Scroll Top
S-a aflat în epicentrul manifestațiilor anticomuniste ale studenților de la Timișoara din anul 1956
Cantina Politehnicii
Cantina Politehnicii

Bulevardul Victor Babeș nr.10

Cantina Politehnicii s-a aflat în epicentrul manifestațiilor anticomuniste ale studenților de la Timișoara din anul 1956.

“Şcoala Politehnică” se înființează în 1920 în Timişoara. Este un moment fundamental pentru evoluţia oraşului, care dobândeşte o nouă funcţiune cu acest prilej, cea de centru universitar. Realizarea complexului Institutului Politehnic, situat pe B-dul Mihai Viteazul, începe în 1922. Un prim plan este făcut de arhitectul Emil Rüster (Berlin, februarie 1922). Proiectul clădirilor actuale va fi realizat de arhitectul Duiliu Marcu, care constată că “lucrările erau începute, fundaţiile terminate şi o parte de zidărie executată”. Arhitectul este secondat de inginerul Jenő Klein, antreprenorul “Telek Bank”şi  tehnicianul Oskar Flander.

Schema iniţială a lui Duiliu Marcu includea un pavilion destinat rectoratului, un pavilion de electrotehnică, unul de mecanică, un grup social, unul administrativ (director) şi unul dedicat corpului profesoral. Fiecare pavilion era dispus în jurul unei curţi interioare, secţiunile fiind în mod concomitent independente şi interconectate. În propunerea iniţială a arhitectului, grupul social includea 4 cămine studenţeşti cu  250 de paturi, cu magazine la parter şi un pavilion principal. Cantina făcea parte din pavilionul principal care conţinea încăperile clubului  pentru 1000 de studenţi cu săli de tenis de masă, bibliotecă, sală de lectură, săli de desen şi muzică, cabinet medical etc.

În  final au fost executate doar pavilionul de mecanică, un cămin studenţesc şi clădirea cantinei, nerespectându-se nici măcar planul de plantare propus de autor. Atât cantina cât şi celelalte două edificii sunt realizate în stil neoromânesc cu influenţe Art-Deco. Faţadele sunt executate cu parament de cărămidă aparentă şi elemente de similipiatră.

Reverberațiile revoluției anticomuniste din 1956 din Ungaria s-au făcut simțite în același an la Timișoara. În acest context, Cantina Politehnicii s-a aflat în epicentrul manifestațiilor anticomuniste ale studenților de la Timișoara din anul 1956.

Astfel, în data de 30 octombrie 1956 mai multe grupuri de studenți s-au îndreptat spre Facultatea de Mecanică. Datorită faptului că amfiteatrele și coridoarele facultății s-au dovedit a fi neîncăpătoare, locația aleasă pentru această întrunire a fost cantina Institutului Politehnic. Conform situației consemnate de autoritățile comuniste ale vremii la adunare au participat peste jumătate din cei 4.287 studenți ai centrului universitar timișorean. În cadrul acestei întruniri au luat cuvântul mai mulți studenți, care au prezentat revendicările în fața autorităților comuniste locale. Acestea surprindeau dificultățile cu care se confrunta populația și caracterul antinațional al regimului de ocupație sovietică. Revendicările au fost sintetizate în cadrul unui Memoriu, prezentat cu această ocazie.

Măsurile de reprimare ale mișcării studențești nu s-au lăsat așteptate. În timpul desfășurării acestei întruniri, trupele de Securitate și Miliție au înconjurat zona, izolând participanții la întrunire de restul orașului. În seara aceleiași zile au fost arestați principalii organizatori ai mișcării studențești, măsură urmată de razii și percheziții pe străzile orașului, care au continuat pe parcursul întregii nopți. Au fost arestați peste 800 de studenți, dintre aceștia 29, care erau considerați organizatorii evenimentelor, fiind condamnați la o pedeapsă cumulată de 79 de ani de închisoare.

Mișcarea anticomunistă a studenților de la Timișoara rămâne una dintre principalele mișcări de acest fel din perioada comunistă.

