Scroll Top
Șirul palatelor din Piața Victoriei au fost construite se află pe fosta Esplanada din jurul cetății
Șirul palatelor din Piața Victoriei
Șirul palatelor din Piața Victoriei

Șirul palatelor din Piața Victoriei au fost construite în zona extra muros a cartierului Cetate, care se află pe fosta Esplanada, câmpia lată de 948 metri (500 stânjeni) din jurul cetății, pe care era interzis a se construi.

Șirul palatelor din Piața Victoriei au fost construite în zona extra muros a cartierului Cetate, care se află pe fosta Esplanada, câmpia lată de 948 metri (500 stânjeni) din jurul cetății, pe care era interzis a se construi. În anul 1868 Esplanada din jurul cetății a fost redusă de la 948 metri la 569 metri (300 stânjeni).
În anul 1892 este anulat caracterul de fortăreață militară al cetății și începe demolarea fortificațiilor (după 1899). În Planul general de dezvoltare a orașului din anii 1893-1895, elaborat de arhitectul Lajos Ybl și inginerul Aladar Kovács Sebestyén, era prevăzută construirea unui bulevard cu dimensiunile actualei piețe.
Frontonul de vest al Pieței Victoriei este mobilat cu clădiri monumentale între Operă și catedrala mitropolitană ortodoxă română. Acest fronton cuprinde palatele: palatul companiei Weisz (arhitect Adalbert Szladek, comanditar dr. Frigyes Hajdu, clădire racordată la canalizare în 19 octombrie 1926 și la rețeaua de apă în 4 noiembrie 1926), palatul Lloyd (sediul rectoratului Universității Politehnica, Piața Victorei nr. 2, arhitect Lipót Baumhorn, constructor Arnold Merbl, autorizația de construire din 29 august 1910, inaugurarea clădirii în 29 septembrie 1912), palatul Ernö Neuhausz (arhitect László Székely, autorizația de construire 26 octombrie 1910), palatul Arnold Merbl ( arhitect și constructor Arnold Merbl, autorizația de construire 8 martie 1911), palatul György Dauerbach (str. Dr. N. Paulescu nr. 1 – str. J.W.Goethe nr. 2, arhitect László Székely, autorizația de construire 12 iulie 1911), palatul Lajos Hilt (Piața Victoriei nr. 6, arhitect László Székely, autorizația de construire 2 decembrie 1911, terminarea lucrărilor în 1913) și palatul Széchenyi (Piața Victoriei nr. 8, comanditar Antal Vogel, arhitect László Székely, autorizația de construire 26 octombrie 1911, terminarea lucrărilor în 1913).
Frontonul de est cuprinde palatul Jakab Löffler (Piața Victoriei nr. 1, arhitect Henrik Telkes, autorizația de construire 18 martie 1912, lucrările terminate 1 mai 1913) și Palatul Casei de Comerț și Industrie (Piața Victoriei nr. 3, arhitect László Székely, clădirea racordată la aprovizionarea cu apă în 13 martie 1925 și la canalizare în 27 noiembrie 1925), alături de blocuri de locuințe ridicate în perioada 1961-1963.
Fronturile construite ale clădirilor din partea vestică a pieței aparțin aparțin stilului anilor 1900 (Secession).
Dinspre Operă spre Catedrală promenada din dreapta se numește Corso, iar cea din stânga Surogat. Cele două capete de perspectivă, Teatrul municipal şi Catedrala Mitropolitană, închid compoziţional, pe laturile nord şi sud, Piaţa Victoriei şi zona sa de promenadă, generând un spaţiu urban rafinat şi echilibrat.
Sculptura Lupoaica cu gemenii Romulus și Remus, aflată pe un pilon cu înălțimea de 5 metri, este o replică a operei Lupa Capitolina oferită Timișoarei de orașul Roma în anul 1926. Fântâna cu pești a fost construită după al Doilea Război Mondial, în anul 1957.

