Palatul Șstefania, Piața Romanilor nr. 1 – str. Ștefan cel Mare nr. 2
Palatul Ștefania, fosta „Casă de Raport a Municipiului”, numit astfel din anul 1918 după numele soției lui Rudolf Totis, proprietarul clădirii în perioada interbelică. A fost construit de antreprenorul Josef Kremmer senior după planurile arhitectului Székely László în anii 1908-1909, în stilul anilor 1900 (Secession).
Palatul Ștefania, fosta „Casă de Raport a Municipiului” (Piața Romanilor nr. 1 – str. Ștefan cel Mare nr. 2), numit astfel din anul 1918 după numele soției lui Rudolf Totis, proprietarul clădirii în perioada interbelică. A fost construit de antreprenorul Josef Kremmer senior după planurile arhitectului Székely László în anii 1908-1909, în stilul anilor 1900 (Secession). Clădirea a fost restaurată și mansardată după proiectul arhitecților Hortensia Botescu și Mihai Botescu în perioada 2000-2002.
Piața Romanilor a fost construită pe terenul Esplanadei, câmpia „non aedificandi” pe care era interzis a se construi până în anul 1868. În acel an Esplanada din jurul cetății a fost redusă de la 948 metri la 569 metri (300 stânjeni).
După anul 1868 se construiesc clădiri pe latura de est a actualei piețe, în anul 1876 frontonul construit fiind complet închis. Se remarcă palatul Miksa Róna: Piața Romanilor nr. 2 – str. Ștefan cel Mare nr. 4, arhitect Henrik Telkes, în stilul anilor 1900, autorizația de construire emisă în 26 septembrie 1911, terminarea lucrărilor în 1912.
Un factor important în dezvoltarea Pieței Romanilor a fost prezența liniei de tramvai cu cai, care lega Fabricul de cartierul Cetate începând din anul 1869. Linia de tramvai traversa această piață, stația de tramvai aflându-se în mijlocul pieței.
Pe latura sudică a fost ridicat „stabilimentul” aprovizionării cu curent electric a orașului. După anul 1890 au fost construite primele trei case pe latura de vest (spre Cetate) a Pieței Romanilor. Pe latura de nord se află localul „La Regina Angliei”, clădire în a care a locuit pictorul Oskar Szuhanek (1887-1972), și casa dr. Samuel Kohn (bd. 3 August nr. 31, proiectată de arhitectul Albert Krausz, autorizația de construire 26 februarie 1935).
Bibliografie:
Mihai Opriș, Mihai Botescu, Arhitectura istorică din Timișoara, Editura Tempus, Timișoara, 2014
Palatul Ștefania și Piața Romanilor
Povești despre Timișoara de altădată cu Francisc Valkay
Între cele două războaie la Timişoara, după câte îmi amintesc, mai ales în anii 1920 şi începutul anilor 1930 la multe familii evreieşti lângă copii au bone guvernante. La familiile mai înstărite şi cu pretenţii mai mari aceste bone guvernante au fost aduse din Austria sau Germania. Fräulein, cum spuneam noi, a stat cu noi până în vara lui 1927 când, în septembrie, am început şcoala. Ea s-a dus la altă familie, dar din timp în timp venea să ne viziteze. Din 1920 erau ani liniştiţi, prăvălia de confecţii bărbăteşti mergea bine, au putut cumpăra casa de lângă palatul Totis (unde era prăvălia tatălui), casa din Ştefan cel Mare, 4. Comercianţii aici, în Fabric, în acea vreme majoritatea erau evrei – tot în palatul Totis – magazin de ghete Schwartz, mărunţişuri Krausz, textile Denes, parfumeria Spierer şi sucursala Banca Timişoara la colţul cu Ştefan cel Mare (sediul era în Piaţa Sf. Gheorghe, proprietar Sigismund Szana).
Tata se ducea dimineaţă la prăvălie la ora 8, mama mai târziu. În prăvălie mai erau doi vânzători evrei, care au ştiut să servească clientul în mai multe limbi (română, maghiară, germană şi puţin sârbeşte). În spate era un croitor care venea de două ori pe săptămână pentru a potrivi haina pentru clienţi când era nevoie. La prânz se închidea pe două ore, de la 1 p.m. la 3 p.m. Tata şi mama veneau acasă şi luam prânzul – tata se culca pentru câteva minute, mama mai lung. Seara la ora 7 veneau acasă.
Aprovizionarea, piaţa era făcută de mama aproape în fiecare zi (piaţa atunci era în Piaţa Traian). A fost după masă când mama avea alt program. Îmi amintesc că a luat parte la organizaţia femeilor sioniste, dar mai activă a fost în Asociaţia femeilor din comunitatea din Fabric. Se strângeau bani pentru copiii evrei săraci, ajutorarea lor ! şi ajutau cu cele necesare fetele sărace când s-au căsătorit.
Părinţii mergeau des la cinematograful Apollo, cred că am văzut toate filmele mute, muzica furnizată de un pianist aproape de ecran. La unele filme ne duceam şi noi, fratele meu şi cu mine după masă cu mama sau mai târziu singuri.
Annie Hammer, născută Kincs, în 1920 la Timișoara – fragment din Destine evreiești, Getta Neumann, Editura Hasefer, București, 2014.