 

Bibliografie

1. Ioan Munteanu, Manifestația anticomunistă a studenților de la Timișoara din octombrie 1956. Semnificația politică națională în Analele Sighet 8, Anii 1954-1960. Fluxurile și refluxurile stalinismului, Fundația Academia Civică, 2000.
2. Duiliu Marcu, Arhitectura 1912-1960, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1960
3. Mihai Opriş, Mihai Botescu, Arhitectura Istorică din Timişoara, ed. Tempus, Timişoara, 2014

Video
Cantina Politehnicii

Fragment din interviul inginerului Ioan Ciolac despre evenimentele din 1956 de la Timişoara, realizat de Adrian Onica în februarie 2005 (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara. Coordonatoare Smaranda Vultur)

Momentul Manifestărilor studențești „Timișoara – octombrie 1956” este consemnat și în Memorialul de la Sighet unde se regăsește lista tuturor celor care au fost întemnițați: https://www.memorialsighet.ro/heinrich-drobny-4/

 

Generaţia lui 1956

 (…) În 1956 polonezii încep demonstraţii masive în primăvară,  contra situaţiei de la ei. Mişcările au început în Polonia şi au fost atât de puternice că l-au cărat pe Constantin Rokosovski, mareşal rus, înapoi, acasă la el.

Ungurii în luna octombrie au început aceste mişcări. De la nişte demonstraţii s-a ajuns la revoltă armată contra lui Racoczi. Aceste lucruri, noi le auzeam pentru că noi în timpul războiului ascultam „Vocea Americii” şi BBC[1]. Ulterior a apărut „Europa Liberă”, cam bruiată. Staţia asta mare de antenă radio care a fost recent demontată, construită în 1948, a fost făcută cu caracter strategic pentru un eventual război cu sârbii, pentru bruiaj şi diverse interceptări. Ungurii au început această revoltă pe care noi o comentam la facultate. Şi au început nişte discuţii.

Din anul nostru V de la Mecanică, cu alţii în cămin, sub impulsul dat de Baghiu Aurel, dublat de Teodor Stanca[2] şi de Caius Muţiu[3], care erau colegi cu mine, au început nişte discuţii. Ele erau legate şi de situaţia lipsei burselor, situaţia grea a ţăranilor. Aceste frământări au ajuns la urechile autorităţilor care au vrut să vadă şi să testeze şi pulsul populaţiei. Şi ne-am trezit într-o zi de sâmbătă, pe la sfârşitul lui octombrie că suntem toţi luaţi şi duşi în nişte săli de clasă şi vin la noi să ne lămurească trei distinse cadre universitare comuniste, foarte convinse de justeţea cauzei, de ce se întâmplă în Ungaria. La această discuţie, care a avut loc în faimoasa sală 23, de la etajul I de la Mecanică, Baghiu Aurel[4] s-a sculat şi-a început să-i contreze, cu bursele, cu „supiştii”, cu situaţia grea a ţăranilor, cu o serie de chestiuni de ordin social, nu politic.(…) La chestiunea asta s-a hotărât ca ministrul adjunct Drăgulescu, care fusese înainte decan la Chimie şi era pe post de ministru adjunct, să vină şi să aibă o discuţie cu studenţii. Discuţia din marţea următoare – ştiu că n-am mai plecat de la cursuri –  a luat aşa o amploare… A început în sala 15, a trebuit apoi să fie mutată în Cantină pentru că studenţii veneau cu zecile. S-au adunat în cantină sute de studenţi la această discuţie cu Drăgulescu, la care a participat şi un activist cu rang de ministru, Lupu. Se pare că şi Verdeţ a fost pe aici. Au fost trimişi ca să vadă care-i situaţia la Timişoara. Discuţia a luat forme din ce în ce mai categorice, studenţii huiduiau. Eu eram mai în fundul sălii şi am vrut să iau şi eu cuvântul. Norocul a făcut ca de fiecare dată când am vrut să zic ceva, au început alţii mai tare înainte şi nu m-am mai auzit. S-a cerut printre altele şi ieşirea trupelor ruseşti din ţară, ceea ce a fost considerat o crimă. Şapte ani ( de închisoare – n. n.) i-au dat la acela care-a avut aceste lucru. Această şedinţă s-a terminat cu o propunere : să mergem la partid cu nişte solicitări. Nimeni n-a vrut să facă nici revoltă, nici să răstoarne guvernul, totul urma să se rezume la o moţiune depusă la partid cu nişte solicitări din partea studenţilor. Când s-a redactat această moţiune, pe lângă conducătorii de la noi din an care, ulterior, au fost toţi identificaţi şi au fost închişi, exmatriculaţi, a mai intrat în discuţie unul Păuna Aurelian, care a venit de prin Argeş când eu eram în clasa a unsprezecea. Are şi el o carte scrisă de când a fost închis[5]. (…). A făcut şi el facultatea de construcţii. A venit de prin Argeş, de unde probabil a fugit, că părinţii săi erau chiaburi. El şi cu Holender[6] s-au găsit mari organizatori, să ducă moţiunea asta la partid. Astea au fost motivele pentru care şi Holender a fost după aia exmatriculat. Eu i-am spus lui Holender: „Tu ai avut o şansă că te-au exmatriculat, că rămâneai un prăpădit de inginer aici”. Eu mă cunosc bine cu Holender, el era mare druker[7] la CFR, eu la Poli şi ne mai fitileam reciproc. Atunci Holender după exmatriculare a zis : „hai să mă angajez la Operă”. La început a fost la cor şi după aia a luat nişte roluri în operetă, ştiu că a jucat şi în „Liliacul”. A jucat rolul principal în „Liliacul”. (…). El a rămas ataşat de Timişoara. Şi aşa s-a reprofilat şi a ajuns să fie numit director al Operei din Viena, unde s-a descurcat foarte bine.