Bibliografie:

  1. Mihai Opriș, Mihai Botescu – Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Video

Șirul palatelor din Piața Victoriei

Video

Monumentul „Crucificare” 3D

Robert Șerban

porumbeii mănâncă tencuiala

strigă un domn cu părul alb

și-ntinde bastonul spre palatul descărnat

 

întoarcem capul deodată

nu vedem decât cuiburi goale de rândunici

sus

la streșini

și un geam deschis

prin care a ieșit ca o limbă

draperia

 

bătrânul bate furios din picior

se dezechilibrează și cade

 

noi ne luăm zborul

care-n-cotro

iunie 2022

„Timişoara cu «Corso»-ul tixit… […]

Timişoara cu străzile ei largi, curate, bine pavate, luminoase şi neisprăvite, pe alocurea închise între firme pretenţioase, şi vitrine largi, câteodată cochet împestriţate… Timişoara cu magazinele-i «zarva» după şase seara, cu tramvaiele cuminţi, lustruite, şi adesea incomode sau prea aglomerate, cu înfăţişarea-i petecită de oraş «a la mode», închipuieşte în inima Banatului o hartă desenată de un geograf cu «lapsus»-uri în memorie… […]

Coşurile fabricilor cu siluetele lor elegante, din care azi nu mai iese decît rar cîte un firicel de fum, care parodiază… viaţa… se zice, altădată intensă… podurile ce leagă cele cinci orăşele… «Lloyd», «Palace», «Loffler», «Ferdinand» şi un tribunal înfipt pe patru străzi, cu peste 200 de camere şi 13 coridoare… Climă indulgentă […].

Iată o Timişoară cu aspecte exotice pentru călătorul din «regat», pe care oraşul cu înfăţişarea de «operă» a unui inginer îl izbeşte imediat.

Viaţa de stradă…” (Camil Petrescu, Trei primăveri, Timișoara, Editura Facla, 1975, p. 148-149)

 

(…) Mai târziu, când am crescut, era o librărie de carte foarte bună, librăria „Niculescu”, vizavi de librăria „Eminescu” de astăzi ( înlocuită azi de Librăria Cărtureşti n.n.) la parterul Palatului Löffler, cam pe unde-i agenţia CEC, de la McDonalds spre Catedrală.

(…) Erau apoi magazinele Meinl, o reţea în toată ţara, filiale ale unei firme germane, unde mirosea teribil de bine a cafea. Se găsea unul pe Corso, unde-i acum galeria „Helios” şi gelateria de lângă ea.

Radu Ciobanu ( n 1935), intervievat  de Simona Adam în 2002 la Deva. Arhiva A Treia Europa, BCUT.

Două persoane venite din colțuri diferite și „regăsite-n” Timișoara.

Cu teamă de nou, emoții profunde, anxietate și timiditate, așa avea să înceapă primul an de facultate pentru noi. Știam din prima că suntem mai diferite, ne-ar fi fost greu să ne integrăm de n-am fi găsit curajul să ne vorbim. Dar, Piața Victoriei avea să ne apropie, acolo avea să se lege prietenia dintre noi. Eram în semestrul I din primul an de facultate, un proiect pe care-l aveam de realizat pentru un examen ne-a făcut să ne cunoaștem și, totodată, să ne „pierdem” prin Timișoara. Era un proiect în care trebuia să realizăm un videoclip de promovare al Timișoarei. Dat fiind faptul că nu cunoșteam niciuna dintre noi orașul, am decis să mergem și să filmăm diferite cadre din Piața Victoriei, dar și din alte zone apropiate pe care le-am descoperit în acea zi. Primul cadru pe care l-am filmat avea să pună în prim plan Catedrala și porumbeii ce zburau în tandem. Atenția ne-a fost atrasă de culoarul umbrelelor colorate, ce ne-a condus spre Piața Libertății.

După ce am reușit să obținem destul material pentru proiectul nostru, am ales să ne oprim la Symphony Cafe, acolo unde avea să discutăm despre cum vom monta cadrele pe care le-am realizat. Firește că discuția a degenerat și am uitat complet de proiect, iar Symphony Cafe a devenit locul în care începeau serile de vineri și diminețile de sâmbătă. În Piața Victoriei avea să ne întâlnim de fiecare dată să ne bem cafeaua înainte de a merge la cursuri. Acolo s-a consolidat prietenia noastră, într-o primăvară.

