Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

Stația 11 Localul Sari Neni

20 februarie 1932. Bunica Netti priveşte soarele pe geam cum topeşte încet, încet zăpada aşezată ca o cuşmă de blană  peste balustrada lată a  balconului. În curte, ghioceii străpung zăpada cu fruntea lor firavă, întinzându-se numeroşi sub nucul lipsit încă de frunze.

Pe neaşteptate, bunica zăreşte o umbră. Umbra creşte, răsfrântă peste zăpadă, şi bunica înţelege repede cine vine. E iar doamna aceea îmblănită, cu pas tânăr şi hotărât, care se îndreaptă spre cabinetul de consultaţii al bunicului, aşa cum a făcut-o şi alaltăieri, şi acum cinci zile, şi acum două săptămâni.

Bunica e neliniştită. Ştie că pacienta nu are nici o boală. Pretinde doar că şi-a descoperit o broască în pântec şi că bunicul trebuie neapărat să i-o scoată. Broasca nu poate fi lăsată acolo, a explicat bolnava, s-ar putea înmulţi pe neaşteptate şi ar complica foarte mult tranzitul intestinal, o eventuală sarcină şi tot ce se mai întâmplă pe acolo, prin corp. Bunicul însă nu vrea să-i facă pe plac. De aceea, femeia revine des, prea des după părerea bunicii, supărată că Lajos n-a reuşit până acuma să-i scoată „broasca” din burtă şi ideea din cap.

Bunica e sigură că broasca e doar un pretext. Pacienta s-a îndrăgostit de bunicul, aşa cum se întâmplă des cu pacientele lui, care fac un transfer de afecţiune de la soţ la medic. Aşa a pățit şi bunica, în urmă cu peste un deceniu, căci bunicul e un bărbat frumos, are vorba lină, iar degetele îi sunt calde şi ferme când palpează stomacul.

Ceea ce mai ştie bunica este că tânăra nu poartă haine sub blană. Când îşi scoate mantoul, rămâne goală, în picioare, ca o Veneră modernă, şi frumuseţea ei nu se poate să nu-l tulbure pe bunicul.

Cu ochii pierduţi în zăpada moale şi pe jumătate scursă deja în pământ, bunica se frământă din nou: oare n-ar trebui să fie şi ea mai îndrăzneaţă? N-ar fi bine, poate, să îi servească cina bunicului doar în dessous-uri? Sau să danseze goală prin dormitor, înainte de culcare? Dar, dacă va începe să facă lucruri ce „nu se cuvin”, nu se va întâmpla oare nimica rău? Nu va descoperi şi ea vreo broască sau vreo altă dihanie ciudată cuibărită  pe neaşteptate în pântecul sau în mintea ei?

La Lugoj, bunica cealaltă, doamna preoteasă, e şi ea neliniştită. Nicolae i-a povestit că, fiind la Bucureşti şi terminând într-o după-amiază adoraţia în biserica „Sf. Iosif”, o domnişorică oarecare, după ce mai întâi a îngenunchiat în biserică şi l-a salutat în timp ce ea însăşi era în adoraţie, s-a aruncat apoi la picioarele lui şi i-a cerut să-i dea nişte bani de pomană. Avea nevoie de ei pentru a se întoarce chipurile acasă, la Roşiorii de Vede. Bunicul i-a dat 20 de lei, dar domnişoara nu s-a declarat mulţumită, a cerut să-i mai dea încă 40, chinuindu-se să plângă, dar fără să poată stoarce măcar o singură lacrimă adevărată. Zicea că nu are nici un ajutor şi că ar fi fericită să îi dea bunicului prilejul să se mai întâlnească o dată, să-i expună pe larg dificultăţile ei financiare. Dacă are timp, bunicul este invitat să vină seara, după ora 8, s-o caute în casa de pe bulevardul Carol, la numărul 48. „Trecând eu pe bulevardul Carol pentru a-l vizita pe dr. Iulian Lupu”, menţionează bunicul în jurnalul său, „am găsit la nr. 48 Direcţia Generală a Poliţiei, iar în clădirea anexă, la nr. 50, o mică adunare de prostituate!… Iată în ce fel îndrăzneala prostituatelor a pătruns chiar şi în biserică!”