Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 3 Șirul palatelor din piața Al. Mocioni

4 iulie 1937. Mama are șaptesprezece ani. Se pregătește să plece la Innsbruck, să-și petreacă vacanțele la bunica ei. Împachetează. Va lua toate rochițele făcute de doamna Traxel: cea de in, cu flori mărunte albastre, cea de catifea roșie și cea neagră de mătase, pentru ocazii mai deosebite. Nu va uita nici pantalonii albi, o noutate de care este foarte încântată. Bunicul nu vrea să o lase să umble în pantaloni, e prea extravagantă așa, dar mama nu-l ascultă. Se simte bine în ei, e liberă să se miște în voie, iar pe munte sunt foarte comozi.

Bunica mamei locuiește pe strada Meran, la numărul 4. E chiar în centrul orașului. Dedesubt stă Tante Mizzi și vărul Helmuth. E întotdeauna invitată și ea la cafea, la ora 5, și abia așteaptă să coboare un etaj până la ei. Atunci vin mai mulți prieteni de-ai lui Helmuth și prin ei cunoaște toată lumea bună din oraș. De Paști, a vrut să o întâlnească Fritz, un tânăr firav și vorbăreț. A invitat-o la plimbare și după aceea a dispărut brusc, oprit, spune el, de bunicul lui la fabrică. Au avut noi probleme de producție. Din martie, de când Austria a fost anexată Germaniei, nu mai fac doar podoabe, ci au început să producă lentile pentru binocluri, lunete și lupe. Totul pentru Wehrmacht, totul pentru război.

Fritz va veni și azi la ora cinci. Bunica o îndeamnă să fie drăguță cu el, doar se cunoaște cu toată familia lui. Mama nu prea are chef de Fritz, îi place mai mult Manfred, fratele lui, dar Manfred are deja o iubită. Totuși, bea repede cafeaua și îi face pe plac bunicii, pornind alături de Fritz prin oraș. Astăzi, tânărul nu face altceva decât să îi vorbească despre bunicul lui, un simplu ucenic din Boemia obsedat de strălucirea sticlei. În tinerețe a stat toată ziua în atelier, gândindu-se cum să șlefuiască mai ușor pietrele. Când a găsit o metodă nouă, a patentat-o și a putut să devină independent. A pornit-o prin imperiu să caute apele care i-ar putea asigura energia necesară unei fabrici și s-a așezat la Wattens, lângă Innsbruck.

„Pietrele strălucesc ca ochii fetelor îndrăgostite”, îi șoptește Fritz mamei, „iar fetele îndrăgostite devin neveste bune, nu-i așa?” „Nicidecum”, îi răspunde mama, „ochii fetelor îndrăgostite lucesc ca briliantele, nu ca sticla colorată.” De aceea, își spune ea în gând, n-a purtat niciodată brățara primită de la Fritz. Zace și acum neatinsă într-un sipet acasă, la Timișoara, prea se vede că este din sticlă. Și de aceea nici nu se va mărita cu el. Să fie toată viața înconjurată doar de sclavii sticlei colorate? „O piatră veritabilă, oricât de mică”, continuă mama cu voce tare, „este mai frumoasă decât cele mai năstrușnice pietre sintetice.” „Nu ai dreptate”, o contrazice Fritz, „multe, multe pietre strălucitoare dau iluzia astrelor de pe cer și femeile vor să se înconjoare cu ele, să simtă că pot zbura printre stele. Nu poți să o faci cu briliantele, e prea scump…” Asta e atracția pe care mizează bunicul lui Fritz, iar nepotul e de acord cu el, îi place filozofia bătrânului și crede în adevărul ei. Le va aduce cu siguranță mulți bani. Ceea ce nu-i place însă este floarea de colț aleasă ca logo pentru bijuteriile lor. Când bunicul nu se va mai opune, el, Fritz, va schimba floarea de colț cu o lebădă albă. Gingașă, mlădioasă și cu gâtul lung, ca prima literă din numele lor, Swarovski…