Elena R & Christine G, Studente UPT, 2023

 

Micii exploratori ai Timișoarei

de Camelia-Diana Șomai, clasa a VII-a
Liceul Teoretic ”Grigore Moisil” Timișoara

Era o zi fantastic de însorită. Cerul era de un albastru cristalin, soarele o nestemată și norii albicioși, parcă din vată de zahăr. Era deosebit de cald și plăcut în același timp. O vreme perfectă pentru începutul unor noi aventuri. Zburam agale cu vântul primăvăratic suflându-mi din față, bucurându-ne de razele blânde ale soarelui. Călare pe porumbeii noștri credincioși, vegheam asupra lumii de jos. O mare de case, acoperișuri, despărțite de străzi șerpuite și întortocheate, pe care vâjâiau dintr-un sens în altul, o multitudine de mașini, motoare, tramvaie și autobuze.
La marginea orașului, se întindeau coline și câmpuri verzi și strălucitoare. Priveliștea era fantastică,  desprinsă parcă dintr-un basm, dar, cam gălăgioasă pentru gustul meu.
– Aaa! Să mă prezint, cred că nu mă cunoașteți! Eu sunt Ziva! Micuțul de lângă mine este Niyol, neobrăzatul de frate-meu! Suntem doi omuleți minusculi, călare pe porumbei. Noi provenim de foarte departe și am venit cu misiunea de a-i găsi și studia pe oameni.
Aceasta era prima noastră misiune și acum zburăm ușor către orașul pe care trebuia să îl vizităm.
Totul a fost lapte și miere până când vântul a început să se întețească. Am zburat bine câțiva metri, apoi porumbeii au început să încetinească. Vântul nu cruța și sufla și mai tare, și mai tare. Pentru niște omuleți de zece centimetri, nici atât, de dimensiunea unui chibrit, a părut că a început o adevărată furtună, nu o simplă  pală de vânt.
Nu după mult timp, vântul l-a aruncat jos de pe porumbel pe Niyol. M-am ținut și mai strâns de porumbelul meu, dar vântul a continuat și mi-am luat și eu zborul spre ,,lumea de jos”. Am început să strigăm, văzând cum picam în gol și cum ne apropiam tot mai mult de marea de case de sub noi.
Înarmați fiind cu toate cele trebuincioase, pentru o aventură, ne-am păstrat cumpătul și ducându-ne mâinile la ghiozdanele din spate și apoi trăgând, ne-am desfăcut parașutele. Am fost aruncați în sus, dar ne-am recăpătat echilibrul și am plutit ușor spre sol.
Niyol care încă cobora în gol înaintea mea,  a trecut la mustață de statuia unei lupoaice. Sub ea se găseau doi pui de om, toți trei aflați pe o placă de piatră, cocoțată pe o coloană de vreo cincisprezece metri, poate chiar mai mult. Oricât s-a străduit, fratele meu a alunecat chiar pe lângă ea, aterizând la picioarele soclului.
Eu, puțin mai grea ca el, mi-am stabilit mai bine locul de aterizare și am ajuns pe capul lupoaicei. M-am uitat în jos și inima mi s-a făcut cât un purice văzându-mi fratele. Vântul încă bătea și a vrut să mă arunce de pe lupoaică. M-am prins de gâtul ei și m-am menținut acolo, iar apoi, mai mult sau mai puțin disperată, m-am avântat vitejește după fratele meu.
L-am văzut pe Niyol ridicându-se buimăcit și  pierzându-se printre flori. Am aterizat și eu și am început să-l caut. După ce ne-am regăsit, ne-am uitat în jur. Ne aflam într-o piață uriașă și  foarte aglomerată. Am ieșit din spațiul floral și am ajuns pe niște dale de piatră. În fața noastră se regăsea o clădire superbă și foarte sofisticată, cu turle. Mi-am scos harta și m-am uitat pe ea.
Catedrala din fața noastră era aidoma cu cea de pe harta. Acum știam unde ne aflam. Eram în Piața Victoriei, în centrul Timișoarei! Partea bună: am ajuns la destinația noastră. Partea proastă … rămâne de văzut!
Am pornit tiptil și cu inima bătând gata să ne spargă pieptul. Trebuia cu tot dinadinsul să ne găsim porumbeii. Am mers, încercând să nu fim călcați de oameni, striviți de roțile bicicletelor și să nu ne rătăcim. Am ajuns acum, cu greu, în fața unei alte construcții semețe. A fost în spatele nostru când ne uitam la catedrală și acum era chiar în fața noastră, albă ca spuma laptelui, minunata Operă.
Frumos peisaj, frumoasă experiență, dar acum nu mai băgam deloc în seama toate astea. Doream numai să ne găsim porumbeii. Ghinionul nostru a fost, că am văzut cum aterizau zeci, dacă nu, sute de porumbei. Niyol aproape a izbucnit în lacrimi și mi-a spus în continuu că am ajuns din lac în puț și că avea să fie și mai rău.