Când am ieşit din sala de la Mecanică am avut inspiraţia să nu mă duc direct acasă. Dacă m-aş fi dus direct acasă pe actuala Madgearu, fosta Domniţa Bălaşa, pe atunci era Griviţa, aş fi fost arestat. Pentru că noi când am ieşit, am rămas surprinşi că pe pod erau unităţi militare, era plin de formaţii de luptă prin spatele cantinei. Eu am venit prin centru pe-aici, am stat de vorbă în centru cu unii cunoscuţi – printre care şi Costică Jude, fostul handbalist şi antrenor de handbal de la Poli – care m-au întrebat ce s-a întâmplat şi după aia m-am dus acasă. Şi-aşa am scăpat de arestare.

A doua zi dimineaţa când m-am dus la şcoală era soldatul în faţa porţii. Ştiu că profesorul Bakony era să-şi înghită trabucul şi-i tot înjura pe ungureşte, că nu-l lăsa să intre în şcoală. Şcolile erau închise. Au fost dimineaţa nişte demonstraţii pe-aici pe la liceul de fete, i-a evacuat pe toţi din oraş începând de noaptea din căminul de la Mecanică şi după aia pe medicinişti şi pe fete. I-a dus pe toţi studenţii în cazărmile de la Becicherecul Mic, unde au fost supuşi unui interogatoriu securistic. Şedinţa a fost marţi. Miercuri şi joi n-am mai intrat în şcoală. Ştiu că Bakony pe la ora 12 a venit şi-a intrat şi le-a zis: „Mergeţi la dracu cu prostiile voastre, eu am de lucru”.

