Made in neo-baroque Secession and Eclectic styles
The range of palaces in Mocioni square

Piața Alexandru Mocioni este traversată în diagonală de bulevardul 16 Decembrie 1989, care împarte astfel piața în două părți distincte, cele două având forme și suprafețe inegale. Partea de sud-est a pieței Mocioni, având formă trapezoidală și fiind organizată inițial ca scuar urban, se află din punct de vedere administrativ în componența cartierului Elisabetin și s-a numit Piaţa Josif, iar ulterior Asănești. În anul 1894, municipalitatea a intrat în posesia terenului fostei esplanade, dar încercările inițiale de-a vinde noile parcele nu au dat rezultatele scontate. Abia în anul 1901 au fost construite imobile și pe frontul de sud al pieței, amplasament aparținând cartierului Elisabetin.

În piața Mocioni, la nr. 3, șirul impozantelor clădiri ridicate la începutul sec. XX debutează cu Palatul Dauerbach, imobil construit în anul 1901, în decurs de nouă luni de zile. Clădire cu trei niveluri, construită in stil eclectic, palatul Dauerbach deschide, de la est la vest, șirul palatelor din piața Mocioni. Printre elementele decorative cele mai importante sunt medalioanele încadrate de frunze de acant de sub aticul din zona centrală și din margini, cornișa cu redani, ghirlandele decorative de sub ferestrele de la etajul al doilea și ferestrele cu ancadramente puternic profilate cu motive în stucatură.

Urmează casa arhitectului Karl Hart, imobil amplasat în piaţa Mocioni, la nr. 4, construit în anul 1901 în doar cinci luni şi jumătate, de arhitectul cu acelaşi nume. Palatul se numără printre puţinele clădiri în stil eclectic cu influențe neobaroce (în zona timpanelor din partea superioară a clădirii, decorația de deasupra accesului pe balcon) și neoclasice (modilion sub cornișă, ancadramentele ferestrelor de la etajul al doilea) realizate în Timişoara după anul 1900. La ora actuală fațada palatului se află într-o avansată stare de degradare. Deasupra ferestrei centrale de la etaj se poate observa un blazon decorativ cu monograma ”KH”, reprezentând inițialele arhitectului și totodată proprietarului clădirii.

Palatul următor, de la nr. 5, este casa Jakob Fischer, proiectată de arhitectul Gabor Fodor şi construită în anul 1910, în decurs de șapte luni de zile. Aparține stilului Secession și se evidențiază prin ancadramentele ferestrelor etajului al doilea și măștile feminine de pe fațada principală.

În aceeaşi piaţă Mocioni, la nr. 6, colţ cu strada I. Heliade Rădulescu, se află cele trei palate alipite ale lui Béla Fiatska, construite în anii 1910-1911. Ansamblul arhitectonic a fost proiectat cu câte două etaje pentru fiecare palat, ferestrele celor trei imobile reprezentând elementul comun al acestora. Dispuse la aceeaşi înălţime, ferestrele se diferențiază prin decorul ancadramentelor, oferind astfel fațadelor un aspect diferit, deşi toate se încadrează în acelaşi stil Secession.

 

Bibliography::

  1. http://www.timisoara-info.ro/ro/atracii-turistice/cartiere-istorice/iosefin/obiective/178-palatele-piata-mocioni.html site accessed on March 15, 2020 .
  2. https://www.pressalert.ro/2014/05/timisoara-uitata-casele-vechi-din-elisabetin-intre-ruine-si-bijuterii/ site accessed on March 15, 2020 .
  3. https://heritageoftimisoara.ro/cladiri/Elisabetin/adresa/Alexandru+Mocioni/4 site accessed on March 15, 2020 .
  4. https://www.turdearhitectura.ro/ro/blog/pia-mocioni/ site accessed on March 15, 2020 .
Video
The range of palaces in Mocioni square

Pia Brînzeu, Family Journal, Manuscript

Stop 3: The row of palaces in Al. Mocioni Square

July 4, 1937 Mother is seventeen years old. She’s getting ready to go to Innsbruck, to spend her holidays at her grandmother’s. She’s packing. She will take all the little dresses made by Mrs. Traxel: the linen dress with tiny blue flowers, the red velvet dress and the black silk dress, for special occasions. She won’t forget the white trousers, a novelty which she is very fond of. Grandfather would not let her wear trousers, she looks too extravagant in them, but Mother won’t listen to him. She feels good in those trousers, she is free to move as she likes, and they are very comfortable when hiking on the mountains.

My mother’s grandmother lives on Meran Street, at number 4. It’s right in the city centre. Tante Mizzi and cousin Helmuth live on the floor underneath. At five o’clock, mother is always invited to coffee, and cannot wait to go downstairs to see them. Several of Helmuth’s friends come usually and through them she gets to know the upper class in the city. At Easter, Fritz, a fragile, talkative young man, wanted to meet her. He invited her out for a walk and then he suddenly disappeared, claiming he’d been called by his grandfather to the factory. They had manufacturing problems again. Since March, when Austria was annexed to Germany, they have been making not only jewelleries, but also lenses for binoculars, telescopes and magnifying glasses. All for the Wehrmacht, all for the war.

Fritz will also come at five o’clock. Grandmother urges her to be nice to him, since she knows his entire family. Mother doesn’t really like Fritz, she’s more into Manfred, his brother, but Manfred already has a sweetheart. Still, she drinks her coffee fast and pleases her grandma, joining Fritz for a walk through the city. The only thing the young man seems to be doing today is talk about his grandfather, a simple apprentice from Bohemia, obsessed with the shining of glass. When he was young, he used to spend his entire day in his workshop, thinking about how to polish the stones more easily. When he found a new method, he patented it and thus he could become independent. He began his journey around the empire to search for waters which would provide him with the necessary energy for a factory and settled in Wattens, near Innsbruck.

“Glass stones shine like the eyes of girls who are in love”, Fritz whispers to my mother, “and girls who are in love become good wives, don’t they?” “Not at all”, my mother replies, “the eyes of girls who are in love shine like diamonds, not like beads of coloured glass.” That’s why, she says to herself, she never wore the bracelet she got from Fritz. It lies untouched in a jewellery box back home, in Timişoara; it’s too obvious that it is made of glass. And that’s the very reason why she would not marry him. Why would she want to be surrounded all her life by people enslaved to coloured glass? “A genuine precious stone, no matter how small”, my mother continues out loud, “is more beautiful than the fanciest synthetic stones.” “You’re wrong,” Fritz contradicts her, “many, many shiny stones create the illusion of stars in the sky and women love to be surrounded by them, to feel like they can fly among the stars. You can’t do that with diamonds, it’s too expensive...” That’s the temptation that Fritz’s grandfather relies on, and his grandson agrees with him, he likes the old man’s philosophy and believes in it. It will certainly bring them a lot of money. What he doesn’t like is the edelweiss flower chosen as a logo for their jewelleries. When grandfather can’t oppose him anymore, Fritz will replace the edelweiss with a white swan. Delicate, graceful and with a long neck, just like the first letter of their family name, Swarovski...

360
Panorama

Leave a comment

English