Am mijit ochii către oceanul de pene și capete. Nimic. Să știți, un zburător adevărat își cunoaște pasărea foarte bine! Dar am văzut, nu departe de noi, o masă, din mijlocul căreia se înălța un stâlp dubios, de metal și care se sfărșea cu un cerc de pânză mărginit la capete de dantele. Am pornit în fugă spre masă, pentru a mă urca pe ea, apoi pentru a escalada stâlpul și a ajunge în vârf, să văd mai bine de sus. Doream să ne găsim porumbeii și apoi să ne continuăm misiunea de explorare.
Nu erau oameni la masă, așa că am reușit să ne cățărăm, cu chiu cu vai, pe scaune și apoi să sărim și să ajungem pe masă. Era o masă mare, care putea fi ocupată de mai mulți oameni și erau mai multe umbrele. Pe masă erau multe farfurii, căni și pahare. Niyol s-a apucat să cerceteze tot și a urcat pe marginea unei căni, dar, din neatenție, s-a împiedicat și a căzut  în ea. A ieșit de acolo plin de stropi crem-maronii și cremă albă în păr. Aromă de cafea, lapte și vanilie, semn că a aterizat într-un cappuccino. Mai că mă tăvăleam pe jos de râs, deși lui nu i se părea deloc nostim. Am început să escaladăm stâlpul zărit mai devreme, cățărându-ne pe un fir gros, care ne putea susține. Niyol primul și eu pe urmă, ca să îl pot împinge, în caz că ar fi alunecat și ar fi căzut. Nu aveam nicio protecție și nu îmi doream să aterizez și eu în ceva, că Niyol devenise și extrem de lipicios.
Am ajuns în vârful unei umbrele. De acolo, am privit piața plină de păsări.
– Uite-i! mi-a strigat Niyol arătând către cei doi porumbei cu șa în spate.
Erau desigur în cel mai rău loc posibil. Pe un ceas, cocoțat pe un stâlp negru, chiar în fața unei mici fântâni. În fântână, ca la ei acasă se scăldau alți porumbei.
Deodată, când credeam chiar că puteam să ne tragem suflul, umbrela a început să se strângă, micșorându-se treptat, dar, pentru noi destul de rapid.
Mi-au luat-o picioarele înainte.
– Ziva! mi-a strigat Niyol, prinzându-mă de mână. Umbrela s-a strâns și am picat amândoi pe taburetul unui scaun.
Nu aveam nimic rupt și am scăpat teferi și de data asta. Dar nu am avut timp să ne dezmeticim de-a binelea după șoc, că un om a tras scaunul și a vrut să se așeze peste noi. Am mai scos un țipăt și am sărit jos. Iar acum, eram pe ceva moale. M-am răsucit și m-am îngropat într-o blană maronie, mătăsoasă. Niyol m-a scos afară și apoi am realizat că eram pe spinarea unei pisici! Aceasta s-a trezit, s-a zgâlțâit și ne-a aruncat jos. Ne-a privit apoi, cât de pirpirei eram cu ochii ei în care parcă ardea jăratec. S-a ridicat și a început să se lingă pe bot cu poftă. Capul ei s-a unduit și a început să se apropie de noi. Am înghițit în sec, apoi m-am întors pe călcâie și am zbughit-o. Eu și Niyol am fugit de rupeam pământul în urma noastră. Pisica, cu blană înfoiată și coada cât o matură, venea după noi! Am fugit până în mijlocul pieței, apoi am obosit. Ne-am oprit puțin, dar pisica și-a făcut apariția, alungând toți porumbeii. M-am uitat la ai noștri care din fericire au rămas pe loc.
Pisica a întins laba după noi. Am început iar să alergăm. M-am uitat la stâlp și mi-a venit o idee. Am atras pisica spre mine și l-am lăsat pe Niyol în spate.
Am schimbat direcția, alergând mai tare ca niciodată și când eram la doar doi, trei centimetri de stâlp am sărit pe el, m-am întors cu fața la cer și am făcut o tumbă. Pisica nu a văzut stâlpul și în mare viteză, nu a apucat să frâneze. S-a lovit cu capul de stâlp și apoi a căzut în fântână.  Am râs și m-am îndepărtat.
În urma impactului porumbeii noștri și-au luat zborul și au aterizat jos, la un metru de noi. Eu și Niyol nu ne mai încăpeam în piele de bucurie. În doi timpi și trei mișcări, am ajuns lângă porumbei, am sărit pe ei, am tras de ham și ne-am înălțat spre înaltul cerului. Pisica a ieșit din fântână și ne-a privit acum mârâind și sâsâind, din mijlocul pieței.
Ajunși iarăși printre acoperișuri și nori, am răsuflat ușurați, apoi am început să râdem.
– Acum, hai să mergem!
– De fapt, să zburăm! a zis Niyol, zâmbind.
Am coborât iar, acum după voia noastră, și am zburat pe deasupra unui râu lung și destul de lat, care se numea Bega. Urma să mai cercetăm acel oraș, plin de aventuri și peripeții, căci treaba noastră, a omuleților minusculi, nu se încheie niciodată și nici farmecul acestui oraș nu se lăsa descifrat cu una cu două.