Vineri s-a întâmplat o chestie crucială în desfăşurarea evenimentelor, a venit Murgulescu, Ministrul Învăţământului. Şi întrebarea a fost: „Cine v-a dat voie să închideţi şcolile? Mâine toţi studenţii să fie la cursuri.” Ştiu că sâmbătă am fost la cursuri. Murgulescu a fost informat de Drăgulescu, amândoi erau foşti comunişti. Au fost cunoscuţi de-ai lui tata, că erau studenţi la Cluj când era şi tata student. Ei au ştiut care a fost situaţia şi ce s-a cerut şi prezentându-i lui Dej au aplanat gravitatea faptelor. Pe de altă parte şi regimul comunist din România nu a avut interes să spună: „Uită-te domnule şi în România ce revolte au fost.” Foştii mei colegi au primit maxim opt ani, deşi au fost ameninţaţi la un moment dat cu moartea. Chestiunea era mult mai gravă, că era pe undeva o acţiune împotriva statului comunist. Era o acţiune „împotriva ordinii sociale”, cum spuneau ei. Când nu puteai să spui nimic de rău noi am contestat nişte lucruri acolo, nişte chestiuni de bază, inclusiv colectivizarea în sistemul social de atunci. Ulterior Tocaci, fostul meu coleg de liceu şi alţii, pentru lucruri mult mai mici, au primit condamnări mult mai mari la Bucureşti. Am avut colegi, de exemplu Muţiu, l-am întâlnit în 1964 la mare, a venit şi el săracu după ce l-au ţinut opt ani. Pe el l-au ţinut cel mai mult, că el a fost mai refractar la regimul penitenciar. Au făcut ani mulţi toţi. Ca ulterior să li se dea dreptul să-şi termine facultatea, să fie repuşi în drepturi, vorba unui fost coleg de-al meu: „Tot ce-am cerut noi atunci s-a aplicat ulterior”. Dar au fost consideraţi „duşmani ai poporului”. Eu am scăpat ca prin urechile acului, deşi dacă mai stăteam puţin acolo mă luau de la Mecanică. Asta a fost şansa mea, că ulterior la Cadre[8] te întreba: „Ce legătură ai avut cu 1956?” După ce am terminat facultatea au căutat câteva catedre să mă reţină ca asistent, dar nu li s-a dat voie, că era directiva clară ca toţi cei care am fost în seria respectivă să fim îndepărtaţi din facultate, să nu avem contact cu studenţii. Ulterior s-a revenit.

 

[1] Posturi străine interzise în acea perioadă în România. Ascultarea lor putea fi pedepsită cu închisoarea.
[2] Vezi interviul din Mihaela Sitariu, Oaza de libertate : Timişoara,  30 octombrie 1956, Polirom, Iaşi, 2004.vezi şi  https://www.memorialsighet.ro/teodor-stanca/
[5] Implicat direct în mişcările studenţeşti de la Timişoara din  toamna lui 1956, Aurelian Păuna a ajuns de pe băncile Politehnicii la care era atunci student,  direct în închisoare. Drumul parcurs din beciurile Securităţii din Timişoara la închisoarea din  Gherla în urma unui surogat de proces şi apoi anii de domiciliu obligatoriu la Lăteşti ( Bărăgan) reprezintă substanţa relatărilor din  Colonii penitenciare ( Editura Koinonia, Cluj, 2004).
[6] Ioan Holender, directorul Operei din Viena., timişorean de origine.
[7] Suporter.
[8] Servicul personal la care se afla « dosarul de cadre » al fiecărui angajat, pe baza căruia se făceau angajările sau excluderile dintr-o instituţie. A avea « o pată la dosar » de tipul participării la evenimente ca cele din 1956 putea antrena supravegherea pe termen lung şi un motiv pentru a nu primi un loc de muncă.

 

Pavel Biederman (n.1935, Lugoj) intervievat de Roxana Onica, Lugoj, 2001. (Colecţia de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran” din Timişoara. Coordonatoare, selecţie şi redactare Smaranda Vultur)

Cum a fost studenţia în Timişoara ?

 

Atmosfera studenţească în anii ’53 – ‘58 a fost excepţională, ani de studenţie cu devotament din partea profesorilor şi a studenţilor pentru că toţi au venit ca să înveţe, să realizeze ceva în viaţă. Facultatea de mecanică, a fost una de excepţie, atunci recunoscută în Europa, chiar şi diplomele acestei facultăţi sunt recunoscute în Franţa. Au fost profesori de excepţie recunoscuţi internaţional, cum a fost profesorul doctor Andronescu, profesorul Alaci, profesorul Ion Vlădea. Foarte mulţi profesori de o probitate profesională excepţională. Viaţa studenţească în acea perioadă în Timişoara era modestă, sărăcăcioasă. Majoritatea studenţilor mâncau la cantina facultăţii, iar alimentaţia era foarte slabă. Activităţile în afara facultăţii erau de bun simţ, un cinematograf, o petrecere la Casa studenţească, la cantina studenţească. Majoritatea studenţilor trăiau în cămine, 90 la sută, în afară de cei care locuiau în Timişoara. Era o viaţă plăcută cu toate că erau puţine cămine. Nici nu erau aşa mulţi studenţi pe atuncea. În ’53 -’58 au fost în cadrul Institutului Politehnic 5 facultăţi: mecanică, material rulant, chimie, construcţii şi electrotehnică.

