mic personaj, un mic erou al străzii pe care locuieşti… A propos, vă spun, cam tot pe-atunci, se practica, devenise chiar o modă a vremii printre băieții de cartier, și boxul…

Unde? Pe stradă?

Nu, nu..  Sigur, şi pe stradă… Dar era deja vorba de bătaie, de ,,caft” la modul dur. Și se mai practicau halterele, sporturile astea de forţă. Sau ridicări în muşchi. Se recurgea, pentru astfel de tracțiuni, la frecventele, pe atunci, bătătoare de covoare…, pentru  că erau foarte practice pentru a-ţi etala sau cultiva, ca să zic așa, o anumită formă și forță a corpului… Era de mare efect, ca tip, ca adolescent, o astfel de demonstrație de forță, față de cei mai mici și, bineînțeles, față de admirația fetelor, a puștoaicelor din cartier. În general, se purtau maiouri mulate pe corp, care să pună în evidență forma și rotunjimea mușchilor.

(…) Existau cluburi sportive, totuşi. Exista, de exemplu, clubul ILSA, cu mai multe secții sportive … Era şi un bazin de înot, unde am învăţat să înot, la ILSA, dar şi la Bega, fără profesor şi fără antrenor, aşa cum ne învăţau cei mai mari. Ne aruncau în apă şi eventual ne legau cu sfoară sau cu ceva în genul asta, cu o funie, şi, cînd înghiţeam prea multă apă, totuşi, ne-aduceau ei cumva la suprafaţă, ne trăgeau la mal. La ILSA, exista şi o mică secţie de box unde am practicat şi eu un timp sportul cu…mănuși, dar nu prea mult, pentru că a aflat tatăl meu, un om sever, şi ştiu că mi-a interzis. Am mai continuat, pe ascuns, să mai fac antrenamente şi după aceea, dar nu foarte mult timp, pentru că nu știu să fi avut o vocaţie, necesară în acest sport, a durității, deși – mi s-a spus ‒ se pare că talent, abilități tehnice și chiar curaj aveam…  Dar mie îmi plăcea, doar aşa, ca un hobi adolescentin…  Era o seducţie a ceva care îţi trezea un fel de a te pune, cum să zic, faţă în faţă cu tine însuţi, în sensul în care ai nevoie, din cînd în cînd, să-ţi dovedeşti că poţi fi curajos, că poţi să suporţi chiar nişte lovituri fizice, fără să fii terorizat de spaimă, de frică … Pentru că există, mai ales la acei ani foarte tineri, exista și atunci, aşa, o atracţie pentru astfel de lucruri cât mai teribiliste, cât mai teribile, să le zicem așa. Există şi la copiii de astăzi, au apărut aceste sporturi dure sau de contact cum se numesc ele. La fel, mai erau cluburi şi la U.M.T., acolo la Pădurea Verde. Un club de box unde mulţi prieteni de cartier făceau box pentru ca să se poată apăra sau să poată deveni ei înșiși agresivi, la rîndul lor… Am cochetat și eu, repet, o vreme, cu antrenamentele de box …, desigur la amatori. La un moment dat, l-am avut, puțin timp, ca antrenor, dacă ţin eu bine minte, pe Ambruş Bacsi, aşa i se spunea, un antrenor cu un anume statut, și chiar renume în lumea boxului timișorean a acelor ani.. Era de vârstă mijlocie, baci era un apelativ de adresare pentru cei care totuşi aveau o vîrstă trecută de prima tinerețe… Un cuvânt, evident, tot de origine maghiară. Vreau să mai adaug neapărat că, pe atunci, Fabricul dăduse câțiva mari boxeri, de talie națională. Îmi amintesc două-trei nume: Bidl Maximilian, Pazmany, frații Picior, apoi Schubert, Șubi cum i se mai spunea, un fost coleg, mai mic, de liceu… Fusese, la un moment dat, chiar campion, dacă nu greșesc, la categoria grea.

Eugen Bunaru, născut la Timişoara în 1945 -fragmente din interviul realizat de Aurora Dumitrescu în 2004, Timişoara. Arhiva Grupului de istorie orală şi antropologie culturală, coordonat de Smaranda Vultur.

Pe malul Begăi 

Era o viaţă interesantă acolo lângă Bega,  întotdeauna s-a întâmplat ceva. Ori a scos un mort din Bega, un cadavru, ori a căzut un cal sau o vaca în apă. Ce circ a fost până le-a scos afară. Şi… o căruţă. O bivoliţă a intrat cu căruţă cu tot în apă. Vă daţi seama ce porcărie a fost până a scos-o de acolo. Vizavi era o grădină cu pomi fructiferi. Şi erau nişte vişine sau cireşe acolo şi cineva s-a dus acolo. Şi pe partea locuinţei noastre o venit un chelner de la restaurant, era mai bine îmbrăcat aşa, în negru, dar era puţin pilit. Şi ăla striga de dincolo: ” Ai nevoie de cireşe? ” ” Da, da, da! ” ” Hai până jos ” Ăsta cum era beat, a mers până jos. Aici în Fabric, ştiţi cum e malul Begheului de la Neptun încoace. Şi ăia or luat un coş cu nuiele şi era în costum de baie, o înotat cu coşul în mână până la margine. Şi ăsta, cu fracul a îngenunchiat la margine s-o ridice sus şi a căzut înăuntru (râde). Ce circ o fost, n-o ştiut să înoate şi îi era frică. Pe urmă au sărit doi, trei după el şi pe vremuri erau scările astea, la fiecare o sută de metri erau scări, până acolo l-au împins, a înghiţit apă, ce circ o fost cu ăştia. Nişte evenimente. Uite, în timpul când erau ruşii aicea, am venit acasă mai târziu : era periculos în vremea aceea. “Davai ceas !“şi altele.. Şi lângă noi era o stradă care venea dinspre Turnul de apă către Bega. Şi noi am stat aproape, la colţ. Şi când ajung la uşă, aud că vine un jeep aşa american cu ruşi. Şi erau patru ruşi, ăia n-au ştiut că acolo-i Bega. Şi direct, direct, au crezut că… Dincolo era strada în continuare, dar pod nu era. Şi au ajuns la margine şi tocmai era o movilă uşoară, automobilul o sărit aşa sus şi direct în Bega, cu patru ruşi. S-au scufundat, o dispărut automobilul…. A fost anunţat comandamentul…

Frederic König, născut în 1910 la Timișoara – fragment din interviul realizat de Aurora Dumitrescu la Timișoara în 1998, publicat în Smaranda Vultur ( coord.) Lumi în destine, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000 .