 

Nu pot să cred. Suntem în Timișoara

de Daria Orbulescu, clasa a X-a
Liceul Teoretic ,,Nikolaus Lenau” din Timișoara

 

Ajuns de puțin timp în acest oraș, am văzut afișe cu evenimentele lunii, dar nu știam cu ce ocazie se organizează. Oamenii purtau poșete cu anul 2023, zero-ul fiind ilustrat printr-un soare aflat peste restul numerelor. Era devreme, prea devreme. Am lăsat gara în spatele meu, m-am urcat într-un taxi și am ajuns la hotelul la care eram cazat. Acesta se află în centrul orașului, purtându-i numele. Nu știam ce s-a întâmplat cu orașul în care m-am născut. Nu mai fusesem în acesta de mai mult de 70 de ani. Cele două clădiri pe care mi le aminteam erau gara și opera. Petrecusem mult timp în ele, fiind amator de operă și operetă, iar tatăl meu era controlor de tren, însă acestea nu au evoluat prea mult. Trenurile erau vechi și atunci când eram copil, dar acum sunt mai potrivite pentru un muzeu, iar gara care era acum mulți ani o spectaculoasă frumusețe, stătea acoperită de pânză, iar eu nu îmi mai puteam aminti nimic din orașul meu natal.

Cine ești tu, Timișoara? Ce s-a întâmplat cu liniștea pe care o aveai în trecut? Nici nu te mai recunosc. Cetățenii tăi nu mai știu faimoasa melodie Pheonix care îți poartă numele, dar lumea s-a schimbat și odată cu ea s-au schimbat și oamenii. Am aruncat o ultimă privire în centrul orașului, fără să observ vreun tramvai care obișnuia să treacă pe Corso. Oamenii stăteau în clădirile, care nu pot să nu observ cât de frumos sunt renovate, își beau liniștiți cafeaua, uitând de tradiții și de cultură. Dar nu mai voiam să comentez. Până la urmă trecuseră mulți ani de când nu am mai fost aici. Am așteptat un tramvai. Doream sa mă întorc la gară. Era modern și foarte liber. Mi-am amintit de vremurile în care oamenii se urcau pe tramvaie ca să ajungă la muncă și stăteau chiar pe scări, la cât de aglomerate erau. M-am așezat lângă o doamnă mai în vârstă, foarte elegantă care flutura un evantai.

  • Vă simțiți bine? mă intreabă ea cu ochii dulci și dornici să mă ajute.

Dacă mă simt bine? Aș fi vrut să îi spun că nu, că am străbătut mult drum pentru a ajunge aici, în acest oraș, orașul meu natal și atunci când l-am văzut atât de schimbat, m-am întristat. Dacă mă simt bine? Ce întrebare!

– Da, mă simt bine, sunt doar puțin dezamăgit și trebuie să prind un tren, îi răspund eu în cele din urmă. Femeia s-a uitat la mine, m-a privit în ochi și a spus:

– Dacă nu vă supărați, ce anume vă dezamăgește și spre ce destinație călătoriți?