În total erau 560 de studenţi la aceste facultăţi ale Institutului politehnic. Sigur că, în perioada facultăţii, evenimentul deosebit a fost mişcarea studenţească din 1956, când a fost şi Revoluţia din Ungaria, care a influenţat mult spiritul studenţilor din Timişoara. Din această cauză s-au făcut şi demonstraţii. Au fost şi consecinţe, se ştie că foarte mulţi studenţi au fost închişi, exmatriculaţi în ’56, chiar colegi de-ai mei şi prieteni, cum e cazul inginerului Drobny Heinrich, care a făcut 8 ani de puşcărie pentru că a luat parte la organizarea mişcărilor studenţeşti şi pentru că a pus nişte întrebări asupra relaţiilor internaţionale şi a condiţiilor din România. A fost condamnat la 8 ani, iar după ce a făcut aceşti 8 ani, a terminat facultatea cu brio. Era un student de excepţie şi a mai lucrat în România până în 1997. A fost şi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, după 1990.

 

Pia Brînzeu, Jurnal de familie, manuscris

 

Stația 12 Cantina Politehnicii

 

20 septembrie 1994. Sunt singură în bucătărie. Sârguincioasă, mă pregătesc să gătesc ceva. Nu am nici o idee în cap şi mă reped la cartea de bucate a Sandei Marin. O iau în mână şi mă sperii de cât de urâtă a devenit. E unsă, pătată, fără cotor. Ferfeniţită de vreo douăzeci şi cinci de ani, de când o folosesc… Brusc realizez că o carte de bucate nu este doar o  colecţie  de reţete, instrucţiuni şi informaţii despre prepararea  şi servirea bucatelor. Nu  e doar o cronică a unei arte ale cărei capodopere ar putea fi altfel pierdute, deşi Huou, maestrul chinez de la curtea imperială a lui Kublai Khan, sublinia  şi el, cu mai  mult de şapte secole în urmă, utilitatea a unei astfel de colecţii în a oferi informaţii despre viaţa culinară şi casnică a unei societăţi.

Uit de prânz, chiar cu riscul de a lăsa copiii nemâncaţi. Iau în mână cărţile de bucate ale mamei, bunicii şi străbunicii mele şi îmi dau seama ce multe lucruri spun ele, dincolo de gastronomie, despre felul cum au trăit patru generaţii dintr-o familie bănăţeană sau central-europeană, cum ne place nouă să spunem.

Cartea străbunicii mele, Aloysia Katharina Cecilia Gombocz Bazer de Rogacz, este precum numele ei. O carte opulentă, cu copertă Art Nouveau, decorată luxos: Süddeutsche Küche, publicată de Katharina Prato în 1903. Reţetele germane au ingrediente bogate: câte cincisprezece ouă, jumătate de kilogram de făină sau de zahăr. Alături, în caietul ei, reţetele sunt scrise în germană, maghiară şi franceză, frumos caligrafiate, urmate de poeme în cele trei limbi. Străbunica nu gătea niciodată pentru că avea angajaţi în gospodărie şi, pentru ea, a scrie o reţetă nu era un exerciţiu gastronomic, ci unul intelectual, fie că era vorba despre Dobos torta, Moor im Hemd, Gateau Bretagne, Hollandaise, Sonkas pudding, Barna leves, Paprika csirke sau Schinkenomlette!  Tacâmurile de argint cu care se serveau aceste mâncăruri aveau monograme, ca şi şerveţelele de damast…

Bunica adusese cu ea o carte de reţete austriacă, Die Österreichische Küche, scrisă de o celebritate vieneză, Marie von Rokitansky. Ediţia a 13-a din 1923 are cam multe sosuri, dar e mai cumpătată în cantităţi. Generaţia bunicii trecuse deja prin primul război mondial şi ştia  ce înseamnă lipsurile…

