Bulevardul Mihai Viteazu
Podul Mitropolit Andrei Șaguna, numit odinioară Podul Episcopilor, a fost dat în folosință în anul 1913.
Încă din perioada anterioară revoluției de la 1848/1849 aici exista un pod de lemn, care a fost întărit și reparat în repetate rânduri. În 1911, în cadrul unui program mai amplu al municipalității timișorene de amenajare a unor poduri noi, a fost luată hotărârea de a se înlocui vechiul pod de lemn cu un pod modern.
Pentru realizarea proiectelor de arhitectură ale podului a fost contactat arhitectul Gerster Kálman din Budapesta, efectuarea proiectului tehnic al podului revenindu-i lui Lád Karoly, inginer la oficiul ingineresc din orașul de pe Bega. Lățimea proiectată a căii pe pod era de 10 metri, o valoare considerată foarte mare pentru nevoile acelor vremuri. Cu excepția unor mici sincope, datorate condițiilor meteo deseori nefavorabile în anul 1912, lucrările au decurs bine, astfel că începând cu data de 24 noiembrie 1913 podul a fost dat în folosință pentru circulația vehiculelor, după ce fusese deschis, cu puțin timp înainte, pentru circulația pietonilor. Odată cu deschiderea noului pod au început lucrările de demontare ale vechiului pod, ultimul pod de lemn și în același timp unul dintre cele mai vechi din Timișoara.
Conform intențiilor inițiale podul urma să se inspire din celebrul pod Carol din Praga și să aibe la cele două capete câte două statui, care să reprezinte patru episcopi de seamă ai diecezei romano-catolice de Cenad: Sf Gerhard, primul episcop al Episcopiei Cenadului, Iosif Lonovics, Alexandru Dessewffy şi Ladislau Koszeghy.
Izbucnirea primului război mondial a zădărnicit însă realizarea acestui plan. În a doua jumătate a secolului al XX-lea a existat intenția lărgirii podului, însă nici acest plan nu s-a concretizat. Podul, care conform expertizelor din anii ’70 ai secolului trecut ale podurilor peste Bega, prezenta cea mai bună viabilitate și rezistență, continuă să servească și în prezent scopului său inițial.
Bibliografie:
Jancsó Árpád, Istoricul podurilor din Timișoara, Editura Mirton, Timișoara, 2001.
Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris
Stația 16 Podul episcopilor/ Podul Mitropolit Andrei Șaguna
1 aprilie 2008. Ca într-o glumă de întâi aprilie, m-am trezit dimineața obsedată de litera K. Am descoperit că atunci când vrei, poți lega toate lucrurile sub semnul unei singure litere. Oricare ar fi ea. K e o literă mai puțin obișnuită pentru români, dar tocmai de aceea suficient de provocatoare ca să te împingă înspre o zonă labirintică, văluroasă, greu de definit. Pierdută cumva în ceţurile altor limbi. M-am lăsat ispitită, ştiind că este plăcut din când în când să nu fii sigur de ceea ce spui, să nu delimitezi clar conceptele, să te supui printr-un concept fuzzy unei aventuri riscante sau chiar păguboase. Speram să descopăr ceva nou în acest teritoriu, să dau peste o poezie a necunoscutului unde mai degrabă simţi decât gândeşti. În cel mai rău caz, îmi spuneam, misterul literei K mă va arunca în zonele Europei Centrale și mă va face să evoluez precum „călătorul mental” al lui William Blake: să devin prin căutare din ce în ce mai neştiutoare şi, astfel, supusă unei perpetue întineriri.
Rezultatul gândurilor mele a fost însă, din păcate, clar și bine delimitat geografic. N-am știut să mă pierd în cețuri și am rămas cantonată doar în cele două orașe ale bunicilor mei: Jimbolia şi Lugoj. Nu pare să existe nimic pentru mine dincolo de ele. Spre deosebire de Lugojul românesc, Jimbolia are mai multe nume ‒ Hatzfeld / Zsombolya / Žombolia ‒ şi îmi amintește de străzile copilăriei mele timișorene, unde mă plimbam cu bunica Netti sau mama obișnuite să converseze cu cei pe care îi întâlneau în trei limbi şi să accepte tolerant opinii, etnii şi religii diferite. În Jimbolia, litera K se leagă de străbunicul Karl Diel și de primarul Kaba Gabor, cel care m-a ajutat să-i organizez străbunicului o casă memorială. Asemenea literei buclucașe care te aruncă într-o Europă Centrală, și muzeul a fost conceput să ilustreze felul în care a trăit o familie central europeană în Jimbolia secolului trecut. De aceea am aşezat în vitrine cărţile de vizită ale străbunicului în patru limbi, certificatele de elevă ale mamei mele, care a urmat la Notre Dame şcoala germană, maghiară şi română, precum şi fotografii unde este îmbrăcată în costum tirolez, şvăbesc, maghiar și românesc. Am ales acte de naştere, botez sau deces în mai multe limbi, declaraţiile de naţionalitate maghiară sau română ale unor germani care, ajunși pe aceste meleaguri, au trebuit să-şi mute identitatea dintr-o etnie într-alta în funcţie de cum se mutau graniţele peste Jimbolia. O făceau însă cu seninătate şi fără orgolii, trecând de la Karl la Károly sau Carol ca şi cum nu ar fi fost vorba despre ei, ci despre o zonă ce trebuia cartografiată modest şi prietenos. Iar litera inițială putea fi înlocuită cu oricare alta fără nici o problemă.
Dar cum a ajuns ajunge litera K la Lugoj? Simplu. Ieri a fost invitat acolo Kurtág Gyorgy, pentru a fi onorat cu titlul de cetăţean de onoare al orașului în care s-a născut, dar și cu cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Impus ca artist în Ungaria şi Franţa prin compoziţii care au modernizat şi simplificat limbajul muzical, legându-l, în acelaşi timp, și de literatură, compozitorul Kurtág este și el un central european care unește, prin viața și opera lui, estul Europei de vest. Festivităţile oficiale de la Lugoj au cuprins şi un moment emoţionant pentru mine, atunci când mi-a predat compoziţia Colindă-baladă, op. 46, dedicată memoriei unchiului meu Felician Brînzeu, profesorul său de română la liceul „Coriolan Brediceanu”. Mi-a mărturisit că acest unchi l-a impresionat aşa de mult ca dascăl, prin dragostea lui faţă de limba română şi faţă de muzică, încât l-a folosit ca model pentru tot restul vieţii sale. Așa a reușit să nu îmbătrânească niciodată. Iubind arta şi făcând cadou celorlalţi părți din simţirea lui, a alunecat mereu înapoi înspre tinereţe și s-a situat, pe bună dreptate, alături de Kafka, Kerényi, Kiš, Klimt, Koestler, Kokoschka, Konrád, Kundera şi Kusniewicz. Ar putea-o face și cei ce se numesc Karl. Doar că inițiala prenumelui, dacă rămâne ea singură, nu este nicidecum suficientă…