– Nu mai călătoresc nicăieri, ci mă întorc acasă, în Viena. Uitați, eu m-am născut aici, în cartierul Fabric, chiar în Palatul Ștefania. Înainte să plec, aș fi vrut să văd cum arată clădirea în care am crescut, însă nu mai am mari speranțe.

– Doriți să plecați? Ați venit demult?

Mi-am dat seama că nu îi spusesem doamnei contextul, însă nu avem chef de vorbă.

– Nu, am ajuns tocmai acum câteva ore.

– Oh, dar nici nu ați apucat să vizitați mare lucru, eu zic să mai petreceți puțin timp. Poate ajungeți să stați chiar și la concertul de astăzi seară, dacă vă interesează.

– Nu vreau să mai vizitez nimic, consider că am văzut destul și nu sunt interesat de noile trupe muzicale. Femeia a observat dezinteresul meu și m-a lăsat puțin în pace, dar nu a rezistat prea mult.

– Ați spus că nu mai aveți mari speranțe, îmi pare rău că intervin, dar de ce?

Nu mai aveam altă opțiune. Dacă nu îi spun, nu o să se oprească. Eu sunt un bărbat emotiv și cu o fire nervoasă. Deja aveam nervii la pământ, dar i-am explicat totul. Femeia s-a uitat la mine uimită și mi-a spus că nu am niciun drept să insult orașul. Poate că nu am venit eu de mult timp aici, dar totul se schimbă, iar schimbarea Timișoarei este una bună. Doar nu o să rămână totul ca acum 50 de ani. Acestea au fost vorbele ei. Nu puteam să o contrazic, deși aș fi vrut să o fac. Îmi doream foarte mult să îi pot spune ceva, dar m-am abținut. Avea dreptate, dar eu nu voiam să accept.

Mi-a propus să merg cu ea la un film. Nu a vrut să îmi spună ce film o să vizionăm, dar totuși am acceptat. Eram pregătit să spun ,,Nu știu de ce încercați să vă băgați în viața mea, însă vă propun să renunțați, nu sunt interesat de niciun film”. În loc să spun asta, am acceptat invitația doamnei.

Am coborât din tramvai lângă Piața Libertății. M-am plimbat cu această doamnă prin Piața Operei, ajungând la Cinema Timiș și nu peste mult timp a început proiecția. Era un film ,,Harta Secretă”. Un fel de ghid al Timișoarei, care avea legătură cu cafeaua. Nu mai văzusem niciodată un astfel de film și lucrul care m-a impresionat cel mai tare a fost faptul că după terminarea filmului, oamenii nu s-au ridicat pentru plecare. Eu am fost singurul care s-a ridicat în picioare. Am văzut privirile oamneilor îndreptându-se spre mine. Femeia m-a tras de mâneca ponosită a cămășii și a spus :

– Nu s-a terminat încă. Ai răbdare.

M-am așezat, iar după puțin timp a pășit o doamnă modernă, îmbujorată, primită de o mulțime de aplauze. Mi-am dat seama că filmul era urmat de o discuție. După discuția cu acea doamnă, m-am ridicat, am aplaudat, i-am mulțumit femeii pentru invitație și am ieșit din sală.

– Încă mai e acolo, spune ea. Cine ? Voiam să intreb, dar nu am am făcut-o.

– Încă mai e acolo, spune ea încă o dată, de parcă nu aș fi auzit-o. El. Și arată spre un bărbat neîngrijit, slăbănog, nebărbierit și palid, care stătea pe o bancă în fața cinema-ului.

– Mi se pare că mă urmărește. I-am spus să se liniștească, că mă duce eu să verific. Chiar dacă nu a vrut inițial să mă lase să plec, eu tot m-am dus. Am început să mă plimb. Înțelegeți cum mă simțeam ? Eu voiam să plec chiar ca să nu mai văd orașul, iar acum eram nevoit să o fac, ca să aflu ce e cu acel om.