Mama avea tot o carte germană, dar a anilor treizeci, cu ilustraţii Art Déco şi poze colorate, iar caietul ei de reţete este frumos învelit şi organizat cu multă disciplină, pe feluri numerotate… Cea mai mare suferinţă a mamei a fost când ne-am mutat cu prânzul din sufragerie în bucătărie şi am înlocuit şerveţelele de damast cu cele de hârtie. O lume a apus atunci pentru ea, o lume în care rangurile nu mai contau, iar noi ajunseserăm să mâncăm, din comoditate, acolo unde înainte mâncau doar slugile…

Eu urmez, a patra la rând, şi ilustrez ceea ce a însemnat odinioară comunismul, iar acum postmodernismul globalizator, când, vorba lui Malcolm Bradbury, King Lear a fost înlocuit de King Kong şi Macbeth de McDonald’s. Caietul meu arată la fel de deplorabil ca şi cartea Sandei Marin, pentru că eu chiar sunt implicată în procesul de producţie şi, fiindcă sunt mereu grăbită să termin totul la timp, nu prea am grijă de el. Reţetele din tinereţe sunt prăjituri cu câte un ou sau simulacre imaginate de minţile inventive ale celor care trecuseră şi prin cel de-al doilea război mondial, şi prin restrângerile ceauşiste (reţetă de icre false, de pildă, cu griş şi maioneză). Acum am în cămară un stoc de supe la pachet pentru cazurile de urgenţă, o sumedenie de reţete vegetariene (care în opinia mamei nu era “etwas ordentliches zum essen” pentru că nu aveau carne), mirodenii indiene, beţişoare chinezeşti, un wok şi multe, multe reviste gen Good Food, pe care le citesc cu plăcere, le pun deoparte şi apoi le las uitate pe un raft, pentru că prefer să gătesc tot numai ceea ce am învăţat cândva, demult, de la mama şi bunica mea…

Despre lucrarea “1956. Revolta de la Poli”, din cadrul proiectului “Ne/Re-văzut”, prilejuită de lansarea site-ului “Lumi la intersecții” (marți, 22 octombrie, ora 17:00 la Aula de la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” Timișoara) care reunește cercetări calitative asupra materialelor de arhivă de istorie orală, realizate de o echipă interdisciplinară coordonată de conf. Dr. Smaranda Vultur (Vultur Smaranda). Expoziția AR “Ne/Re-văzut” augmentează două dintre poveștile incluse în această arhivă, printr-o colaborare între Cinty Ionescu, Ioana Nicoară și Makunouchi Bento.
Instalația rememorează revolta studențească de la Universitatea Politehnica Timisoara din 30 octombrie 1956, când 4000 de studenți se îndreptau spre Facultatea de Mecanică, cu speranța că se vor putea împotrivi tăvălugului ideologic care amenința să-i îngenuncheze.
Fragmentul audio pe care a fost construită lucrarea reprezintă un fragment din interviul cu Ioan Ciolac (n.1935) realizat de Adrian Onică. Materialele de arhivă cercetate fac parte din fondul de colecții speciale al Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timișoara și reprezintă o arhivă de aproximativ 400 de interviuri cu povestiri de viață, coordonată de conf. dr. Smaranda Vultur în cadrul Grupului de Istorie Orală și Antropologie Culturală de la Fundația A Treia Europă.
Această arhivă pune în valoare o memorie locală sau regională, o memorie generațională, o memorie a evenimentelor, dar și o activitate de teren care a permis cunoașterea directă dintre martori și cei care i-au intervievat, explorarea unor memorii familiale, descoperirea sau redescoperirea unui trecut parțial sau total necunoscut. Arhiva reunește mărturii în formă audio și scrisă, uneori și materiale video, fotografii, documente, cărți sau fragmente de texte literare în format electronic, bibliografii, propunând o bază de documentare și informare pe diverse teme sau evenimente istorice.

Ne/Re-văzut” este un proiect al Asociației Narative co-finanțat de Centrul de Proiecte Timișoara

360
Panorama

Lasă un comentariu.

Română