Imediat după ce am făcut primii pași, s-a ridicat și el de pe bancă. Era la cam 20 de metri de mine, însă îmi era imposibil să scap de gândul că sunt urmărit, dar totuși trebuie să mă port normal. Am trecut de Piața Victoriei, am ajuns pe o stradă cu umbreluțe și apoi la Teatrul German. M-am uitat la afișele cu spectacolele care vor urma și m-am plimbat prin Piața Unirii. Era mult mai frumoasă și îngrijită decât a fost vreodată. Am simțit nevoia să beau o cafea, dar nu pentru că eram obosit și aveam nevoie de energie, ci pentru că eu consideram cafeaua un mod de a privi ziua în alt fel. În apropierea mea era o cafenea mică, am comandat și necunoscutul a fost următorul client. Nu voiam să mă uit la el, să fac contact vizual, pentru că putea îndrăzni să vorbească cu mine. Dar de ce ar face-o? De ce vine după mine ? Poate că de fapt nu o urmărește pe femeia din tramvai, ci pe mine, deși nu am mai fost în Timișoara de când eram doar un copil și nu cred că mă mai cunoaște cineva. Mi-am luat cafeaua și m-am așezat pe una dintre băncile piațetei. Mă durea piciorul și șoldul. Până la urmă sunt bătrân. Nici nu ar trebui să mai călătoresc la vârsta asta, iar să spionez oameni în nici într-un caz. Liniște. Apoi am văzut niște picioare lângă mine. M-a apucat o amețeală crâncenă. Parcă tremuram de frică și îmi auzeam dinții clănțănind. Mai arunc o privire, observând că erau foarte îngălbeniți și aproape fără culoare.

– Ce vrei? îl întreb eu. Nu mai suportam să îl văd acolo fără să spună nimic.

– Fiule, vreau să vorbesc cu tine. Și-a scos ceva din buzunar. Era portofelul său. Maro, rupt și învechit. Nu voia să îl schimbe, pentru că acela îi purtase probabil noroc în viață. A scos o fotografie mică, ca cea de la buletin, dar nu era completă. Era ruptă. Mi-a dat-o în mână ca să mă uit la ea, apoi mi-am amintit și parcă mi-am văzut tot trecutul trecând prin fața ochilor mei. Din buzunar, am scos și eu un portofel la fel de vechi și de ponosit ca al omului din fața mea. I-am spus necunoscut, dar nu mai era așa. Din portofel am scos continuarea pozei. Rămase aproape fără culoare. Am unit cele două bucățele de pergament, formând un întreg. Se vedeau două fețe tinere. Le-am recunoscut imediat. Apoi mi-am dat seama cine e omul pe care l-a considerat necunoscut atât de mult timp. Era prietenul meu din copilărie. Cel cu care îmi petreceam timpul. Mergeam la spectacole împreună, la operă, la festivaluri și la concerte, fiind amândoi mari fani Phoenix. Mi-am amintit ce frumoasă a fost viața mea și cum fără această vizită nu l-aș fi revăzut niciodată. L-am îmbrățișat și am simțit o lacrimă căzând pe obraz. Am ieșit din îmbrățișare. Era sărată.

– Ai aceleași obiceiuri, spune el. Încă îți mai înghiți lacrimile. Am râs și l-am strâns și din nou în brațe.

-Cum de ai aflat? întreb eu. Mi-a povestit de faptul că știa că urmează să vin și femeia cu care am fost la film era de fapt soția lui. Totul era un fel de plan, iar el mă cunoaște, așa că știa că urma să îl spionez.

– Îmi pare rău că nu îți place orașul, îmi spune el. Dar totul se schimbă. Așa și noi. Ai văzut ? Nici nu m-ai mai recunoscut. Ști cum e: ,,Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat. Anii au trecut în zbor și lumea le-a uitat.” Am zâmbit. Știam că prietenul meu a îmbătrânit și așa eram și eu, însă era același om cu aceleași vorbe recitate din melodii Phoenix, aceeași minte ageră și același suflet bun. Deodată mi-am dat seama că Timișoara a avut parte de o schimbare extraordinară și că nu trebuia să o subestimez. Mi-am dat seama ce frumos e orașul și cât de minunat l-au făcut anii care au trecut. Zâmbind, i-am spus prietenului meu:

– Nu pot să cred. Suntem în Timișoara. În orașu-n care ne-am născut, în vremuri ce-au trecut. Mulțumesc că m-ai găsit și că mi-ai amintit de acele vremuri pe care nu le voi uita niciodată. Mulțumesc.

Timișoara e orașul copilăriei mele, orașul care va rămâne mereu în inima mea, indiferent cum va arăta. Toate drumurile duc la Roma și cândva înapoi la Timișoara.

360
Panorama
Română